[Terminat] Dincolo de cuvinte, ego-ul ne stapaneste pe fiecare

[crazy little red]

Capitolul 18

Au ramas prea putine cuvinte sa defineasca ceva mult prea mare. Sufletul meu lipit de o iluzie. Sufletul tau lipit de un vis. Trupurile noastre lipite unul de altul agatate de realitate…

Ada pov.

Lovesc cu piciorul frunzele uscate ca sa gasesc acelas asfalt ud dupa ploia de noaptea trecuta…
Simt toamna in sange, parca pulsandu-mi in vene o nostalgie inimaginabila, sau poate un sentiment placut de tristete. Ma simt agatata de tine, de parca mi-ar deveni imposibil chiar si sa respir stiindu-te departe. Nu-mi mai inteleg gandurile, desi ma indoiesc ca am facut-o vreodata. Poate doar impresia falsa ca o faceam reusea sa ma tina treaza in noptile acelea. Sunt mult prea departe de mine si poate prea aproape de ceva ce nu am avut niciodata, sau te-am avut in tot acest timp?
Nu ma intreba ce simt, mi-ar fi greu sa inteleg, mi-ar fi si mai greu sa-ti explic. Oare cat de departe poti ajunge nestiind, neintelegand, necugetand? Oricum nu destul de departe ca sa ma pot debarasa de tot ce am fost, de tot ce am ajuns…
Chipul tau imi apare prea des in fata ochiilor, devenind poate greu sa deosebesc realitatea de una dintre iluzile mele. Te visez din nou si din nou, acelas vis, acelas chip, care ma face sa cred ca am devenit obsedata de tine. Iti visez imbratisarea, zambetul, atingerea, rugandu-ma sa devina realitate din prima clipa de constienta din mijlocul noptii.
Te vad in fata ea si o stare ciudata de euforie ma cuprinde, parca imbatata deja de parfumul tau, desi distanta dintre noi e inca mult prea mare.
Grabesc pasul incostienta. Dupa doar cateva secunde ma zaresti si tu. Doar zambesti, nici un alt gest care sa-ti tradeze simtirile, sentimentele. Ajungem in acelas timp in fata portii liceului.
Si ce ar trebui sa fac? Ce a insemnat seara trecuta pentru tine?
Ma gandesc pentru o secunda sa ma intorc si sa o iau la fuga, dar prezenta ta ma va urmari, atunci gestul meu nu ar avea nici un sens. Imi simt picioarele cum incep sa-mi tremure. Diferenta dintre noi e de aproape un metru, incep sa ma gandesc ca daca as cadea din picioare probabil nu ai reusi sa ma prinzi la timp. Zambesc gandindu-ma ca gandurile mele te-ar putea amuza extrem de tare. Dau din cap usor, spulberandu-mi proprile ganduri, fata mea revenindu-si, devenind probabil inexpresiva. Ca si a ta de altfel…

Ma priveste fix in ochii, parca incercand sa ma incolteasca, sau poate sa-mi citeasca gandurile. Il privesc si eu la randul meu, nu are cum sa descopere ce e in sufletul meu cand nici macar eu nu stiu. Iar gandurile imi sunt doar presupuneri aiurea asupra unosr situati imaginate, nimic mai mult decat o iluzie creata de mintea mea pentru a reusi sa te uite macar pentru cateva secunde.
-E simpatic tatal tau… Ma trezesc spunand din senin, continuand sa-l privesc in ochii, de parca i-as fi spus cine stie ce lucru profund.
Ma priveste confuz ca imediat sa se abtina cu greu sa nu inceapa sa rada.
-Ce dragalasa esti! Imi spune in timp ce mana lui o cuprinde pe a mea. Intra pe poarta tragandu-ma aproape dupa el.
Imi simt obrajii rosii si-mi aplec capul privind asfaltul pe care pasesc. Nu vreau sa stie cat de usor ma pierd in fata lui, cum ma rosesc inexplicabil de repede, cuvinte-le parand sa-mi devina doar niste bolboroseli fara sens.
Imi ating chipul fierbinte cu mana si-mi ridic capul din pamant privindu-l pe saten. Mainile noastre sunt inca unite eu stand in dreapta lui la cativa centimetri mai in spate, de parca el ar fi ca un scut pentru mine.
Ajungem in curtea scoli si Oliver se aseaza pe banca aseptand sa fac si eu acelas lucru. Imi elibereaza mana si-mi simt mainile tremurand in tmp ce incheieturile par sa ma doara. Nu inteleg sentimentul, n-as putea sa spun daca macar are vreo legatura cu el.
Clipesc de cateva ori privind undeva departe, cuprinzand intreaga curte cu privirea. Suntem doar noi aici…
Satenul isi scoate din buzunarul de la hanorac un pachet de tigari, scotand mai apoi din pachet o tigara. Ma incrunt la el, nu vreau sa-l vad fumand, drogandu-se, parca incercand sa scape de altceva, sa uite altceva…
Nu-mi zice nimic, continua aprinzandu-si tigara si tragand din ea. Nu l-am mai vazut niciodata fumand, desi stiam ca o face, ii simtisem hainele mirosind a fum dar nu m-am intrebat niciodata daca cu adevarat ar putea sa fumeze atunci cand nu e langa mine. Si iata raspunsul la o intrebare nespusa. Desi asta ma face sa realizez cat de putine stiu despre el si devine iarasi un strain in fata mea cu fiecare zi ce trece.
As vrea sa cred ca ne leaga mai mult decat niste vorbe aruncate in vant si niste momente ce uneori imi par atat de neinsemnate in ochii lui.
Il privesc, si-a stins tigara desi nu cred ca a tras de mai mult de doua ori din ea, fumul totusi isi lasa-se niste urme vagi in aerul din jurul lui. “Nu te cunosc” as putea sa-i spun si sa plec pur si simplu, nu stiu nimic despre el. Poate doar cateva amanunte carora nu le-am dat o importanta prea mare. Dar cum gandeste? De ce a inceput sa fumeze si de ce a simtit nevoia sa o faca tocmai acuma?
Prea multe intrebari care ma fac din nou sa cred ca am devenit obsedata de el.

Se aude usa ce desparte curtea de interiorul scolii si amandoi ne indreptam privirea intr-acolo. Ochii albastrii mari si parul blond ciufulit ma fac sa tresar imediat. Dimitri isi da capul pe spate inlaturandu-si de pe frunte cateva suvite care-I deranjau si se indreapta spre noi cu pasi mari si inceti, plitisiti. Vine langa mine si ma pupa pe obraji, rosesc imediat si privindu-l pe Oliver realizez ca e nervos, nu i-a placut reactia mea. Isi aprinde tigara din nou de data asta tragand din ea cu mult mai multa dorinta. Il privesc ingrijorata, parca incercand sa-i explic totul prin intermediul ochiilor, dar el nu ma priveste…
-Oliver, cat esti de nepoliticos, sa fumezi langa scumpa de Ada. Macar fa-ti placerea asta de unul singur in cealalta parte a tere…
Nu apuca sa termine propozitia ca deja Oliver sare la el lovindu-l cu un pumn in abdomen. Nu l-am vazut niciodata atat de violent, ceea ce ma impiedica de la orice reactie. Doar stau acolo, intepenita, asteptand parca sa ma ciupeasca si sa-mi spuna ca e doar un cosmar. Dar ura din ochii lui e mult prea reala…

Oliver pov.

Nu am de gand sa inghit inca o prostie de-a lui. Fara sa ma gandesc de doua ori sar pe el pumnul meu facand contact imediat cu abdomenul lui. Stiu ca-l doare, atunci cand nu ma mai pot controla lovesc puternic, desi nu am avut o iesire asa puternica de mult timp.
Dimitri incepe sa tuseasca, isi pune mana la gura ca mai apoi sa pot vedea pe mana lui urme mici de sange. Nu reuseste sa-mi provoace mila deloc, poate doar sa-mi creasca dorinta de al tine departe de ea odata pentru totdeuna, chiar daca o sa am si eu de suferit de pe urma unor gesturi prea pripite.
Ii lovesc cu dosul palmei undeva la ceafa si cade pur si simplu pe jos, fara aparare. Il privesc cum sta neajutorat, aproape fara sa se miste si in sfarsit imi inspira macar putina mila.
O privesc pe Ada, o privire pierduta care vroiam sa-i explice ca am facut totul pentru ea. Dar ea e speriata, ii simt frica in vene, parca distrugandu-ma si pe mine. Tresare, miscandu-se cred prima data de cand incepusem bataia. Fuge spre Dimitri si il atinge cu mainile tremurande, incercand sa-l faca sa devina constient.
Eu ma las sa cad pe banca, epuizat parca. Ma doare mult prea tare sa o vad asa, ingrijorata desi cel mai probabil blondul ala nu face altceva decat sa joace teatru. In patru minute blondul se ridica deja de pe jos, desi are niste vanatai grave pe fata, probabil de la cazatura, dar nimic mai mult.
-Hai la cabinet, nu poti ramane asa…
Aud vocea Adei, tremuranda, inca cu frica. O privesc, chipul ii e palid in timp ca inca tremura. Vreau sa o linistesc dar sa ma apropi de ea chiar acuma probabil iar face doar mai mult rau.
Dimitri se sprijina de Ada si pleaca in scoala lasandu-ma singur. Scot pachetul de tigari si incep sa trag cu pofta, calmandu-ma cu fiecare noua tigara scoasa din pachet. Cu fiecare nou rau de fum care-mi inundeaza trupul, narile

[Leontina]

Deci cred ca abia acum imi dau si eu seama care e ideea intregii povesti :)) Mda, stiu, pot fi foarte zapacita uneori, dar nu am ce-i face. Ti-am mai spus eu ca la genul asta de povesti ma prind mai greu. Dar mai bine mai tarziu decat niciodata, nu-i asa?
Dar, hai sa revenim totusi la lucruri serioase. Cam multe greseli, m-au cam deranjat. Mai ales acel "inundeaza" de la final. Ar fi fost corect daca scriai "inunda". Si ai mai avut greseli, vesnica problema cu acei "ii", ai pus uneori cratima unde nu era nevoie si invers. Ai mai mancat si litere pe ici pe colo, dar chestiile de genul ala nu ma deranjeaza chiar atat de tare.
Pai, sincer, in momentul asta nu am o parere prea buna despre Oliver. Ok, sunt de acord ca acel Dimitri e total enervant si apare in cele mai nepotrivite momente, dar parca reactia lui a fost totusi putin exagerata. Si inca ceva aici. Cred ca l-a lovit destul de tare si e destul de puternic din moment de saracul a ajuns sa scuipe sange de la acea lovitura.
Cat despre Ada, nu sunt eu prea sigura de ce va face in legatura cu Oliver dupa acesta intamplare, dar nu prevad nimic bun. Nu cred ca va trece pur si simplu cu vederea ceea ce a facut el si se va preface ca totul e bine.
A, si tin sa iti spun ca acest capitol mi-a placut mult :x Mai ales rima parte pana la acel rand lasat liber. Imi place intr-un fel modul in care gandeste Ada.
Acest capitol parca m-a captivat mult mai mult decat celelalte, desi e la fel, adica multa descriere si putina actiune. Nici eu nu inteleg foarte bine de ce, dar mi-a placut mult.
Cam atat, spor la scris si astept continuarea.>:d<

[Miss M]

Multumesc de anunt :-w...
Capitolul asta a fost ceva gen: Nu se poate...:O. Parerea mea despre Oliver devine din ce in ce mai proasta. Cum sa dea in bietul Dimitri in halul asta? O palma mai intelegeam si eu, dar asa...? Zici ca e scapat direct de la nebuni O.o .
De Ada imi pare rau, sa se imparta in felul asta, cand cu unul, cand cu altul. Saraca... Sincer cred ca e foarte speriata de Oliver in clipa asta, de aceea pe moment ingerul mortii are avantaj.
Ai greseli, incearca sa le corectezi, mai reciteste capitolul si vezi ce poti gasi. Pe mine ma cam deranjeaza acel "acuma", in rest nu sunt batatoare la ochi.
Tot nu pot sa-mi revin dupa reactia satenului. As fi trecut peste faptul ca fumeaza si el ca tot omul, dar sa-i dea un pumn fara avertizare, nimic...? Ma intreb cate a reusit sa strice cu asta:)).
Grabeste-te cu next-ul, sunt curioasa ce se mai poate intampla:-?...

[crazy little red]

Capitolul 19

Buzele-ti sunt mai dulci ca niciodata, cuvintele mai soptite, facandu-ma sa tresar si sa-mi amintesc ca
inca suntem aici, inca ne mai luptam cu o viata care ne-a vrut mereu raul, o soarta mult prea dura care ne pateaza sufletele zi de zi…

Ada pov.

-Te rog, nu ma lasa singur…
Nu vreau sa stau cu el, vreau sa plec, sa uit de tot ce s-a intamplat astazi, sa uit ca pentru o secunda sau mai mult el m-a inspaimantat, ca poate l-am urat, l-am crezut un monstru…
Dar vocea plangacioasa a lui Dimitri continua sa se auda ca un ecou in capul meu, facandu-ma poate sa ma simt vinovata sa-l las singur in starea asta. Ii zic un “bine” in timp ce oftez dandu-mi ochii peste cap. Blondul imi zambeste, desi nu-i genul de zambet pe care il asteptam, parca ii lipseste caldura din el, si atunci care ii e rostul?...
Nu m-am consumat sa-i inteleg gesturile, sa-i ghicesc gandurile sau orice legat de fiinta lui, ma limitez la a fi doar fizic prezenta langa el. Probabil nici nu as intelege daca ar vrea sa-mi spuna ceva, si doar as aproba din cap tresarind la vreo intrebare repetata de prea multe ori insa muta pentru mine.
Adorm pe fotoliu de langa patul lui Dimitri, vocea lui auzindu-se ca un ecou in capul meu.
-Te plac, Ada…
Aud in ultima secunda de constinta fara sa mai am insa puterea de a ma trezii din nou, oricum, cel mai probabil o sa-i uit cuvintele pana maine diminiata…



Oliver pov.

Cand te stiu langa mine ceilalti par sa conteze atat de putin, parca am fi doar noi, pierduti intr-un univers care vrea sa ne distruga.
Ma enervez absurd stiind ca risc sa nu fiu eu cel care-ti bantuie mintea macar pentru o secunda.
As putea sa-ti spun ce otrava dureroasa imi curge prin vene vazandu-te langa altcineva, chiar daca ar putea sa nu inseamne nimic pentru tine? Dar eu ce insemn? Mi-e teama ca daca te-as intreba ai sta pe ganduri, si nesiguranta ta mi-ar distruge speranta cu atata usurinta.
Dar spune-mi! tu, cea care mi-ai corupt fiecare gand, tu, cea care mi-ai facut inima sa bata nebuneste, spune-mi cat de mult ocup din tine, din trupul tau, din mintea ta?
Tresari speriata cand imi intalnesti privirea, stii ca intalnirea asta nu e intamplatoare. Daca ti-as spune ca te astept de zeci de minute, daca ti-as spune ca esti drogul meu, ca viata mea s-ar sfarsii daca as stii ca te-am pierdut pentru totdeauna? Atunci ce mi-ai raspunde, mi-ai sari in brate sau ai fugii lasandu-ma sa cred ca nu ai fost nimic mai mult decat o iluzie?
Se pune totusi la aceiasi masa cu mine, fara insa sa ma priveasca in ochii. O analizez fara sa vreau, pare obosita, de parca nu a dormit bine.

Spune-mi ca nu e vina mea, ca nu-ti pierzi stralucirea din cauza mea… nu ma lasa distrus de un sentiment absurd de vinovatie…

Sta in fata mea, pasiva, fara nici un gest nefolositor, fara nici o expresie care sa o tradeze. Imi amintea mai degraba de Ada pe care o cunoscusem odata, cu ceva timp in urma. Vreau sa cred totusi ca nu va redeveni acea fiinta, lipsita de emotii. Caci nu as suporta sa o vad iarasi pierduta, nu as suporta sa luam totul de la capat.

Se ridica de jos atunci cand ma ridic si eu, ii deschid usa si o las sa iasa prima din cafenea. Mergem la acelas nivel pe strada, fara insa ca vreunul dintre noi sa sparga linistea, parca ar exista o taina intre noi, de parca cuvintele ar fi ceva mult prea sacru sau mai degraba ar fi ca niste sulite care ar putea oricand sa raneasca.
O privesc fara ca ea sa observe, fara insa sa am curajul sa scot vreun cuvant. E abatuta, confuza, poate trista… detest sa o vad asa…
Ajungem la scoala si se departeaza de mine pur si simplu, fara macar un salut, fara un cuvant care sa ma apropie de ea, ma lasa ranit.
Urc scarile plictisit, nici nu as fi venit astazi la scoala daca nu era nevoia aia aberanta de a o vedea, de a stii ca e aproape de mine.
Intru in clasa trantind usor usa in spatele meu. Colegii mei par sa-mi observe prezenta mai mult ca niciodata, mai mult ca sigur incidentul de ieri a devenit un motiv de barfa pentru ei. Ce viata dezgustatoare trebuie sa aiba oamenii astia, sa prefere sa-si piarda timpul cu problemele altora. Dar eu nu sunt la fel? Eu, care imi pierd zeci de secunde doar ascultandu-i respiratia, doar asteptandu-i cuvintele…
Stau pentru cateva secunde cu ochii inchisi ca atunci cand ii deschid sa-l vad pe Dimitri apropiandu-se de mine cu acelas aer superior atat de tipic lui. Isi da mana prin parul blond si lipindu-si mainile albe de banca mea, ma priveste direct in ochii. Ii analizez pielea, se pare ca nu mai are urme prea proeminente de ieri. Cine stie, poate ar trebui sa i le fac la loc, macar asa ar avea un motiv sa joace rolul de victima
Ii prind un zambet mult prea entuziast din priviri si imediat glasul lui incepe sa ma zgarie pe creier.
-Ce faci scumpete, imi pari trist, nu ti-ai vazut astazi muza si suferi? Imi spune ironic, cu o grija prefacuta.
Imi dau ochii peste cap, plictisit, fara sa ma enervez de data asta.
-Ah, nu vorbesti cu mine? Esti dezamagit ca Ada mi-a tinut de urat azi noapte, sau nu ti-a povestit cum a fost?
Mi-am pierdut toata forta intr-o secunda, nu mai gandesc lucid. Vreau sa-l iau de guler, sa-l lovesc, sa-l tarai prin clasa ca pe un gunoi, dar nu mai am nici un pic de forta in membre. Imi las mainile sa cada pe banca din fata mea fara sa mai reusesc sa ma misc, sa schitez vreun gest. Doar frustrare, poate ura…
Blondul zambeste, victorios, viclean, stiu ca am exact reactia pe care o astepta dar trupul meu refuza sa ma asculte, si doar ma scufund.
Nu, nu vreau sa cred ca a fost asa, nu vreau sa-mi imaginez ca Ada s-a daruit lui. Dar asta nu ar explica atat de usor confuzia ei de azi diminiata, gesturile mecanice, totul…?
Imi las bratele sa cada pe langa corp si ma ridic incet, cu gesture clare, de pe scaun.
Imi simt genunchi slabi dar parca o forta ciudata continua sa-mi ghideze miscarile, sa ma faca sa ma misc. Ies din clasa fara sa mai trantesc usa in urma mea, depasesc coridoarele lungi si obscure ale scolii pana ajung un etaj mai jos.
Privesc in gol spre usa de la clasa ei fara sa vad nimic clar, totul parand sa se inece intr-o ceata ciudata. Imi scutur capul revenindu-mi partial atunci cand usa se deschide. Pe ea iasa Liz cu inca un baiat de mana care nu-mi pare cunoscut. Se indreapta spre mine privindu-ma oarecum ingrijorata, fata asta pare sa aiba mereu atata grija de ceilalti, parca ochii ei ar fi mereu atat de grijulii.
Tresar atunci cand mana ei imi atinge umarul si o privesc pierdut, ratacit, parca privind prin ea, inca la usa clasei, asteptand sa iasa si ea.
-Nu-mi place sa fiu asa directa, nici nu ne cunoastem atat de bine, dar te rog, hotareste-te odata. Daca o vrei cu adevarat spune-i chiar acuma ce simti, daca nu doar dispari din viata ei, era destul de confuza si inainte sa apari tu.
Imi indrept privirea spre Liz atunci cand ii aud vocea, stinsa dar clara, ca intodeauna.
Esti dezamagit ca Ada mi-a tinut de urat azi noapte, sau nu ti-a povestit cum a fost?
Cuvintele lui Dimitri se repeta in mintea mea cu acelas ton ironic. Fac un pas in spate parca speriat de ceva ca mai apoi sa ma intorc cu intreg trupul si sa continui sa merg, sa ma departez.
-Deci asta e decizia ta? Am crezut ca esti mai mult de atat.
Zambesc trist, nici macar nu stiu sigur cum ar trebui sa reactionez, cat de mult conteaza fiecare miscare pe care o fac in momentul asta?
Ma opresc din mers fara sa ma intorc, stau asa pentru cateva secunde, parca intepenit pe loc.
-Nu, de fapt sunt mai putin de atat… zic aproape soptit si incep sa merg din nou, de parca ar fi trebuit sa ajung undeva.
Vreau sa cred ca nu se va sfarsii totul aici. Poate ar trebui sa ma intorc si sa fug, sa intru in clasa si sa-i strig in gura mare ceea ce simt. In cap mi se deruleaza din nou scena de ieri, ea tresarind si rosind cand Dimitri o pupa. Fugind spre el si ajutandu-l cand era ranit.
Ies din scoala si iau un taxi pentru a ajunge mai repede acasa. Imi simt ochii intepandu-ma dar clipesc de cateva ori scapand de senzatie. Simt telefonul vibrand in buzunar si il scot raspunzand direct.
-Oliver, am hotarat ca inmormantarea sa fie la zece diminiata. Si stiu ca nu ai nici un motiv sa o numesti mama pe femeia asta sau macar sa fi acolo, dar sper totusi ca te vei gandi macar la posibilitatea de a venii. Vocea tatei pare mai calda, mai intelegatoare ca niciodata. Ii zic un simplu “bine” aproape soptit si inchid telefonul lasandu-mi capul usor pe spate.

Flashback

Ma ridic lenes din pat cand aud telefonul sunand si raspund incet, adormit.
-Oliver, sunt tatal tau. Iti voi spune asta direct, mama ta a murit. Era bolnava… nu a stiut nimeni in afara de ea…
Simt cum imi pierd puterea. Cad in sezut pe pat si stau nemiscat in timp ce-mi simt trupul tremurandu-mi incet. Inchid telefonul fara sa spun nimic, lasandu-l pe tatal meu sa-mi repete numele de cateva ori in speranta unui raspuns.
Nu, imposibil…
Ma imbrac fara sa realizez macar, dintr-odata foarte lucid, prea lucid, si ies din apartament fugind aproape spre scoala. Tresar atunci cand Ada isi face aparitia in fata mea. Intram impreuna si o trag dupa mine pana in curtea liceului. Fara sa mai pot rezista imi iau o tigara din pachet si incep sa fumez desi stiu cat de mult detesta fumul.

End Flashback





scz de greseli :P

[Miss M]

Prima impresie: capitol nou, traiasca computerul\:D/
Dupa ce am citit: Nu se poate...

Capitolul asta a fost atat de...deprimant. Superb, dar in acelasi timp trist. In primul rand, moartea mamei lui. Incep sa te cred mai sadica decat imi inchipuiam initial. A murit asa, brusc, a tinut in ea totul pana in ultima clipa. Oricat de rece ar fi fost fata de Oliver si invers, mi se pare normal ca el sa sufere, poate ca ma asteptam la ceva mai mult.
In al doilea rand, Dimitri. In acest moment a devenit total nesuferit si idiot si cum mai vrei sa-i spui. Exact cand lucrurile se asezau, a aparut si a stricat tot incetul cu incetul. Mai e si mincinos
Cat despre Liz, nu a procedat tocmai corect, dat fiind ce stare avea bietul Oliver, desi ea nu avea de unde sti. Acum mi se pare ca tipul a renuntat pur si simplu, cine stie ce o sa se mai intample in continuare, poate isi revine.
Dupa mini-prolog ma asteptam ca acest capitol sa fie mult mai optimist, mai ales ca in mintea mea s-a format ideea cum ca Ada o sa treaca repede peste momentul ala. M-am inselat. Felul in care s-au comportat amandoi, ca si cum ar fi doi straini... Ai descris asa frumos totul, mai c-am inceput sa plang.
Greseli ai avut cateva, cum ar fi un aceiasi, acolo mergea aceeasi daca nu ma insel. Am mai gasit si un "diminiata" in replica tatalui lui Oliver, asta e tot ce mi-a sarit in ochi. De modurile de expunere n-am cum sa ma leg, desi uneori cred ca ar merge mai mult dialog:)).
De-abia astept sa vad ce o sa se intample in continuare, presimt ca Ada va afla cumva totul si poate, doar poate, totul redevine normal si cu fundita roz.

[Leontina]

Am citit in sfarsit tot. Hmm, poate e de vina faptul ca mi-e somn, dar nu mi s-a parut foarte trist acest capitol. Ma asteptam sa incep sa plang insa nu s-a intamplat asa. In fine, nu conteaza.
Ce pot sa spun? La descriere, ca de obicei, eu nu am ce comenta. In rest, totul decurge destul de lent, asa cum sunt obisnuita de la tine de altfel.
Greseli de tastare, ai in continuare, cateva au fost mentionate mai sus, dar mai sunt si altele.
Pai, nu stiu de ce, dar tare am impresia ca ei doi nu vor ramane impreuna in final. Mai ales avand in vedere ceea ce s-a intamplat in ultimile cateva capitole. Imi pare rau de Oliver pentru ca i-a murit mama, poate asta explica reactiile lui din ultimul timp. Cat despre Dimitri, ma enerveaza din ce in ce mai mult baiatul ala. Isi baga nasul unde nu-i fierbe oala si ii mai si spune numai minciuni lui Oliver. Am inteles ca o place pe Ada si nu am nimic cu acest aspect, dar cam joaca murdar tipul, cel putin eu asa cred.
Cam atat. Astept continuare, chiar sunt curioasa de ce va mai face Oliver sau Ada si daca vreunul din ei va incerca sa rezolve acea mica neintelegere, daca pot sa o numesc asa.
Spor la scris.

[crazy little red]

stiu ca e slab, dar cum mai avea nevoie doar de cateva randuri ca sa aiba o lungime acceptabila am zis ca le scriu cum or fi...

Capitolul 20

Nimic nu mai are rost cand ajungi sa fi strain de tot ce te inconjuara si mai ales strain de acea persoana de care te-ai atasat prostesc de
repede si de mult, fara sa gandesti… fara sa stii ca necunoasterea poate naste atata suferinta…




Oliver pov.

Imi privesc reflexia palida in oglinda din holul apartamentului. Parul vizibil aranjat si totusi jalnic de deranjat imi da un aer obosit. Cearcanele de nesomn par sa-mi deschida capruiul si asa lipsit de viata.
Imi dau cu o mana prin par renunatand la a incerca macar sa arat ca m-am straduit vreun pic. Oricum nimeni nu se va astepta sa fiu acolo, oricum ma indoiesc ca voi reusi macar sa-mi prefac cateva lacrimi, lacrimi de altfel care i-ar fi adresate si unei persoane straine mie aflate intr-un cavou.
Cobor incet, cu teama ca ma voi impiedica, scarile blocului.Imping usa cu o forta bruta ca mai apoi sa o las sa se inchida singura in urma mea. Intru in masina tatalui meu si fara sa ne zicem nimic pornim la drum.
Minute in sir bantuie o liniste aparoape dezolanta, dandu-mi o stare de nervozitate ciudata intreaga situatie.
-Ea stie? Vocea obosita a tatalui meu sparge tacerea, lasandu-mi un sentiment ciudat, poate, de vinovatie. Nu, nu i-am spus, desi, poate as fi vrut sa fie aici…
-Nu aveam nici un motiv sa-i spun. Pana la urma e doar o obligatie si nu inseamna nimic mai mult pentru mine. Ii spun pe un ton ce se voia rece, dar fiind mai mult indurerat. Ada, as fi vrut sa stii, sa fi aici.
Tatal meu imi zambeste trist, parca citind prin mine, ca de obicei, stie totul, intelege totul, fara ca eu sa ma deschid fata de el. Dar ea nu a fost la fel, desi as mintii sa spun ca nu o inteleg, pana la urma am fost doar un obiect pentru ea, un surplus pe care in lipsa de alte variante a trebuit sa-l accepte. Desi stiu ca uneori a incercat sa fie macar langa mine, chiar daca rolul de mama nu a prins-o niciodata, pur si simplu nu era ea…

***

Sunt singurul care inca mai sta in cimitir, privesc mormantu impodobit cu zeci de flori. Nu-mi vine sa plang, nu stiu daca simt ceva sau inca nu pot sa realizez toata situatia. Imi simt picioarele obosite asa ca ma asez pe jos in fata mormantului, imi bag mana in buzunar cautand pachetul de tigari dar cand ating cu degetele cartonul de la pachet ma razgandesc, parca nu mi-e pofta…
Clipesc de cateva ori simtindu-mi ochii obositi ca dupa multe ore petrecute citind. Imi misc capul in stanga si in dreapta parca uitandu-ma dupa ceva anume, abia devenind constient de spatiul unde ma aflu, confuz dintr-o data. Nu vad pe nimeni, doar acelas peisaj tipic cimitirelor care ma lasa rece.
Privesc spre cer ca mai apoi sa imi invart din nou privirea in jurul meu. De data asta ochii mei se intalnesc cu alti, extrem de cunoscuti. Tresar si ma ridic in picioare, privind-o in continuare cu un interes ciudat, parca gasind ceva diferit la o persoana pe care o cunosti de mult timp. Vantul de toamna ii loveste obrazul rosu in timp ce-si tine mainile incolacite incercand probabil sa se mai incalzeasca.
Face pasi mici, nesiguri, pana ajunge la o distanta mica de mine. Vreau sa-mi intind mainile, sa o trag mai aroape, sa o strang in brate lasand-o sa se piarda in caldura trupului meu.
Totusi, mainile mele continua sa stea suspendate pe langa trup, de parca au uitat cum sa se miste.
Ada ma priveste mai apoi privind mormantul cu o privire trista, pierduta, pe care nu am mai vazut-o pana acuma la ea.
-De unde ai stiut? O intreb pe un ton prea rece, chinuit, de parca prezenta ei mi-ar displacea, de parca mi-ar face rau…
-Tatal tau… Imi raspunde simplu.
Oftez, plictisit sau incercand sa ascund cu disperare ca sufletul meu se prabuseste.
-Imi pare rau. Vocea ei ma loveste cu putere. O privesc pierdut ca sa vad ca mai are putin si plange.
-Stai linistita… zic incet, prea incet, poate nici nu m-a auzit…
-Cum poti sa stai asa de pasiv, linistit, calm… e totusi mama ta. De data asta tonalitatea ei e irtata, razvratita, de parca incerca sa apere o persoana moarta.
-Nu e. Offf… e doar mama mea vitrega, tatal meu m-a avut dintr-o casatorie anterioara, am fost doar povara pe care a trebuit sa o accepte ca sa-l aiba pe tatal meu. Si in final au descoperit ca nu sunt fericiti impreuna…
-Si mama ta reala? Ma intreaba pe un ton mai calm, dintr-o data curios, desi ii vad ochii pe punctul de a lacrima.
-Nu am cunoscut-o… Ii raspund rece, nu e un subiect in care voiam sa intru, mai ales nu acum. Ultimul lucru pe care vreau sa-l simta ea pentru mine e mila.
Nu mai zice nimic. Se apleaca si pune pe mormant o floare ce pana acuma nu am observant ca o tine in mana.


Ada pov.

Ma opresc din vorbit realizand cu stupoare ca stau langa un strain, parca nimic nu ne mai leaga pentru o secunda sau mai mult. E doar el, o persoana cu un trecut strain mie, cu sentimente ce nu le stiu. Si eu, lipindu-ma disperata de tot ceea ce e el, fara sa-l cunosc de fapt…
Am simtit in fiecare clipa din ultimele luni ca ceva se schimbase in mine, am devenit o alta persoana, sau e doar o iluzie, o faza…
E atat de prostesc sa ajungi sa nu te mai intelegi pe tine insati, si tot odata atat de dureros, caci gesturile mi-au devenit negandite, cuvintele pripite. Si mi-e teama sa nu ranesc. Atata constinta, ma intreb cand am devenit oare atat de impresionata de ceea ce se intampla in jurul meu, cand a inceput sa-mi pese?
Asez floarea pe mormantul rece, neatenta. Ma ridic in picioare incet, parca mi-ar fi groaza de ceea ce urmeaza sa se intample, mi-e frica de orice cuvant mi-ar putea adresa satenul…
Un “mersi” soptit ma face sa tresar. Nu-l privesc si nu-i raspund, nu are rost, as fi preferat sa-mi spuna ca voia cu adevarat sa fiu aici, nu doar o multumire obligata.

[Miss M]

A venit, a venit... nu, nu e mosu', eu sunt.
O fi capitolul scurt, fortat sau cum vrei sa-i spui, dar mie imi place. Il inteleg partial pe Oliver, daca asa este firea lui...
A fost trist, nu chiar atat de trist pe cat ar fi putut fi, asta pentru ca tipul nu a suferit cu adevarat. M-a uimit putin ca era mama lui vitrega, pot banui ce s-a intamplat cu cea reala dar, in orice caz, necazurile se tin lant.
Pasajul Adei m-a lasat rece. Deja il considera un strain? Zici ca au trecut zeci de ani, nu cateva zile. S-au departat prea mult. Atitudinea lui Oliver a cam stricat tot, dar asta e doar parerea mea. Inca sper intr-un miracol:)).
Ai cam avut greseli, ai ceva cu "i"-urile, le pui ba in plus, ba uiti de ele. Au fost cateva propozitii cam fara sens, dar trecem peste. Lipsesc unele litere, dar nu este ceva care sa sara in ochi.
In capitolul asta ai avut mai mult dialog, in raport cu celelalte. Dar si descrierea, desi scurta, a fost buna, nu i s-a simtit lipsa.
Imi repet speranta ca o sa se intample brusc ceva, poate cu Dimitri pe post de inger impaciuitor/ cupidon, desi asta e putin probabil;;).
Bafta in continuare!:*

[Leontina]

Am ajuns :D
Deci, capitolele astea ale tale devin din ce in ce mai triste din cate observ. Nu pot spune ca m-ar deranja acest lucru, ma face doar curioasa sa aflu unde se va ajunge, mai ales ca acum cei doi par ca s-au distantat foarte mult si ma cam indoiesc ca lucrurile se vor mai rezolva. Poate ca pana la urma fata noastra va ramane cu acel Dimitri, mai stii? :-? Oricum eu ma astept ori la un final trist ori la unul mai diferit fata de ce am citit prin carti pana acum.
Asa, cum a spus si Miss M ai o problema cu acei "ii" in continuare. Mai sunt si niste propozitii mai lungi prin acest capitol in care te cam pierzi la un moment dat. Ar fi fost mai bine poate daca ai fi pus punct pe undeva si ai fi continuat ideea in alta propozitie. Cred ca ar fi sunat mai bine si s-ar fi inteles si ce anume voiai tu sa zici mai bine.
Oricum in ochii mei Ada s-a schimbat destul de mult fata de cum era la inceputul acestui fic, iar mie personal imi place mai mult de ea asa cum e acum. :D
Per total mi-a placut acest capitol, poate ceva mai mult decat altele. Si acum ca inteleg ce e cu toata poveste chiar imi place :D Ti-am spus eu tie ca pana la urma imi voi da seama ca imi place. Mi-a luat ceva mai mult, dar mai bine mai tarziu decat niciodata, nu-i asa?
Cam atat am avut de spus, astept continuarea deci multa inspiratie :*

[crazy little red]

~Capitolul 21~

A invata sa iubesti inseamna a invata sa traiesti. Si atunci vei depinde mereu de cel
de langa tine… singuratatea fiind cel mai aspru cosmar, care isi arata ghiarele doar dupa ce crezi ca te-ai obisnuit cu ea…

Ada pov.

Fiecare sfarsit reprezinta intr-un fel sau altul un nou inceput, fiecare suferinta se presupune ca va fi urmata de o bucurie. Dar cand jocul universului se abate de la reguli? Cand o ironie crunta iti controleaza viata si pentru un moment sau mai multe viata nu-si mai are sensul? Atunci sunt momentele in care realizezi cu stupoare cat de putin contezi, ce valoare neimportanta are viata ta… Si ar fi prea simplu sa-i pui capat, pentru ca fiecar tanjim nebuneste dupa un rost, dupa sentiment. Ah, dar nu, nimeni nu stie sau nimanui nu-i pasa? Ar fi doar o dovada de naivitate absurda sa crezi ca ceilalti nu pot vedea prin tine. Ei pot, de aceea o sa-i auzi mereu vorbindu-te pe la spate, relatand niste fapte ce n-au avut nici o legatura cu tine dar care totusi sunt un factor aducator de mila in ochii lor. Si asta pare sa ne multumeasca indeajuns in cele mai multe dintre cazuri. Dar nu conteaza nimic din toate astea, nici daca ma regasesc sau nu in propriile ganduri. As vrea sa cad pentru o zi, sa vad cine va fi acolo, fiecare dintre noi vrea asta, dar gandul singuraratii din ultimul ceas ne impiedica sa inscenam caderea…
Astazi ma simt mai ratacita ca niciodata, singuratatea de care depindeam candva ma raneste prea mult ca sa cred ca m-ai pot sta in picioare in fata ei.
“Nu-mi pasa!”. Cat de usor aruncam cuvintele astea fara sa ma gandesc ca ar ranii. Dar totul pare sa se intoarca impotriva ta la un moment dat, si atunci incepi sa plangi, lacrimi false, caci regretul adevarat nu se va materialize niciodata in niste simple picaturi de apa.
Am uitat, astazi vreau sa uit de tot. Pare imposibil? E si mai imposibil sa-mi amintesc cum obisnuiam sa fiu ieri, ce simteam ieri, cine eram ieri…
Ies din casa privind in gol, ma simt straina pana si in propriu-mi trup. “ E sambata, astazi nu e scoala…”. Primul gand cand m-am trezit la cinci diminiata cu o nevoie ciudata sa… plec. Unde? Cat mai departe de mine…
Dar asta pare imposibil chiar si la aceste ore matinale in care ratiunea pare ca m-a parasit in totalitate. Sau o fi ceva mai mult? Refuz sa gandesc.
Ma surprind mergand, pasi micuti, relaxati, neobisnuiti personalitatii mele grabite. Ma ciufulesc si-mi trag gluga de la hanorac pe cap, fara sa gasesc cu adevarat sensul acestor gesturi, nu-mi amintesc nici sa fi avut vreodata astfel de ticuri. Traversez strada pentru ca nu trece nici o masina, nu ca ar conta cu adevarat pe ce parte a drumului merg. Imi privesc ceasul atarnat pe mana, sase jumate, mai apoi il scot de pe mana si-l bag in buzunarul de la blugi. In minte imi apare el, acum trebuie sa se fi trezit…
O iau la fuga, in sfarsit avand o directie clara. Cand sunt aproape de blocul lui ma uit la ceasul unui telefon public in fuga. Sase si patruzeci si sase. Imi amintesc din nou ca e sambata, poate doarme mai mult ca de obicei…
Astazi nu dau inapoi.
Sun la interfon si vocea lui adormita ma face sa tresar. Urc scarile cat pot de repede, desi toata energia ce o simteam cand m-am trezit pare ca s-a risipit.
Cand ajung el tine usa deschisa privindu-ma, nu stiu cum, n-am mai vazut privirea asta, nici nu as putea sa-l inteleg astazi, nici nu am nevoie sa o fac.
- Astazi e totul sau nimic! Ii spun amuzata, stiind ca prezenta mea il surprinde.
Zambeste parand sa ma inteleaga chiar mai bine decat o fac eu.
- Cand e vorba de tine, voi alege mereu totul!
Nu-i sar in brate desi simt nevoia sa o fac. Ii intind mana, ma prinde de ea si ma trage in apartament impingand usa in urma noastra. Raman pe loc, parca asteptand ca el sa fie acela care imi dicteaza urmatoarea miscare. Oliver imi da gluga jos si-mi saruta capul, mai apoi dandu-si mana pe dupa spatele meu ma conduce spre camera lui.
Ma departez de el deschizand primul dulap care il vad. Scot din el un hanorac visiniu aruncandu-l in bratele lui.
- Ia-l pe tine! Ii spun pe un ton aproape autoritar si astept sa faca ce i-am spus.
Nu zice nimic, isi trage hanoracul pe el mai apoi venind spre mine. Ma dau un pas in spate lipindu-ma de dulap. Se apropie si mai mult sprijinindu-si o mana de dulap exact langa umarul meu, cu cealalta deschizand dulapul de deasupra mea. Isi scoate o pereche de blugi lasandu-i sa se despacheteze in fata mea.
- Te-ai speriat? Ce credeai ca-ti fac? Imi sopteste apropiindu-si chipul de al meu.
-Nimic. Raspuns scurt inghitindu-mi saliva.
Se joaca cu mine, stiu asta, dar ar fi prostesc sa ma impotrivesc, ar insemna ca mi-e frica…
Satenul imi atrage atentia tusind scurt.
- Nu ca as fi pudic sau ceva, dar ceva imi spune ca o sa te uiti la mine ca la un violator in serie daca imi dau pantalonii jos in fata ta…
Il privesc mirata mai apoi aproape incepand sa rad. Ies din camera fara sa zic nimic asteptandu-l vreo doua minute pana a iesit si el. Iesim din apartament fara sa ne zicem nimic, parca intelegandu-ne pur si simplu. Iesim din bloc aproape lipiti unul de altul, fara ca faptul asta sa ma faca sa ma simt mai altfel, totul parand ceva natural, obisnuit.
- E al naibii de frig! Imi spune cand suntem loviti de primul val de aer rece.
- Si ce propui?
- Sa ma incalzesti…
Zambim amandoi privinde-ne pentru cateva secunde in ochi. Imi pun mainile pe umerii lui si ma ridic pe varfuri lipindu-mi buzele de ale lui pentru trei secunde.
- Mi-ai citit gandurile!
Imi dau capul putin intr-o parte zambindu-i larg.


Oliver pov.

- Deci ce ti-ai propus pentru ziua de azi? O intreb stiind ca nu are nici cea mai vaga idee. Dar sa o vad confuza in preajma mea imi da un sentiment ciudat de placere.
- Nu stiu, am chef sa alerg, sa te tin in brate, sa cad de oboseala si sa incep sa rad. Orice ar face din ziua asta ceva mai mult…
O privesc avand impresia ca vad in ochii ei mai mult ca de obicei, poate pentru prima data aratandu-si bucuria de a traii. O prind de mana si incep sa alerg, ea aproape chinuindu-se sa tina pasul cu mine. In mai putin de zece minute ajungem in fata scolii, o privesc, expresia ei transmitand un singur lucru “ ce cautam aici?”.
Intram in scoala inca tinandu-ne de mana. Trasa de mine urcam scarile pana la primul etaj, cand ajungem in fata scarilor ce duc la urmatorul etaj ma opresc brusc. Ma intorc spre ea brusc facand-o sa tresara. Zambesc asezandu-ma pe scari, o trag mai aproape de mine.
- Iti amintesti ce s-a intamplat aici?
- Aici ne-am cunoscut…
Imi raspunde incet, parca cu o teama ciudata.
- Exact. Spun scurt dupa dandu-mi o mana pe dupa ceafa ei, ii trag capul mai aproape de al meu gustandu-i din nou buzele. Dupa o trag la mine in brate, stiind ca e obosita, ramanand asa, ea cu capul pe pieptul meu, firava, inocenta, slabita. Facandu-ma sa o ador chiar mai mult…



am avut in sfarsit bunul simt sa aduc next-ul
faptu ca n-am avut nici un chef sa-l corectez spune totul...