Visătorii

[Pequax]

Visătorii

Capitolul unu
Sticle de vin goale şi ţigări

A murit. A dispărut. S'a prefăcut într'un cadavru prin care sângele nu mai curgea şi inima nu mai bătea. A devenit un corp ce poate fi mutat din stânga în dreaptă, fără să ştie ce se întâmplă şi fără să se poate împotrivi. Şi m'a lăsat de una singură pe străzi, într'un oraş necunoscut şi plin de persoane dubioase...

Am luat'o la fugă printre trecători, am îmbrâncit persoane şi n'am îndrăznit să mai arunc vreo privire înapoi. Îl călcase maşina şi de când medicul întrebase dacă există vreo rudă, eu am început să plâng şi să'mi fie frică. De cine, mai exact? De soţia lui, de copii lui, deşi fiul său mă adora! Dar nu puteam rămâne acolo şi nu puteam da ochii cu biata femeie, atât de blândă şi înţelegătoare, total opusă mie. Şi dacă m'ar fi văzut, ce i'aş fi putut zice? „Ştiţi, soţul dumneavoastră a plecat din lumea celor vii aşteptându'mă pe mine, să mergem la o plimbare împreună.”
Ce-ar mai fi crezut despre mine? Oh, mă cunoştea şi ştia prea bine ce-mi poartă capul! Mai ştia şi că mult iubitul ei soţ mă iubise, în trecut, dar acum rămăsesem doar amici, care de'abea dacă'şi vorbeau. De fapt, lucrurile nu stăteau deloc aşa. Ne întâlneam des şi de multe ori, întâmplător. Era adevărat, nu ştiam unde stă şi nici nu'i ştiam numărul de telefon, dar chipul i'l cunoşteam la perfecţie.

Dar şi'atunci când Dumnezeu ne unea drumurile, petreceam ore în şir vorbind despre orice lucru mărunt şi despre cât îi e de greu acum, însurat şi cu doi copii. Îmi părea rău, ce'i drept, că nu'i acceptasem dragostea în trecut şi că'l lăsasem să plece, dar ştiam în acelaşi timp că eu n'am să'i ofer vreodată ce'i oferise soţia lui.
Iar acum, avusese tupeul să moară! Nici nu'şi luase la revedere, nici de la mine, nici de la familia lui, de la nimeni! Plecase pur şi simplu, nenorocitul nu îndrăznise să lupte cu inima şi s'o oblige să bată. Lăsase baltă jocul, renunţase când observase că nu are cu cine să lupte pentru viaţă...

Oricum, după vreo două străzi alergate în disperare, ajunsesem la barul de lângă blocul meu. Un local în care fumul de ţigară plutea uşor şi alcoolul se consuma în loc de apă. Dar totuşi, exista muzică bună. Un pian şi'o vioară pe scenă şi'n fiecare noapte noi cântăreţi dornici de distracţie. Îmi aruncasem pantofii negri, lăcuiţi pe undeva pe drum şi continuasem să alerg desculţă şi până la urmă, aşa şi'am intrat în bar.

Câteva priviri s'au întors către mine. Să fim sinceri, nu vezi în fiecare seară o brunetă cu bucle, cu buze sângerii şi ochii albaştri, mai adânci ca marea, îmbrăcată într'o rochie verde, fără bretele şi cu un pardesiu negru aruncat pe umăr. M'am uitat la cei care m'au privit rece, dar păstrându'mi obişnuitul aer elegant şi misterios, apoi m'am îndreptat lent către tejghea.
Aşezându'mă repede pe un scaun liber, am tras aer adânc în piept şi mi'am cufundat chipul palid în palme. Voiam să plâng, dar n'aveam lacrimi. Voiam să râd, să ţip şi să lovesc, dar n'aveam puterea şi voinţa să mai fac aceste lucruri. Nu mai aveam nimic. Sau, de fapt...tot ce avusesem, murise o dată cu el.
- Antoniette? mi'am auzit numele spus de'un glas oarecum cunoscut. Mi'am ridicat privirea albastră, sclipitoare, fascinant de frumoasă către cel ce vorbise. Barmanul, Jean-Claude, un tip de vreo patruzeci şi ceva de ani, divorţat şi cu trei fetiţe de nouă ani. Un bărbat prietenos, dar afemeiat.
- Ce? am zis încet, lăsându'mi capul în palmă şi câteva fire de păr mi'au căzut pe frunte.
- Plângi cumva sau te'ai îmbătat pe drum? m'a privit zâmbitor şi ochii ăia ai lui, mari şi căprui au strălucit.
Am clătinat din cap, în semn că nu şi după am oftat lung. Simţeam cum mor, încetul cu încetul...
- Nici una, nici alta. Un pahar de vin roşu, te rog. Şi dacă ai un pachet de ţigări...
Mi'am trecut limba peste buzele încă sângerii, apoi m'am frecat uşor la ochii, întinzându'mi rimelul pe obraji. Ah, la dracu! Am închis ochii pentru două minute sau chiar mai multe, iar când i'am deschis, lângă mine se aşezase un domn care'mi zâmbea finuţ, seducător. Credea că sunt curvă, după aspectul neglijent pe care'l aveam, sunt sigură.

M'am ridicat de pe scaun, mi'am luat paharul şi l'am dat pe gât, apoi pachetul de ţigări. Am ieşit din bar fără să plătesc, nici n'aveam bani la mine.
Am reuşit cu greu să'mi aprind o ţigară şi să nu mă împiedic sau să lovesc pe cineva în drumul meu spre casă. Dar când am simţit gustul dulce-amărui al ţigării inundându'mi gura, am avut impresia că totul e perfect, când de fapt viaţa mea se spărsese în zeci de cioburi. Mi'am rezemat la un moment dat trupul de zidul rece al unei clădiri şi am ţinut ţigara între degetele lungi, albicioase, cu unghiile roşii-sângerii. Am suflat fumul cu eleganţă, cu rafinament în aer şi l'am privit cum dansa, un tango romantic alături de al fumului de ţigară cu aerul.
Inspirând adânc, am continuat să privesc fumul ce încă nu dispăruse, dar cu ochii între-deschişi. Nu voiam să mă duc acasă, să ştiu că am rămas din nou singură şi nici nu doream să dau ochii cu fiul lui.
- Am crezut că ai murit şi tu, am auzit o şoaptă suavă şi în acelaşi timp tristă. Am tresărit şi mi'am ridicat privirea, uitându'mă în jurul meu. Nimeni, doar eu şi o siluetă masculină, înaltă şi dreaptă ce se apropia de mine. Am mai tras un fum, l'am savurat şi apoi i'am dat drumul, în timp ce luam o postură dreaptă, plină de mister şi aceeaşi eleganţă obişnuită mie.
- Din păcate, sunt vie, murmur tot în şoaptă şi buclele'mi flutură când vântul începe să bată.
- Din păcate, m'ai întâlnit pe mine...
A fost tot ce'am mai auzit înainte să leşin. Nu ştiu de ce, dar singurul lucru pe care l'am mai văzut a fost ţigara scăpându'mi dintre degete şi o sticlă de vin spartă.

[MiraA]

Imi pare bine ca ai lasat cerere la critics, altfel pun pariu ca nu ajungeam la ficul tau.
In primul rand, bine ai venit pe zup. Sper sa te direzi aici, sa-ti dezvolti talentul (pe care, din cate observ, il ai din plin) si sa-ti faci cat mai multi prieteni.
Dar, lasand astea la o parte sa revenin la ficul tau.

Titlul: imi place. Nu pot sa spun de ce. Pur si simplu imi place. Uneori titlurile simple ascund un continut emotional mult mai consisetent decat cele lungi si extraordinar de complicate. Si, avand in vedere ca nu prea fac legatura dintre titlu si actiunea de pana acum, tind sa cred ca firul actiunii va fi dozat cu grija, atat pentru a starni cititorul, cat si pentru a ajuta la caracterizarea personajelor.

Continut: nu pot sa comentez foarte mult la continut, pentru ca e doar un capitol, dar e un capitol bun care poate sa lase o amprenta in sufletul sau in mintea (depinde cum te raportezi la poveste) cititorului. Greseli nu ma vazut, dar cei ce ma cunosc, stiu ca eu foarte rar ma uit dupa greseli. Pentru mine conteaza mult mai mult exprimarea si felul in care iti tratezi personajele. Si aici nu am ce sa-ti reprosez. Poti sa treci foarte lin de la trairile eului interior la actiunea extrioara( ceea ce nu e un lucru atat de usor precat pare, deci felicitari).

Iti atrag atentia asupra unui lucru: nu mai pune apostrof in loc de cratima pentru ca induce in eroare si e destul de suparator pentru ochi atunci cand citesti.
Mia trebuie sa-ti atrag atentia asupra unui lucru: e foarte greu sa desci personajul principal daca vorbesti din perspectiva lui (asa cum faci tu), deci daca nu folosesti si o alta perspectiva pe parcurs, incearca sa eviti pe cat posibil frazele care da impresia de narcisism (dar daca personajul tau este narcisist, atunci evident sfatul asta pica :)) ). Cel mai usor e sa folosesti ceea ce eu numesc "procedeul oglinzii". Personajul se uita in oglinda si isi descrie reflexia, dar de cele mai multe ori pune in antiteza trasaturile frumoase cu micile defecte pe care incearca sa le ascunda.
In rest, nu stiu ce as mai putea sa-ti spun. Mie una imi place capitolul si sper sa ca si urmatoarele sa fie la fel de bune.
Multa bafta la scris si pls anunta-ma cand pui nextul :*

[hiimera]

Yo!! :3 Înainte de a începe laudele şi chestiile mărunte şi frumoase din acest fic, ţin să-ţi spun că: Nu mai lăsa atâta spaţiu între rânduri lungi sau pline, fiindcă delimitarea se face doar atunci când treci de la o idee principală la o alta. Şi acest mod pe care majoritatea şi tu îl folosiţi este greşit. Altceva ar fi că: în loc de " ' " ar trebui să pui cratimă, fiindcă aşa se scrie corect gramatical, poţi pune acea ghilimea singură doar atunci când un cuvânt este mai prescurtat şi îi lipseşte o literă două, ex. : acu`, las`... etc.
"A murit. A dispărut. S'a prefăcut într'un cadavru prin care sângele nu mai curgea şi inima nu mai bătea." - mergea mai bine dacă după cadavru puneai virgulă şi spuneai aşa: "..., sângele ia secat, iar inima şi-a încheiat dansul." Na... ca să pară ceva mai artistic.

Ăştea sunt greşelile care trebuie corectate şi doar o mică modificare în exprimare.
În rest pot spune că mi-a plăcut enorm, ai un stil de sine stătător şi format, ramificat.
La final cel mai mult ai reuşit să conturezi aşa de bine personajul doar prin gesturi şi povestiri, iar în mintea mea s-a derulat ca un film cinematografic de succes.
Nu am ce comenta, ai scris lin şi fluid, uşor pigmentat cu detalii care scot bine în evidenţă întreaga şcenă - de la încput la sfârşit.

Asta este tot. Auf wiedersehen!

[Pequax]

Capitolul doi
Şi adevărul nu durea

- Cred că tata te'a iubit mai mult decât pe mama, Antoniette...
Auzeam vag un glas cunoscut, blând şi totuşi rece. Îmi inunda urechile, cuvintele se repetau de câteva ori în mintea mea până le înţelegeam cum trebuia şi apoi dispăreau acoperite de alte zgomote ce'mi furau atenţia. Nu puteam deschide ochii. De fapt, puteam, dar nu doream şi'mi simţeam ploapele grele, ca de plumb. Dar puteam vorbi. Şi pe lângă astea, îmi puteam simţi inima bătând, o auzeam cum se lovea de cutia toracică. Mi se părea, desigur. Eram beată.
- Christopher, nu doresc să vorbim despre subiectul ăsta, i'am spus băiatului, întorcându'mi capul într'o parte. Apoi, câteva şuviţe de păr mi'au căzut pe frunte.
- Dar a ales'o pe ea, a ales familia în locul femeii ce'l putea făcea fericit. De ce?
Am rămas cu buzele între-deschise, având intenţia să'i spun ceva, dar nu eram sigură pe vorbele mele, aşa că am ales tăcerea în locul cuvintelor greşite. Şi până la urmă, ce îi puteam spune? Că eu şi tatăl lui avusesem o idilă de scurtă durată, dar plină de dragoste pură, arzătoare, care'şi păstrase flacără chiar şi cu trecera timpului...
Nu, nu'i puteam zice un asemenea lucru. Şi'aşa mă iubea mai mult şi mă respecta pe mine decât pe doamna aceea blândă şi drăguţă, adică pe mama sa, pe care eu o invidiam. Iar pe lângă toate aceste lucruri, el ştia prea bine că eu nu aveam să spun ceva despre alegerilie lui Isaak şi că nu o puteam înlocui pe femeia care'i dăduse viaţă, căci nu eram demnă şi nici n'aveam calităţile necesare pentru a îndeplini acest rol.
- Şi totuşi, aţi continuaţi să vă vedeţi şi m'a adus să te văd mai tot timpul, s'a gândit la fericirea mea. Şi a surorii mele, poate că de asta a rămas cu Kath - a ezitat, l'am simţit şi l'am auzit oprindu'se, apoi a oftat - cu mama.
- Ce vrei de la mine ? am întrebat deodată, mişcându'mă uşor. Mă aflam într'un pat, poate acoperită cu un cearceaf sau ceva, căci nu'mi era frig deloc.
- Adevărul.

Şi în acel moment, am deschis ochii. Irişii verzi, irişii unei feline viclene, plină de eleganţă crudă şi mişcări seducătoare, o felină ce'ar putea fermeca pe oricine doar cu o fluturare a genelor. Jucăuşă sau misterioasă, nu conta aşa ceva. L'am văzut pe copilul de o dată transformat în adult, într'un tânăr matur şi frumos. Şaten închis, cu părul lung, cu ochii căprui şi inteligenţi şi pielea palidă. Cu nasul frumos construit, cu buze mari şi roşii. Am clipit de câteva ori , încercând să mă obişnuiesc cu lumina slabă din încăperea în care ne aflam, dormitorul lui poate.
- Îl ştii, am şoptit suav şi m'am ridicat în şezut, atingând cu tălpile podeaua rece, din lemn masiv.
- Tata a murit, Antoniette. Spune'mi , venea la tine când a dat maşina peste el?
I'am susţinut, totuşi privirea,dar fără a lăsa vreun sentiment să se observe. Christopher "m'a aprobat” printr'o simplă mişcare a capului, trăgând aer adânc în piept.
- Ai să vi la înmormântare? m'a întrebat după şi atunci am mărit ochii involuntar. Nici mălcar nu mă gândisem la asta.
- Ai vin? am încercat să schimb subiectul, ridicându'mă repede din patul cu baldachin, acoperit de cearceafuri de mătase neagră.
- Lângă pat e sticla...

N'am mai spus nimic, doar am luat sticla şi'am deschisă sub privirea tristă a tânărului. Rochia încă stătea bine pe trupul meu suplu, deşi era mişcată şi avea cute.
- Ai să vi, da? a continuat când eu luam o gură din vinul demi-sec, privindu'l printre firele de păr.
- Nu'ţi promit nimic, dragul meu voinic, i'am spus pe'un ton catifelat şi duios, lăsând sticla pe noptieră. Unde suntem? l'am întrebat apoi, simţind o dorinţă nebună de a ieşi din acest loc.
- Acasă la mine, adică la tata...Mama e în living, deci n'ai vreo scăpare, m'a urmărit cu privirea, în timp ce eu păşeam lent prin cameră, uitându'mă la şaten cu coada ochiului. Mă mişcam elegant, mergeam exact ca o pisică, îmi unduiam seducător şi involuntar şoldurile la fiecare pas.
La un moment dat, m'am oprit şi m'am întors spre el.
- Ne vedem la înmormântare, i'am şoptit şi dându'mă în grabă câţiva paşi în spate, am deschis uşa şi'am ieşit fugind. Nu mai făcusem aşa ceva în viaţa mea, nu alergasem ca să evadez şi nici nu încercasem să evadez din unele locuinţe. Dar ştiind că mă aflam cu soţia lui în casă, în casa lui de fapt, mă omora încetul cu încetul.

Am coborât treptele cu grijă, încât să nu fiu auzită şi n'am dat prea mare atenţie la lucrurile din jurul meu, ştiam doar că este întuneric beznă.
Am ajuns extrem de repede în living şi am văzut'o acolo, la pian şi cu spatele la mine pe ea, pe Katherine. Nu cânta, doar îşi plimba cu delicaţe degetele peste clape, privind lung şi cu ochii roşii un colier.
Am înghiţit în sec şi am început să păşesc foarte încet, nici eu nu'mi auzeam mişcările, dar ce să mai spun despre biata femeie îndurerată. Dar în toată grija mea faţă de mers şi zgomot, am uitat că mâinile pot atinge orice lucru. Şi chiar asta a fost greşeala mea...
Mâna mea a atins o vază, obiectul s'a mişcat şi a căzut, spărgându'se în zeci de cioburi.
Katherine a tresărit, ridicându'se încet de pe scaun. S'a uitat la mine suprinsă, ochii ei la fel de verzi şi vii ca ai mei strălucind parcă stins, iar părul brunet, foarte închis, fiindu'i uşor răvăşit şi buzele sângerii fiind subţiate într'o linie mică şi gingaşă. Acum înţelegeam de ce'o iubise Isaak atât de mult.

- Ce cauţi aici ? a întrebat pe'un glas tremurat, plin de durere şi melancolie, iar eu am paralizat, atât la propriu, cât şi la figurat.