Sacrificiul suprem.

[SnowFlake.]

Well.. fic nou o_o. Sper să nu mă omoare când o să vadă că am postat "înainte de termen".

Capitolul unu.

Fugeam disperată spre o destinaţie pe care nu o ştiam, dar de ceva eram sigură: cineva mă urmărea. Strada era pustie, iar luminile stâlpilor băteau timid doar în anumite părţi ale acesteia. Încercam să zăresc cu coada ochiului persoana care se afla în spatele meu, dar nu reuşeam să fac două lucruri în acelaşi timp. Am răsuflat uşurată când am zărit în faţa mea o cotitură, unde se pare că nici un fascicul de lumină nu pătrundea. Am început să mă misc ca o felină, făcându-mă aproape neobservată în întuneric. Chiar dacă nu-mi plăcea trebuia să mă adâncesc tot mai mult în el, iar cu fiecare pas pe care-l făceam frica se înteţea. Chiar atunci când am crezut că de ce a fost mai rău am scăpat, tipul acela a apărut de nicăieri. Am scos un ţipăt ascuţit şi l-am privit cu ochi sfidători. Încercam să-l intimidez măcar puţin, dar nu era cu folos, el se tot apropia, iar eu mă dădeam înapoi. I-am zâmbit în speranţa că-i pot arată cine e "şeful", iar în acest moment am simţit adierea vântului în jurul meu mai puternică ca oricând. Mi-am luat inima în dinţi şi m-am uitat în jos. Era adevărat, cădeam.. Nu ştiam unde şi nici de ce, dar gravitaţia nu era bine venită acum. Mă simţeam ca o pasăre rănită de glonţul sfâşietor, în timpul zborului, şi care mai devreme sau mai târziu se va prăbuşi asemenea unui avion pe pământ, rănită sau probabil, moartă.

Am închis ochii şi am aşteptat resemnată sfârşitul, dar ceva s-a întâmplat între timp. M-am uitat în jur şi am văzut o junglă. Nu mai cădeam, ba chiar stăteam cu picioarele pe pământ, eram în siguranţă, lucru pentru care sunt confuză. Am început să merg studiind fiecare obiect în parte. Palmierii erau uriaşi şi bănuiam că aceştia erau stăpânii acestui loc, cei care vegheau ca restul plantelor să fie ocrotite de soare şi ca micile vietăţi să trăiască printre ramurile lor în armonie. Croncănitul păsărilor mă ducea cu gândul la o dispută între doi parlamentari care aveau ideile total opuse şi niciunul nu lăsa garda jos în faţa celuilalt. Soarele făcea ca plimbarea mea să fie obositoare datorită căldurii pe care o emana. Deodată, dintr-un tufiş s-a auzit un mic zgomot. M-am îndreptat spre acesta şi am regretat imediat după ce am zărit şarpele, care cu siguranţă era veninos. Se mişca atât de repede încât nu puteam să fug de el, iar văzându-i colţii m-am cutremurat toată. Erau oribili, cel puţin pe mine mă înspăimântau. Era cât pe ce să mă muşte când l-am zărit în faţa ochilor pe tata.
- Cătălina tu nu ştii că întârzii la liceu?
Am clipit des încercând să-mi revin în fire. Deci a fost doar un vis, şi totuşi părea atât de real! M-am uitat la ceasul de pe noptieră care indica oră douăsprezece după-amiaza.
- Dar tată, mai sunt două ore până încep cursurile! am spus eu pe un ton aproape dezgustat. Speram totuşi să nu fi notat acea mică urmă de dispreţ din spatele cuvintelor.
- Nu mă interesează. Tu nu-mi încalci mie autoritatea.
Şi zicând acestea m-a lovit. Cred că este a cincea oară când o face. Păcat că nu puteam să protestez sau să-i fac ceva, iar mama nu prea-mi era de ajutor având în vedere situaţia dintre ei doi. Nu înţeleg de ce au început să se certe dintr-o dată, oricum în toată această dispută eu sunt scoasă din ecuaţie. Pentru ei eu nu contez, ci doar vieţile lor şi cum să şi le refacă. Tata a început să bea cam mult, fapt pentru care m-a şi lovit şi presimt că o va mai face, asta dacă-i voi mai permite. Am tăcut până acum, dar nu voi mai fi mieluşelul care se supune doar de dragul mamei. M-am plictisit ca ei să-mi dea ordine. L-am privit pe acel bărbat total schimbat cum s-a întors cu spatele la mine şi a plecat din cameră.

Mi-am pus mâna pe obraz, nu pentru că ar fi dat tare ci pentru că mă durea în adâncul sufletului că s-a ajuns până aici. Dar în fine, nu prea mai conta. M-am îndreptat spre calculator şi am tastat trei cuvinte " cădere ", " şarpe ", şi " urmărire ". Combinând toate expicatiile rezultă că eu eram neputincioasă într-o anumită privinţă nespecificată, dar pe care o ştiam deja: divorţul părinţilor; eram urmărită de un duşman care-mi va face probleme în viitor. Ei, măcar aici nu ştiam despre cine era vorba, bănuiesc că voi afla în curând şi pe lângă toate acestea voi fi tristă şi îngrijorată. Urăsc când am astfel de vise!

M-am ridicat de pe scaun şi m-am îndreptat direct spre şifonier. Am deschis uşa uşor, deoarece chiar şi la cea mai mică atingere scârţâia. Acest sunet mă enerva teribil, dar nu ştiu exact de ce. În interiorul acestuia era dezastru; nimic pus la locul lui, dar nu aveam chef să stau prea mult timp în faţa lui căutând haine pentru liceu. Fac şi eu excepţie de la regulă măcar o dată. Nu-mi place să port uniforma, dar dacă sunt nevoită nu prea pot obiecta, însă cravata nu am purtat-o niciodată. Nu mă prinde bine, aşa că zace aruncată pe undeva. Iau nişte blugi albaştrii şi îi trag pe mine cât pot de repede. Era destul de frig, din cauza lipsei de căldură. Nu înţeleg de ce nu vor să ne dea căldură, chiar dacă am schimbat ţevile, dar nu e problema mea aşa că nu mă priveşte. Să se ocupe mama, deaia e adult. Cât despre bluză, am ales una galbenă. Nu prea sufeream culoarea, însă o foloseam atunci când aveam o stare de spirit proastă sau când eram geloasă. Aş putea spune că de această dată, ambele sunt plauzibile.

Cu siguranţă vă întrebaţi cum arăt, dar din păcate nu am timp să ma uit în oglindă să mă descriu, ci doar să-mi prin părul într-o coadă care-mi va cădea lin pe spate. Am părul destul de lung; a fost o obsesie pentru mine încă de când eram mică. Zis şi făcut, restul probabil îl ve-ţi afla pe parcurs.
M-am încălţat cu nişte teneşi negrii şi în drumul meu spre uşa de la intrare m-am ciocnit de fratele meu mai mare.
- Uită-te pe unde mergi data viitoare, mi-a spus acesta făcându-mi cu ochiul.
- Insensibilule! i-am întors-o eu.
- Pitico, hai pleacă. Ne mai "certăm" când vii. Mişcă-te să nu te vadă tata.
Avea dreptate. Dacă tata mă vedea încă acasă nu aş vrea să ştiu ce-mi va mai face. Are o problemă gravă cu disciplina şi şcoala, nu mai scăpăm de gura lui şi cum m-a şi pocnit nu mai vreau să ştiu de ce este în stare în continuare. I-am dat un pupic scurt fratelui meu şi i-am zâmbit recunoscătoare, chiar dacă uneori era doar un râzgâiat şi ne certam, îl iubeam.

Mi-am cumpărat ceva de la magazin şi am "devorat" alimentul în cateva minute în drum spre liceu. Uram când intram aici, deoarece ştiam că majoritatea elevilor mai mari decât mine nu mă suportă. Noroc cu Silviu, adică fratele meu, care era în acest liceu şi măcar faţă de el aveau un oarecare respect. Tot în clasă cu el se afla Andrei, iubitul meu. Mi-am amintit de mesajul pe care mi-l dăduse în urmă cu două seri. Îmi spunea că vrea să-mi comunice ceva important, dar încă nu mi-a spus nimic şi că dorea să ne întâlnim după ore astăzi în părculeţul din apropierea liceului. Mă întreb oare ce poate fi. Nici nu am păşit bine în clădire, căci o fată mai mare s-a apropiat de mine şi mi-a spus cu un rânjet pe faţă:
- Să ştii că Andrei a plecat de la liceu cu o fată. Îţi urez "succes" în aflarea adevărului. Oricum noi îl ştim deja: te înşală, nu-i aşa scumpo?
Mi-am îndreptat privirea în altă parte şi am început să merg, ignorând-o total. Ştia că dacă nu îi spun nimic, mă doare. Şi chiar aşa era, mă durea să-mi spună aşa ceva. Totuşi de ce ar fi adevărat? Ce vrea să-mi spună? Aceste întrebări mă macină, dar între timp am auzit clopoţelul enervant care anunţă începerea orelor. Ei, plictiseala abia acum porneşte.




______
Stau în banca mică şi albastră de şase ore şi simt că mă sufoc. Vroiam să scap din această închisoare, cel puţin pe ziua de azi. Nu mai suportam deloc să-mi intre în urechi toate prostiile pe care le îndruga profesorul despre Stelian Filip, şi aşa nu mă puteam concetra şi nici nu-mi plăcea ce aud. Ce mă interesa pe mine când s-a născut el sau ce opere a scris? Nici nu auzisem de acest personaj şi nici nu vroiam să mă documentez. Nu-mi păsa.
Mi-am mutat privirea dinspre grăsanul minion, înspre geam.


Chiar dacă aveam o privelişte încântătoare, deoarece zăream toate florile din gradină, nu mă atrăgea decat una singură care se făcea remarcată printre restul. Era trandafirul roşu. Floarea pe care o ador de când eram mică. Îmi inspira tandreţe şi iubire, impunându-se frumos ca o regină asupra întregului palat adormit. Veghea somnul frumoaselor prinţese multicolore care erau alintate de vântul jucăuş, ce le făcea să se cutremure de plăcere atunci când le atingea petalele uşor. Simţeam ceva în adâncul sufletului atunci când o priveam, un fel de apăsare ce nu-mi dădea pace. Eram fericită, deşi sentimentul de tristeţe era cel care predomina. Nu mi-l puteam explica încă, dar ştiam că ceva avea să se întâmple. Ceva ce-mi va face rău şi care probabil, mă va face să-mi doresc să nu mă fi născut. Cu singuranţă de vină era Andrei, care...
- Cătălina! Vocea profesorului mi-a întrerupt şirul gândurilor şi m-a smuls violent din lumea mea melancolică. Pe buze mi s-a accentuat o înjurătură pe care nu am ajuns să o pronunţ niciodată, oricât de tare aş fi vrut. Nu mai vroiam probleme cu cadrul didactic, după părerea mea avusesem destule.
Am ezitat puţin gândindu-mă ce ar trebui să fac şi am ales să mă ridic în picioare. Mai era o variantă, aceea de a mă duce la tablă, dar nu era prea promiţător şi nici nu vroiam să mă fac de râs în faţa colegilor.
- De ce nu erai atentă? Tu crezi că eu îmi sparg pieptul de pomană? Dă-i la pagina şase şi citeşte acea propoziţie, apoi comenteaz-o oral.
Începuse să-mi fie frică. Mă aşteptam la o notă proastă. Şi din nou voi avea probleme cu părinţi pe baza acestor lucruri.
Am deschis cartea sfidătoare şi am citit acel "citat" cu voce tare.

- " Iubirea înflorise în sufletele lor, dar când toamna a venit, a căzut până şi ultima petală de trandafir, zburând lin până ce a atins culmile depresiei. "
M-am strâmbat puţin la început, gândindu-mă la cât de neinspirat a fost profesorul când mi-a dat acest citat, căci pentru mine asta reprezenta. M-am uitat la ceas şi spre bucuria mea mai erau doar cinci minute. Mi-am făcut curaj şi am spus:
- Erau două persoane care se iubeau şi aceasta s-a spulberat dintr-o dată, fără nici o explicaţie, ajungând în cele din urmă la depresie. Sau cel puţin asta îmi imaginez.
Clopoţelul a sunat, de acestă dată se terminau orele, şi m-am repezit să plec din clasă. I-am spus grăsuţului un " Bună seară " sec şi am fugit pe uşă. Nu vroiam să ştiu ce notă voi lua şi în momentul ăsta nu aveam decât un gând. Să mă întâlnesc cu el în parc. Avea să-mi dea câteva explicaţii despre zvonurile care-mi sunt aruncate-n faţă. Din fericire, parcul se află la o stradă distanţă de liceu, ceea ce mă făcea să mă simt umpic mai bine, căci presiunea mai dispărea.

Un mic zâmbet mi-a apărut pe faţă, dar nu ştiu de ce mă bucuram. Nu era acolo, nu venise la întâlnire. Chiar avea ceva de ascuns? Uneori stau şi mă întreb disperată de ce mă complic atât de tare cu ei, de ce mă implic în relaţii aşa de mult din punct de vedere sentimental. Nu că a fi avut prea multe, el era al doilea şi totuşi simt că lumea mea se face tot mai mică cu fiecare minut ce trece. Dar dacă a păţit ceva rău? Mereu trebuie să gândesc negativ, niciodată nu găsesc o explicaţie pozitivă. Telefonul a început să vibreze, lucru care m-a făcut să tresar. Judecând după vibraţia minusculă era un mesaj. Am privit ecranul telefonului foarte atentă şi i-am zărit numele. O rază de speranţă s-a întipărit în sufletul meu şi am deschis temătoare mesajul.
O lacrimă mi-a apărut în ochi. Vroia să cadă lin pe obrazul meu şi să ajungă să se spargă ca un val de buzele mele vineţii. Mi-am ridicat privirea spre cer şi am zărit o pasăre care zbura pe deasupra lumii, observând fiecare gest al tuturor persoanelor şi toate poziţiile obiectelor din jurul său. Era centrul unităţii infinite de un albastru închis, stăpâna acestuia şi ştia cu siguranţă unde avea să ajungă.


Am simţit cum ceva îmi atinge uşor umărul drept şi m-am întors din reflex, făcând o piruetă. Am crezut pentru o secundă că dorinţa mea a fost îndeplinită, dar nu era aşa. La doar câţiva centimetri de mine se afla prietena mea cea mai bună. Blonda mea frumoasă şi plină de viaţă. Nu credeam că putea fi tristă vreodată pentru că zâmbetul îşi face mereu loc, oricât de timid ar fi, pe chipul ei luminându-i ochii verzi. Mereu a fost alături de mine şi speram că va fi şi acum, căci ştiam că nu voi mai putea ţine în interior explozia de sentimente care mă năvăleau treptat.
- Eşti bine? a întrebat Corina destul de timid.
În semn de răspuns, am luat-o în braţe fără a spune nimic. Pur şi simplu, nu-mi găseam cuvintele potrivite, iar gesturile sunt cele mai bune forme de a te exprima în anumite cazuri. Mai aveam puţin şi zâmbeam când am auzit-o exclamând:
- Iar a făcut idiotul ăla ceva? O să-i arăt eu lui! Deci nu se mai poate, măi. A ajuns mult prea departe, te face să suferi prea mult. Tu nu realizezi? Relaţia asta e ca o ţigară ajunsă la filtru. Cât vrei să te mai arzi, scumpo? Dă-l dracului, mai găseşti tu băieţi. Uită-te la tine: eşti brunetă, înaltă, ochii ăia căprui cu siguranţă fură inima oricui şi eşti superbă. Deci da, am zis superbă! Chiar dacă tu te desconsideri, să ştii că prost faci! Ţi-am mai spus, dar pe o ureche îţi intră şi pe alta îţi iese. Aoleu, iar de Andrei mă ocup eu: castrare scrie pe el.
Era foarte indignată, dar a trebuit să zic ceea ce vroiam din adâncul sufletului să cred:
- Nu e nevoie. Lasă-l în pace, cu siguranţă îşi va reveni şi îmi va spune că a greşit, că mă iubeşte, aşa-i?
Nu aşteptam defapt un răspuns, deoarece ştiam deja că va fi negativ şi mă va deziluziona. A dat din cap discret că nu şi atunci s-a pornit avalanşa de lacrimi.
Nu-mi imaginam viaţa fără el, era drogul meu. Şi acum am realizat că toate zvonurile erau adevărate. În tot acest timp el a fost " şi al alteia ", nu doar " al meu " şi asta e dureros. Să fi pe locul doi nu e plăcut deloc şi totuşi tind să cred că lor nu le pasă de noi şi de sentimentele noastre, ci doar de nevoile lor trupeşti. Am avut norocul că am deschis ochii la timp şi nu s-a întâmplat nimic de genul ăsta. Măcar cu asta pot fi împăcată.



Mi-am cerut scuze cu ajutorul privirii de la prietena mea şi am rupt-o la fugă pentru a doua oară în această zi. Fugeam, dar nu ştiam unde şi plângeam în tot acest timp. După un tunet care m-a speriat, ploaia a început să se dezlănţuie, picăturile de apă dansând graţios şi mai apoi lovindu-se violent de asfaltul rece. Îmi place mult acest fenomen al naturii, însă atunci când stau la geam şi privesc din interiorul camerei mele, nu atunci când sunt afară şi mă udă din cap până-n picioare. Totuşi era un avantaj, nimeni nu-mi observa lacrimile şi mă simţeam mai bine, dacă acest lucru ar putea fi posibil. După câteva minute de disperare totală, m-am oprit trăgând aer adânc în piept. Apoi l-am văzut. Nu, nu pe Andrei! Ci un bărbat misterios care nu a avut curajul să mă întrebe de vorbă şi este evident că nici eu nu o voi face. Mă urmăreşte de vreo două săptămâni de la distanţă, dar nu se apropie niciodată. Mă întrebam ce vroia, însă nu aveam de gând să aflu. Începea să-mi fie frică. Mă studia din cap până-n picioare ca şi când aş fi fost o piesă a unui muzeu.
M-am gândit să plec de acolo, lucru pe care l-am şi făcut, răsunând în urmă paşii mei grei, apăsaţi şi încă simţeam privirea acelui bărbat fixată pe spatele meu chiar şi atunci când am ajuns acasă.
M-am cufundat într-un somn amar în care aveam să-mi plâng de milă. Însă în scurt timp totul a devenit obscur, de nedescifrat...

[Abbeh.]

Am citit aseară şi am observat mai multe greşeli, dar acum nu le mai reţin pe toate. Totuşi, am reţinut una şi-am să ţi-o spun:
"vroiam" - voiam
Dar cred că ştiai asta deja. ;;]
Mi-a plăcut cum ai descris până acum, eu îţi cunosc foarte bine stilul, dar aici mi-a plăcut că l-ai făcut mai aparte, mai diferit, ai adăugat mai multă descriere, pentru că, aşa cum ştim foarte bine amândouă, tu până acum te axai pe acţiunea şi-ţi ieşea foarte bine. Îmi place, de asemena, numele personajului tău principal şi, până acum, caracterul ei. Nu ştiu încă ce vârstă are - probabil ceva între 15 şi 18-19 ani -, dar îmi place c-ai făcut-o, cel puţin acum, la început, vulnerabilă, ameţită, nepăsătoare, elevă. :]]. Îmi place ideea pe care ai abordat-o. Poate e de vină vârsta sau poate că pur şi simplu gusturile nu se discută, dar până acum îmi place ideea.
Apreciez, de asemenea, că ai făcut capitolul mai lung decât obişnuiai tu să le faci pe celelalte, sper să fie la fel toate. Din câte mi-ai spus e făcut în colaborare cu nu-mai-ştiu-care-Silviu.
Iartă-mă, nu te cunosc, dar aştept să vii cu nextul.
Am să mai trec pe aici şi mă scuz acum că nu am fost în stare să-ţi las un comentariu mai de Doamne ajută. Data viitoare va fii unul mai bun/mai lung, promit.
Baftă ! >:D<

[Addeh]

Ţi-am zis doar că voi trece pe aici xD.
Să încep cu titlul : îmi place, este atractiv şi-mi dă senzaţia că va avea ceva aventură, dramă şi ofc, romantism - că doar trebuie să existe şi acesta *laugh* Cred că mergea un alt adjectiv în locul lui 'suprem', dar merge şi-aşa, just my oppinion ;]].

Nu mai cădeam, ba chiar stăteam cu picioarele pe pământ, eram în siguranţă, lucru pentru care sunt confuză.

Atenţie aici, la timpurile verbale. Ai povestit la imperfect şi apoi ai trecut brusc la prezent. Te hotărăşti de la început la ce timp vei relata întâmplările. Eu, personal, mă ' înţeleg ' mai bine cu trecutul :]]
# Mai mănânci uneori câteva virgule, atunci când scrii dialogul, la modul vocativ şi toate cele.

Cum a zis ÅŸi Abbeh, capitolul este vizibil lung.
Hai că oricum nu ai tu mii de greşeli, toată lumea face greşeli, doar fii mai atentă la semnele de punctuaţie ^^.
Aşa... Deci îmi place ideea, am zis bine când am scris cuvântul 'dramatism' cause well, se pare că are din plin. Scena cu prietena Cătălinei, Corina, a fost aşa, uşor sensibilă [ dunno, nu ştiu sum s-o descriu cum bine ], cert e că s-a simţit prietenia - acum depinde de tine dacă veri schimba cursul prieteniei dintre aceste fete.
Nu-ţi fă griji în privinţa modurilor de expunere; am observat că descriere ai din plin şi ştii cum s-o abordezi mai bine alături de dialog şi de naraţiune. Eu, practic, am cam intrat în pielea protagonistei - parcă mă regăsesc în aceasta...
Îţi spun de pe acum ceva... vezi să nu te pierzi în amănunt când descrii cele mai importante faze din fic. Presupun că oricine tinde [ ba chiar se întâmplă involuntar ] să descrii nelimitat, deci ţine cont să nu te pierzi în fraze lungi, obositoare şi uneori, chiar clişeice :"D.

Să înţeleg că-i un fic în colaborare ? Well, dacă-i aşa, baftă în continuare. Eu poate voi mai trece pe aici, deşi nu am mai comentat de mult la proză, ci doar la secţiunea de yaoi & yuri - doar mă ştii :)) .

Me love you, Snow. :3

[Rose ^^]

Vin si eu, desi nu stiu ce as mai putea spune.
Ai inceput din prima cu descriere si ce mi-a placut a fost acel vis. Desi, multi aleg sa inceapa cu "vise ciudate", nu la toti le si iese conturul astfel incat sa para cat mai real. Ai evidentiat totul si am vazut unele figuri de stil interesante. Alaturi de descriere a stat frumos si dialogul acompaniat de naratiune. Imi place cum manipulezi personajul. Usor naiva, tanara la inceput de drum, chiar si usor manipulata, nu prea ii pasa, ametita si nu stie ce vrea inca de la viata. Confuz, dar placut. Asta face povestea sa para si mai interesanta decat e. Poate vor aparea schimbari sau nu, noi conceptii despre viata si multe altele.
Ideea e foarte interesanta, la fel si titlul pe care l-ai ales. Te indeamna sa citesti si mai mult. Ascunde ceva "catastrofal" in spatele lui, asa pare.

Ai avut un moment in care ai pus o linie, prin capitol, ca sa arati saltul de la o actiune la alta. Ar fi fost frumos sa o pui la mijlocul randului sau chiar sa o inlocuiesti cu trei stelute "***", dar macar la mijloc sa fie pusa.

As vrea si eu, daca se poate sa imi spui cand apare urmatorul capitol. Multumesc.
Bye.