Cand viata se complica

[Leontina]

Am ajuns si eu in sfarsit pe aici :P Stiu ca ai postat de aseara, dar eram prea obosita ca sa citesc. Dar sunt aici gata sa-mi zic parerea...
Deci, prima impresie dupa ce am terminat de citit capitolul: Uau! Acest capitol a fost de-a dreptul superb. Te-ai intrecut pe tine insati :x Desi nu a fost asa multa actiune, din cauza multelor descrieri de sentimente, dupa parerea mea acesta a fost un capitol care nu avea nevoie de multa actiune. Legat de descrierea sentimentelor, sincer, m-ai lasat cu gura cascata. Ai descris superb tot ceea ce simtea ea in toate acele momente. Chiar m-ai intristat la un moment dat, ceea ce dupa mine e un lucru bun. Inseamna ca ai transmis totul foarte bine.;)
Cred ca daca as fi auzit de un pistol si eu as fi inceput cu teoriile sadice si macabre si cum mai vrei :)) Saraca Lizzie... Dar nici eric nu a fost corect, ar fi putut sa-i spuna ca fratele lui nu e genul care sa-si ia zilele.
Asa, trecand peste. Sa-ti spun ce anume nu mi-a placut. In primul rand acel "Wow" cand a vazut padurea(pe care ai descris-o foarte frumos) Din cate stiu eu modul in care l-ai scris vine din engleza, iar avand in vedere ca tu scrii in romana mi s-ar fi parut mai bine daca scris "Uau". Nu stiu cat de grav e, dar na, eu asta cred.
Asa, apoi:

“ Cand sunt nervos imi place sa-mi exersez tinta. E util, asa, pentru orice eventualitate. Frate-miu stie, asta e ca o pasiune din copilarie.”

Chestia asta ai fi putut sa o pui cu linie de dialog. E destul de lunga si dialogul nu a fost in exces si nici sec, iar cu o fraza in plus nu s-ar fi schimbat nimic. Parca ar fi fost mai bine asa. Un "Da" sau chestii de genul, scurte merg puse si asa, dar cand sunt lucruri mai lungi mai bine pui linie de dialog.
Greseli de tastare, una sau doua am vazut, dar nimic ingrijorator. :D
Hmm, pai cam atat. Anyway, cam banuiesc eu ce-i va spune Alex, adica o va dezamagi si ii va spune ca o iubeste :-" Ca doar deh, e capitolul 31, trebuie sa se intample ceva intre ei, poate si un sarut intr-o atmosfera romantica ceva? :-" Stiu si eu? Stiu ca a mai sarutat-o, dar daca nu e rmantic la mine nu se pune chiar asa de mult :))
A, da, si ca sa te bat un pic la cap, desi cred ca ti-am mai spus, vreau partile dramatice, niste lupte ceva, ca ai spus ca vor fi si inca nu s-a intamplat nimic :(( Scuze, dar am eu ceva cu ele, iar daca lucrurile vor intra pelinia de plutire, trebuie sa le strice ceva lor cheful. Poate omori pe cineva, ce stiu eu :-"
Cam atat, sper ca vei posta weekendul viitor asta asa sa mai avem si noi ce citi, ca de carti nu am chef si trebuie sa ma relaxez si eu cimva :))
Mult succes in continuare, sper sa o tii tot asa, ca ai evoluat foarte mult de la primele capitole :*

Edit: Vai cat am putut sa scriu =))

[Miss M]

Am revenit cu next-ul, multumesc pentru sfaturi :*, voi incerca sa tin cont de ele cat mai mult. Enjoy! >:D<


Capitolul XXXII

- Ce am zis mai devreme a fost…
Stiu ce trebuie sa raspunda, stiu ce va spune si ma bucur. E decizia corecta. Atunci… de ce doare atat de tare? Isi coboara privirea, ascunzad-o de a mea. Ce e cu toata ezitarea asta?
- A fost…
Isi ridica brusc capul, privindu-ma in ochi. Hotararea sa este palpabila, este atat de sigur de ceea ce urmeaza sa spuna, ca si cum era de asteptat ca va trebui sa se intample si asta. Ca si cum a exersat inainte. Sper doar ca tonul sau sa nu exprime vreun regret. Ar fi prea dureros sa stiu ca macar o farama din el tine la mine, indiferent cat de neinsemnata ar fi acea parte.
- O greseala.
Rasuflu usurata, privindu-l. Raman socata de propria reactie, lacrimile incepand sa imi brazdeze chipul intunecat de tristete. Zambetul mi se sterge, lasand in urma o fata patata de durere. Inghit in sec, simtind o intepatura in piept. Imi duc mana in dreptul inimii, incercand sa ma calmez. Asta e viata. Ma asteptam sa fie asta raspunsul, trebuie sa-l accept.
- Dar a fost adevarat, Lizzie. Perfect, total si irevocabil. Poate sunt zanatic, idiot, incompetent, ciudat si cum mai vrei tu sa fiu, dar am dreptul sa te iubesc.
Ochii mi se maresc, in timp ce incerc sa inteleg ce a spus. Nu. Nu asa trebuia sa fie. Ratiunea imi spune ca trebuie sa-l contrazic, sa opresc totul, dar inima… N-am ascultat-o niciodata, de ce sa incep acum? Pentru ca-mi va fi mie mai bine? Dar Joanna si Eric?
O clipa. De cand au ajuns altii sa conteze atat de mult, mai mult decat mine? Poate e timpul sa fiu si eu importanta. Da! Ador cuvantul asta, “da”. Desi nu l-am mai zis pana acum, totul are un inceput. Zambesc, hotarata sa nu-i mai dau cu piciorul fericirii. Il imbratisez pe Alex, lasandu-mi capul pe umarul lui, plangand si multumindu-i din suflet. Nu am mai fost atat de bucuroasa de… de fapt, nu am mai fost deloc atat de bucuroasa. Inima mea incepe sa-si revina in simtiri, batand un cantec misterios. Ma strange langa el, murmurand ceva ca pentru sine. Hotarasc sa ma las cuprinsa de farmecul acestui moment, uitand pentru o clipa de toate grijile ce-mi ingreuneaza viata.
Ma indepartez incet, privindu-l in ochi. Imi sterge obrajii fierbinti, lipindu-si mana de fata mea, aducandu-ma mai aproape cu cealalta. Calmeaza-te, Liz, nu claca in acest moment, nu acum…
Dupa ce buzele noastre s-au contopit totul a fost mai bine. Am simtit, mai mult ca niciodata, ca il iubesc, ca e singurul potrivit pentru inima mea. Caldura lui ma incalzeste si pe mine, calmul sau ma ajuta sa ma relaxez, iubirea lui o hraneste pe a mea. Si il sarut cu atata sete, cu atata dor, de parca e prima data cand il vad cu adevarat, cand stiu ca e al meu. Ca e real, ca nu se va evapora.
Dar totusi… Imi sprijin capul pe el, privind pierduta o floare. Mica, alba, inconjurata de atatea flori mai mari, mai colorate. Dar iese in evidenta. E speciala, chiar daca nu e perfecta. Si toate celelalte, care nu-si mai gasesc locul pe langa ea…
- Si cu Eric si Joanna ce facem?
Imi raspunde cu un oftat prelung, sarutandu-mi buclele ravasite de vant. Minutele trec, nisipul timpului se scurge in clepsidra, bataile inimii isi maresc numarul.
- Presupun ca nu putem ascunde chestia asta, oricat am incerca. Dar macar temporar… Adica pana gasim o metoda sa le spunem! ma corectez incurcata, gesticuland si rosind la gandurile-mi neortodoxe.
Si de altfel… Oare acum il cred cu adevarat? Sunt eu convinsa de sentimentele lui pentru mine? Nu cred. Hotarasc sa ii pun o intrebare, destul de simpla in esenta, dar care poate capata atatea intelesuri…
- De ce m-ai iubi tu pe mine?
Ochii lui mariti ma fac sa realizez ce prostie am zis. Imi acopar gura cu o mana, muscandu-mi buzele. Daca nu stie ce sa raspunda? Simplul gand imi face ochii sa se umple de lacrimi. O pala de vant imi imprastie parul, ridicandu-l, jucandu-se cu el cum vrea. Incep sa tremur incet, strangand ochii si cuprinzandu-mi corpul cu mainile. Incerc sa opresc lacrimile, inspirand adanc si regulat, dar nu stiu cat mai tine. Si daca am sa izbucnesc in plans… Se va indoi el de sentimentele mele, va considera totul o farsa. Iar eu, eu care mi-as da si viata ca sa-i fie lui bine… As pica de proasta, m-ar uri. Si nu merit asta, oricat de oribila si de rea as fi.
- Pai, Lizzie, vezi tu… Te iubesc pentru ca esti o copilaroasa si o incapatanata. Te iubesc pentru ca, trezindu-ma dimineata si vazandu-te, ziua mi se lumineaza. Te iubesc pentru ca, simtindu-te aproape, ma trezesc la viata. Te iubesc pentru toate reactiile tale impulsive si pentru ca actionezi fara sa gandesti consecintele, obligandu-ma sa te scap din situatii care mnai de care mai traznite. Te iubesc pentru simplul fapt ca existi.
Ma iubeste. Da, chiar ma iubeste! Acum sunt cat se poate de sigura. M-am indoit degeaba de el. Si felul in care a spus-o… Cred ca mi se aplica si mie. Daca n-ar exista si alte complicatii…
Raman o clipa nemiscata, uimita de propriile ganduri. De cand mi-au devenit prietenii o povara? Si de ce trebuie totul sa fie atat de incurcat? Ma gandesc… Eric va intelege, trebuie sa inteleaga. In definitiv, a zis ca ma iubeste. Asa ca va accepta sa-mi fie bine. Va accepta, nu-i asa? Si daca nu, problema lui. Acum totul trebuie luat altfel, trebuie sa le-o spunem intr-un anumit fel, ca sa nu-i socam.
Gandindu-ma astfel, am pierdut notiunea timpului, continuand sa-mi strang haina in jurul corpului aproape inghetat. Incerc sa ignor frigul, dar devine din ce in ce mai greu. Alex mi-a observat starea de discomfort, pentru ca a sugerat sa mergem inapoi acasa.
Acasa… Un loc frumos si cald, primitor, unde ma simt in siguranta. Unde stau cu persoanele importante din viata mea, persoane care nu m-au abandonat la greu. Persoanele pe care le iubesc.
- Inainte sa plecam…
Un sarut scurt, dar plin de intelesuri. Atatea sentimente luate de-a valma, ridicate parca de vant spre zari.
- Ma gandeam ca n-o sa mai pot face asta prea curand, deci…
Saracutul! E atat de incurcat incat a rosit tot, facandu-ma sa rad. Stangacia de care da dovada ma face sa ma simt si mai bine, stiind ca nu sunt singura atat de nesigura. Il iau timida de mana, pornind spre locul unde mi-am uitat motocicleta.
E ironic cum uneori sunt o fata dura, cu o inima de gheata, iar alteori ma las purtata de sentimente, plangand din orice, afectata de toate. Dar poate ca de acum se va face lumina.
Sau intunericul de-abia incepe…

***
In camera am fost intampinati de comitetul de primire si de clasicele intrebari: “Unde-ati fost? Ce-ati facut?”. Ne-am tot contrazis unul pe altul, gandindu-ne ca am fost prea aiuriti ca sa inventam ceva plauzibil. Din fericire am scapat, in mare masura.
Ma asez pe canapea, intre Michael si Joanna, care ma privesc incruntati. Care e problema lor? Nu scrie nicaieri ca e interzis sa te odihnesti dupa cea mai mare sperietura a vietii.
- Mai usor cu pistolul, fratioare. Biata Ella a crezut ca…
- Taci.
I-am taiat-o lui Eric. Replica sa a fost inutila, ba chiar prosteasca in context. Brusc, simpla prezenta a acestui om ma face sa-mi pierd cumpatul. Asa e sentimentul de vinovatie, deci. Simti ca cei care nu-ti cunosc taina, care sunt nebanuitori, te apasa pe inima, presand secretul, incercand sa-l scoata la suprafata fara sa vrea.
- Relaxeaza-te, scumpo. Ii spuneam doar sa fie mai sensibil.
- Am zis-o si o voi zice de cate ori e nevoie. Nu am fost, nu sunt si nu voi niciodata scumpa nimanui, Eric. Sau…
Momentul de ezitare a fost urmat de un schimb de priviri intre mine si Alex. Rosesc, sperand ca nu l-am suparat cumva. Dintr-o data, sentimentele lui ma afecteaza direct, facandu-ma mai atenta la propriile gesturi si cuvinte. Imbratisarea fratelui sau, un fel de “Imi pare rau!” mutual, ma derajeaza teribil. Simt ca voi intra in pamant de tristete, stiind la ce chinuri supun o anumita persoana.
Dar a indurat eroic totul atata timp, fara ca macar sa-mi spuna despre sentimentele sale. Acum ca stie si el de ale mele, nu ar trebui sa fie o problema sa ne jucam in continuare rolurile, stiind ca sunt doar de fatada. Si ca totul va lua sfarsit…
Ma ridic, aproape sarind, indreptandu-ma cu pasi apasati spre camera. O vad pe Joanna asezandu-se langa mine pe un pat si privindu-ma patruzantor. Ma ucide sclipirea ochilor ei.
- Liz, ce s-a intamplat mai exact azi?
Intrebare capcana. Ce sa-i raspund? Trebuie sa inventez ceva, si asta repede. Imi caut cuvintele, scotand cateva balbaieli stranii.
- Eu… mi-am facut griji pentru el si… Nu, asta suna ca si cum mi-ar pasa prea mult. Trebuie sa o intorc cumva. Adica ei au fost alaturi de mine mereu si nu-mi inchipuiam ca as putea sa-l pierd pe vreunul… Au fost sprijinul meu intotdeauna si nu vreau sa-i dezamagesc.
Raspunsul meu pare ca a multumit-o, pentru ca a afisat un zambet intelegator. Bineinteles ca arat ca o disperata dependenta de niste tipi, dar nu-mi pasa. Atata timp cat nimeni nu afla nimic, pot indura critici, insulte, de toate. Pentru ca niciun gest nu-mi poate lua fericirea interioara, pe care o simt pulsandu-mi in vene, intrecandu-se cu sangele meu si facandu-ma sa plutesc.
Cred ca e prima data cand ma simt fericita cu adevarat, cand stiu ca nimic nu ma poate rani, nu-mi poate fura licarirea jucausa din ochi si lumina din suflet. Ca nimeni nu poate rupe fragilul fir al existentei mele, pentru ca exista un altul care ma sustine si care imi impiedica declinul.
O privesc pe Joanna cu un zambet cat casa, numarandu-mi bataile inimii in timp ce ma gandesc ca sunt inconjurata de niste fiinte extraordinare. Fiinte pe care va trebui sa le ranesc daca vreau sa-mi fie bine. Fiinte pe care le voi face sa sufere, in numele sentimentelor mele.
Sau poate nu va fi nevoie. Poate ca, printr-o minune, totul se va rezolva. Povestea se va termina cu bine si toata lumea va fi fericita pentru eternitate.
Dar asta se intampla doar in basme. Si, din pacate, viata nu e un basm.

[Leontina]

Buna >:d< Am ajuns.
Deci, trebuie sa-ti spun ceva ce imi sta pe limba de muult timp. Eu una nu pot sa cred ca tu poti scrie intr-un fel atat de... nuci nu stiu cum sa-l numesc sincer, la varsta ta. Scrii superb, toate acele sentimente... Uau.
Ce mai voiam sa zic, nu stiu de ce, dar am vaga impresie ca Eric si Joanna vor forma un cuplu pana la sfarsit. Adica, mi s-ar parea chiar dragut, dar s-ar putea sa ma insel cu toate aceste presupuneri, deci mai bine tac :))
Am vazut o singura greseala, ceva de tastare, nimic grav.
Cam atat, stiu ca nu am zis prea multe, dar deja m-ai lasat fara cuvinte. Abia astept nextul, mult succes in continuare :*

[LoLix]

Buna, mersi ca m-ai anuntat si ca ai postat. Capitolul asta a fost foarte frumos adica mie mi-a placut foarte mult si sincer l-am citit de 2 ori mai ales prima parte pana la cele tei puncte. Daca ar fii asa si in realitate of doamne ce n-as da oare sa fiu si eu asa norocoasa ca Liz dar dupa cum ai spus si tu basmele sunt diferite de realitate, realitate e ceva dur, ceva ce te loveste si te lasa sa zaci inconstient pana cand vei realiza ce esti cu adevarat. Greseli nu am gasit deloc si in rest nu prea mai am ce comenta deci euu iti urez spor la scris si nu uita sa ma anunti si pe mine cand postezi. Bye bye

[Miss M]

Am revenit cu noul capitol, nu stiu cat e de reusit, nici nu mi-am prea dat silinta cu el, dar nah, are scopul lui in viata:)).


Capitolul XXXIII

Cuvinte spuse in soapta, saruturi furate pe ascuns, priviri pline de subinteles… De trei luni o tinem tot asa si se pare ca merge. Era sa ne dam de gol de cateva ori, cand am tras niste sperieturi groaznice, dar din fericire totul s-a terminat cu bine. Singura intamplare notabila s-a petrecut acum vreo sapte saptamani, cand toti trebuiau sa plece in nu stiu ce excursie pentru a realiza un proiect. Aceasta “aventura” dura doua zile, timp in care eram singura cu Michael. Din fericire l-am convins pe Alex sa ramana cu mine, desi a fost cam complicat sa ii convingem pe ceilalti. Complicat? O adevarata misiune, pot spune.
Cand credeam ca toata lumea a plecat, i-am daruit un sarut din toata inima, fericita ca acum nu trebuia sa ne mai ascundem. Bineinteles ca mi-a raspuns, lasandu-ne in voia sentimentelor. Si era atat de bine sa fim doar noi doi, singuri cu secretul nostru. Dar, pentru ca intotdeauna exista un dar… Cand am deschis ochii l-am vazut pe Will hobandu-se la noi cu o fata greu de descifrat. Am afisat un zambet amuzat in momentul in care a inceput sa se fastaceasca, pierzandu-si culoarea din obraji si gesticuland incurcat.
- Eric si-a uitat aparatul foto si l-am convins sa ma lase pe mine sa vin. Si bine am facut. Eu inteleg ca trebuie sa va prefaceti tot timpul, dar abtineti-va si voi macar pana sunteti siguri ca toata lumea a plecat. Dupa, puteti face cate prostii vreti.
S-a dus baiatul, a luat aparatul si a iesit pe usa, lasandu-l pe bietul meu prieten intr-o ceata totala. I-am explicat ca stie inca de la intamplarea cu seiful, ceea ce l-a linistit oarecum. E bine sa stii ca nu esti unicul posesor al unui secret, ca ai cu cine vorbi cand ai o problema. Si eu ma simt bine stiind ca Will e mereu acolo, gata sa dea un sfat. Chiar daca nu-i convine sa faca asta.
Dupa acea intamplare, au mai fost alte cateva dati cand am fost pusi in incurcatura, dar am scapat ca prin urechile acului. Norocul ne-a suras intotdeauna, facandu-ne “misiunea” mai usoara decat ar fi trebuit.
- Ma intrebam… Ce inseamna cand un baiat si o fata isi tin relatia secreta?
De fapt, ma intreb de ce pun astfel de intrebari fratelui meu, total paralel cu acest domeniu. El nu stie nimic si nici nu planuiesc sa-i spun. Toata afacerea a devenit foarte complicata, asa ca am decis sa marturisim adevarul cat mai curand. Numai sa ne dam seama cum… Cum sa nu ranim pe nimeni, sau cel putin sa nu-i ranim prea tare.
- Of, Ella, asta se intampla doar in filme. Si daca s-ar intampla in viata reala, niciun baiat nu ar rezista. Asa suntem noi, mai slabi de inger. Daca un baiat rezista la asa ceva macar o saptamana, exista doar doua posibilitati: ori e de fapt fata, ori o iubeste la nebunie pe cea cu care este “in secret”. In al doilea caz merita o medalie. Totusi, acest lucru poate distruge o relatie, pentru ca exista multa presiune. Deci nu-s nici aia fericiti, in concluzie.
In acest moment Michael imi spune fara sa vrea cat de mult tine la mine Alex. A rezistat eroic doar pentru ca asa am vrut eu, fara sa se supere sau altceva. Si pentru asta il iubesc si mai mult, il iubesc atat cat pote iubi o fata un baiat. Nu stiu ce m-as face daca totul s-ar termina, indiferent de motiv. Nu a fost gelos pe datile cand trebuia sa-i stau in brate lui Eric, nu s-a suparat niciodata desi motive ar fi existat destule.
Il vad pe Andrew intrand in sala, asa ca ma ridic in picioare. Nu pot sa cred ca omul asta vrea antrenamente in aceeasi zi cu balul. Mi s-a spus ca in fiecare an, inainte de Craciun, se face un bal de iarna, in locul celui de la liceu. Sa speram doar ca nu va fi o alta petrecere stupida si fara noima.

***
La naiba! Fix acum si-a gasit si proasta asta sa se dea mare? Si cum altfel decat prin a-mi da mie una in aer! Oare chiar nu se gandeste ca putem sa mor? As ucide-o pe Chloe asta, zau! Dar altceva ma preocupa acum. Ceva mai grav.
Imi ridic privirea. Alex are o fata ingrijorata pe de o parte si chinuita pe cealalta parte. Nu suport sa-l vad asa din vina mea. Daca nu ma prindea mai mult ca sigur eram facuta praf acum. Dar imbecila aia a dat, nu jucarie! Ne priveam unul pe altul in timp ce ma indreptam spre el cu o viteza de nedescris. Am aterizat amandoi in primul perete aparut in cale, perete care a opus rezistenta.
Inca nu-mi da drumul din stransoare, tinandu-ma lipita de el. Un firisor subtire de sange ii aluneca pe fata. Ma albesc, ducandu-mi mana la gura. E de rau, e foarte rau. Lichidul acela rosiatic ma face sa tremur de nervi si de frica, stiind ce inseamna. S-a lovit incercand sa o apere pe una ca mine. Cred ca rasuflu intretaiat, pentru ca afiseaza un zambet linistitor, inchizandu-si ochii si oftand.
- Esti bine, Lizzie?
Are vocea slaba, obosita. Dau scurt din cap in semn ca da, desprinzandu-ma din bratele lui si incercand sa-l ajut sa se ridice. E mai greu decat mine, totusi il pot sustine. Ah, de ce trebuie sa fie atat de bun? N-ar fi putut sa ma lase, pur si simplu? Nu-l merit pe baiatul asta. Eu nu merit pe nimeni, sunt doar o egoista care cere totul si nu ofera nimic. Imi vin in ajutor Eric si antrenorul, care il conduc pe Alex la infirmerie. Il aud pe Andrew suierand in treacat:
- Atat azi. Chloe, in birou la Arnolds in zece minute.
Ma legan pe picioare, simtind o durere acuta in abdomen. Probabil e de la nenorocita aia de lovitura. Injur printre dinti, mergand la ordinara care ne-a facut asta si o apuc de par, dandu-i o palma. O lipesc de primul perete, aruncand-o cat colo. Cum a putut sa faca asta? Un alt junghi ma determina sa raman ca o statuie, inconjurandu-mi stomacul cu mainile si strangand din dinti. Ce naiba mai e si asta?
Dar Alex? Cat de tare e ranit? Privesc pierduta gaura din perete, gandindu-ma ca felul in care m-a prins mi-a oferit protectie totala a impact. Pe de alta parte, el a incasat-o rau de tot. Bietul de el… Ma doare mai rau sa-l stiu asa. Nu suport sa fiu ajutata, dar e de-a dreptul oribil ca altcineva sa pateasca ceva, orice, din vina mea. Ma doare inima pentru el mai mult decat imi pasa de zgaraieturile mele. Se poate trai cu ele, dar nu ma voi mai simti la fel stiind ca l-am ranit in felul asta. Cine stie ce si-a mai rupt? Doamne fereste! Imi sterg fata, constatand surprinsa ca e acoperita partial de acelasi lichid rosu de mai devreme. Zambesc intr-un mod destul de sadic, observand ca sunt terfelita toata, apoi izbucnesc intr-un ras de o isterie rara, injurand-o pe Chloe in toate felurile posibile, spre socul celor din jur.
Presupun ca adrenalina ma ajuta sa uit de durere momentan, dar abdomenul devine imposibil de suportat, asa ca imi schimb repede “uniforma” si ma duc in camera, aruncandu-ma pe pat. Astept ca starea de incomoditate sa se atenueze, dar fara efect.
- Fir-ar, am nevoie de o pastila.
Imi tarasc picioarele pe hol cand, brusc, ma simt prinsa de la spate.
- Tu nu te poti tine pe picioare.
Ii zambesc lui Michael, prinzandu-i mana si mergand alaturi de el pana la infirmerie. Ii vad pe gemeni uitandu-se cand unul la altul, cand la Miriam. Poate ca Alex nu s-a lovit atat de tare, totusi. Are o punga cu gheata la tampla si cateva bandaje, asa ca ranile au fost superficiale. Oftez usurata, atragand atentia asupra mea. O vad pe satena venind spre mine, luand un bandaj de pe birou din mers si incepand sa ma cerceteze din cap pana in picioare. Ignor durerea atunci cand imi pune spirt pe rani, privindu-l pe Alex si zambindu-ne unul altuia.
- Ma intreb cum se vor asorta bandajele cu rochia ta.
Ma bufneste rasul la replica lui Eric, apoi ma intristez brusc. Nu am nicio amintire frumoasa de la vreun bal. Nici nu stiu daca sa merg, ce sa port. Imi spun ca trebuie sa ii dau o sansa, poate pana la urma nu va fi asa de rau. Imi admir mana bandajata, inghitind pe nerasuflate calmantul primit si punandu-mi din nou mana pe abdomenul care nu-mi da pace. Dar stiu ca sutul ala a avut forta!
Sa speram ca ziua se va termina mai bine decat a inceput.
Sau nu?

[Leontina]

Bun, am ajuns in sfarsit :))
Ce pot sa spun? Ai avut capitole mai bune decat acesta, dar pana la urma nimeni nu e perfect si nu poate fiecare capitol sa fie de-a dreptul minunat. Nimeni nu poate face asta, deci nu-i problema. Capitolul, ei bine, prea multe nu s-au intamplat, dar ai spus ca are si asta un rol, de unde incep sa presupun ca ceva ceva se va lega si de el.
Mi-a placut enorm faza cand Alex a prins-o si s-au izbit de perete, desi ai trecut cam repede de la discutia cu Michael la partea in care ea era in aer, dar trecem peste.
Asa, ai mancat vreo doua litere, dar nimic grav, se intelegea ce ai vrut sa spui.
Sa-ti spun acum ce as vrea eu sa se intample, dupa imaginatia mea, nu o zic ca sa faci asa, o zic ca sa vezi cate de rea pot fi >:) Eu una as vrea ca Alex sa fie ranit grav din cauza lui Lizzie, asta asa ca sa se prinda toti de cat de mult tine el la ea, desi poate ca pentru unii e evident, dar na, eu am o imaginatie morbida uneori :)) Oricum, cred ca ai tu un plan, deci asteptam cu nerabdare continuarea. :D Nu vreau sa te influentez sau ceva, pur si simplu nu m-am putut abtine :))
Cam atat, astept continuarea >:d<

[Miss M]

Dupa cum am promis aduc next-ul. N-o sa va placa :)). Adica... Am talent in a strica tot, oricum nu ramane asa(devine mai rau=))). Enjoy!>:D<


Capitolul XXXIV

- Tot nu inteleg cum i-ai convins sa plece.
Abilitatea vulpitei de a manipula baieti ma lasa masca intotdeauna. I-a dat pur si simplu afara, pentru a ne putea alege in liniste hainele. Nu sunt prea entuziasmata de ideea asta, dar am sa-i fac jocul. Se uita printre rochiile mele, comportandu-se ca un copil in magazinul de dulciuri. Pentru ca, de ce sa nu ma laud? Am o garderoba frumoasa, chiar daca hainele au fost luate la repezeala din camera din America.
- Oaaa, trebuie neaparat sa o porti pe asta! Nu accept sa refuzi, Liz, ai priceput?
Admira o rochie turcoaz, lunga, fara bretele, putin sclipitoare in partea de sus. Nu am fost niciodata o fana a acestor haine, dar, dupa cum spuneam, am sa-i fac poftele Joannei, care e deja imbracata. Poarta o rochie rosie, dantelata in partea de jos. Ii ajunge pana deasupra genunchilor si, recunosc, ii sta minunat, asortata cu niste pantofi negrii. Are parul prins cu o fundita de aceeasi culoare cu rochia, purtand si un colier cu o inima. Nu m-ar mira sa-i faca pe toti baietii sa se indragosteasca de ea. Toti mai putin unul, fix cel pe care-l vrea. Ma intristez fara sa vreau, realizand ca momentul adevarului se apropie. Si ce moment…!
Ma imbrac, lasand vulpita sa ma machieze si sa-mi aranjeze parul intr-un coc lejer, prins cu o diadema micuta. Tocurile nu au fost niciodata de partea mea, dar ma voi adapta situatiei. Jo imi pune mana la ochi, ducandu-ma la oglinda.
Stupefactie. Nu, eu nu voi arata asa in fata tuturor! In niciun caz si sub nicio forma.
- Ia-ti gandul.
Fata ei de catelus nu ma convinge, nu am de gand sa cedez. Apeleaza la arma ei secreta, aliatul numarul unu, intotdeauna acolo ca sa o ajute. Catelusul ei, cum imi place sa spun.
- Michael!
Imi vad fratele intrand pe usa cu un costum negru. Nu seamana deloc cu geamanul meu, doar parul ciufulit dandu-l de gol. Baiatul asta nu s-ar lasa aranjat cu adevarat niciodata! Mai stiu eu doi…
- Convinge-ti sora ca arata extraordinar si ca trebuie sa mearga neaparat!
Tonul ei copilaros insotit de gesturi largi ma amuza. Dar totul se spulbera in momentul in care ma simt luata pe sus, fratele meu incepand sa alerge cu mine. Ma agat disperata de gatul lui, tipand ca o nebuna din cauza sperieturii. E dus de tot sau ce?
- E pentru binele tau, Ella.
Strang ochii, inca speriata de miscarea sa brusca. Dupa cateva secunde de liniste ii deschid, realizand ca am intrat intr-o camera mare, frumos decorata. Ma lasa jos, continuand sa ma sustina cu un brat. Sunt rosie toata si plina de nervi, vazandu-i pe toti cum se uita la mine. Incerc sa-mi intorc privirea, dar il vad pe Alex ridicandu-se de la pian cu o fata impietrita de soc. Sau de groaza? Il inteleg, in fond nici macar mie nu-mi place cum arat. Si daca se intampla ceva… ah, ce-am sa-l omor…!
- O sa mi-o platesti, ii marai fratelui meu in momentul cand Joanna apare langa noi. Ok, oameni buni, nu e nimic de vazut aici.
Fiecare isi continua discutiile sau ce mai fac ei pe acolo, iar eu oftez usurata. Linistea imi piere cand il vad pe Alex venind spre mine, desi i-am facut semne disperate sa stea pe loc. E hipnotizat baiatul, ce sa-i faci? E oprit din drum de Eric, amandoi incepand sa vorbeasca in acelasi timp. Trag cu urechea, curioasa. Atata timp cat pastreaza distanta totul e bine.
- E frumoasa.
- Tu razi de mine? Lizzie e de-a dreptul superba, nu frumoasa. E… e… e… Stii ceva? N-am cuvinte, frate.
Orgoliul meu e gadilat de aceste replici, de ce sa nu recunosc? Toata starea mea de bine se spulbera cand imi simt mana prinsa de o alta. Ar fi de-a dreptul culmea sa ne dam de gol chiar acum, cand totul merge atat de bine. Il privesc, intrebandu-l parca ce naiba face. Afiseaza un zambet amuzat, fiind gata sa bufneasca in ras. Nu ma prind.
- Nu te ofusca atat, vreau doar sa faci o pirueta.
Nu-i da una, nu-i da una, nu-i da una… Abtine-te cat de bine poti, haide… Imi dau ochii peste cap, rasufland usurata. Se pare ca tot nu am destula incredere in el. Dar cine ar putea fi increzator imbracat ca mine si intr-un astfel de loc? Imi prind rochia cu o mana, ridicand-o incet, apoi ma rotesc pe sub bratul sau, admirandu-i in treacat costumul alb, elegant. Am facut balet vreo trei ani si asta se vede, stiu sa ma misc gratios pe ringul de dans, desi in rest sunt o impiedicata de prima mana.
- Multumit?
- Mai intrebi?
Ne zambim unul altuia, apoi ma indepartez, rugandu-l sa-si reia locul la pian. Imi place sa-l aud cantand, melodiile lui ma fac intotdeauna fericita. Am de gand sa ma bucur din plin de aceasta seara, inconjurata de prietenii mei, alaturi de fratele meu si de toate persoanele care conteaza cu adevarat. Nimic nu poate strica balul asta. Sau se poate?

***
Il vad pe Alex stand in dreptul unei usi pe care nu am mai vazut-o, facandu-mi incet un semn cu mana. Ma indrept spre el, aruncandu-le cateva cuvinte celor pe langa care treceam, in mare parte acestea fiind complimente legate de tinuta. Ajunsa langa el, ne strecuram impreuna, incercand sa trecem neobservati. Urca o scara in spirala, incercand sa nu se impiedice in intuneric. Imi lovesc glezna de o treapta, oprindu-ma o clipa pentru a astepta ca durerea sa treaca. Trebuie sa fiu mai atenta, dar nu pot, nu pot! E prea frumos sa stiu ca suntem iar doar noi doi, chiar daca nu ne putem vedea.
Nu am mai fost niciodata pe aici, asa ca ma uit curioasa in jur. Curand ajungem pe un hol lung, unde imi intinde sacoul sau. Il iau, privindu-l neincrezatoare. Ceva imi spune ca nu e bine ce facem. Indiferent ce se presupune ca facem. Ceva de care inca n-am idee, apropo.
- O sa ai nevoie de asta, te asigur.
Il accept fara alte comentarii, imbracand-o in graba si il urmez in liniste. Deschide o usa metalica si ne trezim afara.
- E frumos…
Sunt singurele cuvinte pe care le pot spune, admirand peisajul acoperit cu un strat moale de zapada. Cand a nins? Fulgi argintii plutesc in vazduh, asternandu-se incet peste pamantul inghetat. Prind cativa in palma, privindu-i cum se topesc, transformandu-se in mici picaturi de apa. Brr, e frig de tot. Dar merita sa primesti o raceala privind acena asta.
- Maine e ajunul Craciunului.
Constatarea lui Alex ma face sa zambesc nostalgic, amintindu-mi toate sarbatorile petrecute in America, cand gaseam sub brad cadouri care mai de care mai frumoase. Dar niciunul nu conta, pentru ca nu primeam cadoul mult visat: o imbratisare calda din partea parintilor, mult prea ocupati pentru mine. Toate acele dati in care spuneau distanti un “Craciun fericit!”, pentru ca apoi sa plece la treaba lor, lasandu-ma singura… Nu le voi uita niciodata, pentru ca au lasat urme adanci in sufletul meu, inghetandu-l incet.
Dar acum, intr-un mod nesperat, gheata a inceput sa se topeasca, scotandu-mi sentimentele si inima la lumina, permitandu-mi sa simt din nou bucuria, sa o gasesc in cele mai neinsemnate lucruri. Neinsemnate si totusi atat de speciale…
Alex ma imbratiseaza protector, zambindu-mi cu toata caldura-i caracteristica. Privesc spre stele, fericita, incercand sa le ajung stralucirea cu gandul, dorind parca sa le ating. Imi intind mana spre ele, dar tot ce reusesc sa prind sunt alti fulgi de zapada. Ce gest infantil! Dar simteam nevoia sa o fac, sa incerc sa le simt caldura in palma mea mica si alba.
Sunetul unor pasi ma trezeste la realitate.
- Ai auzit si tu?
Il privesc serioasa, dand afirmativ din cap.
- Poate ni s-a parut.
- Probabil…
Oftez, inca speriata. Ar fi de-a dreptul oribil sa fim prinsi asa, tocmai acum, in aceasta seara atat de frumoasa. Il cuprind cu bratele pe Alex, indrugand ceva despre o rochie de mireasa. Cand eram mica imi placea sa ma gandesc la acea clipa magica, la momentul cand voi spune da in fata tuturor. Speram sa-i fur printul Cenusaresei si sa mergem impreuna la palatul sau, unde sa traim fericiti pana la adanci batraneti. Vise de copil… Dupa alte cateva minute ne intoarcem, pasind incet pe scari, fara a scoate un sunet. In momentul in care deschidem usa, toate privirile se atintesc asupra noastra. Asta e cat se poate de rau.
Ce se intampla aici? Inima mea o ia din loc, presimtind parca raspunsul intrebarii mele. Il vad pe Alex ducandu-si mana la frunte, cu o fata nervoasa. Imi face un semn cu capul, indemnandu-ma sa privesc in directia indicata de el.
Joanna se uita la noi cu ochii plini de lacrimi. Langa ea stau Michael si Eric, ultimul avand parul plin de stropi micuti si o privire ce exprima repros. Nu ca eu as fi avut o uitatura mai blanda avand in vedere situatia, dar sa izbucnesti in halul ala in plans doar de la niste cuvinte… Ca doar poze n-a facut, nu s-ar fi gandit la asta in acel moment. Nu e o dovada clara, deci probabil aveau banuielile lor dinainte. Asta e de-a dreptul groaznic!
- La naiba cu toata prostia asta!
Arunc sacoul cat colo, mergand spre ei. Bineinteles ca am devenit o nenorocita fara sentimente. Nu ca s-ar obosi cineva sa incerce sa inteleaga intreaga poveste, nu-i asa? Ma asez in genunchi langa vulpita, incercand sa nu-mi pierd cumpatul. Dar, in momentul in care ma fixeaza cu ochii ei mari si negrii, lasand o lacrima sa-si croiasca drumul pe obrazul sau, simt ca o sa cedez. O doare, o doare din vina mea. De ce ii fac mereu sa sufere pe cei la care tin?
- Ajuta la ceva daca iti spun ca imi pare rau?
Da din cap in semn de negatie, acoperindu-si fata cu palmele si suspinand incet.
- Stii, dupa ce v-ati jucat cu noi si ne-ati tratat ca pe niste idioti, nu prea mai ai ce face.
Tonul lui Eric ma face sa ma inrosesc, dar nu de rusine, ci de furie. Eu inteleg ca te-am ranit si am sa regret asta, dar nu sunt doar o carpa pe care acum poti sa o jignesti. Oricum, e de admirat ca are taria sa se mai ia in gura cu mine in momentul asta.
N-am de gand sa neg nimic, desi as putea inventa stiu eu ce poveste care sa ne scape intr-un mod miraculos. Nu. E prea tarziu pentru asta. Acum a sosit acea clipa fatidica, momentul zero. Si nu e deloc asa cum planuisem.
- Nu te-a intrebat nimeni. Nu e vorba despre voi si numai despre voi. Pacat ca nimeni nu intelege asta. Oricum, o sa va fie mult mai usor de acum incolo. Promit. Sau, mai bine, jur.
- Dar cum ai putut fi atat de egoista?
Il plesnesc pe Michael fara pic de retinere. Se comporta ca si cum as fi ultimul monstru din lume. Brusc, mintea mi se lumineaza si afisez un zambet, spre indignarea tuturor. Cum pot fi atat de oarba uneori? Ma indrept de spate, privind-o pe vulpita cu un aer victorios. Egoismul din mine piere pentru o clipa.
- Jo, nu e un capat de tara. Orice om normal s-ar feri din calea mea in aceste momente, dar orice om care… care, fir-ar sa fie, tine la tine, ei bine omul ala m-ar infrunta. Asa ca sterge-ti lacrimile alea si da-o naibii de treaba. Chiar asa slaba ai devenit, ce Dumnezeu!
Ii intind mana fratelui meu, ajutandu-l sa se ridice. Imi sopteste un “Multumesc!” timid, imbratisand-o dragastos pe Joanna, in timp ce aceasta se prinde de camasa lui plangand. Si cand sunt rea, tot buna raman. Bietul Michael, sa simti asa ceva pentru cineva si sa nu-i poti spune… Mai stiu eu un caz. Dar cum de nu am vazut asta, cum am putut fi asa de oarba?
Pornesc spre iesire, aruncandu-mi pantofii care ma impiedica la fiecare pas. S-a zis si cu fericirea mea. Am gresit enorm ascunzand intreaga poveste. Dar tot ce am dorit a fost sa nu-i suparam, sa nu le provocam suferinta. Si ne-a iesit exact pe dos.
E numai vina mea. Ca intotdeauna.

[Leontina]

Mersi mersi mersi mersi mersi mersi ca l-ai postat >:d< Desi am si eu meritul meu, ca doar cine te-a batut la cap? :))
Mai, de ce ai tu impresia gresita ca nu ne va placea? Eu una ador acest capitol :x Zau. Toate acele sentimente, in special cand era cu Alex si rivea zapada, supeeerb :x
Un singur lucru am sa-ti reprosez, desi poate nu am fost eu suficient de atenta. Si am dreptate :)) AM mai citit o data partea aia. Atunci cand se intorc in sala de bal nu intelesesem cum de ei trei aflasera, dar apoi am facut conexiunea cu acei pasi pe care i-au auzit si totul a devenit mai clar, desi parca ai fi putut sa faci toata chestia utin mai clara. Dar, daca stau bine sa ma gandesc, nu e rau nici asa. Adica, daca esti atent nu ai probleme. eu sunt is obosita, poate si de aceea :))
Pai, ce as ai putea spune? Actiunea e ok, descrierea e minunata, iar greseli, sincer, nu m-am uitat dupa ele, ca am fost de-a dreptul captivata de acest capitol.
Din cate am inteles Michael o place pe vulpita noastra? :-? Deci ea nu ramane cu Eric asa cum am presupus eu? :(
Sper totusi ca toti se vor impaca pana la final, ar fi si pacat sa ramana certati :(
Cam atat :D Siiii astept cu nerabdare continuarea :* :x

[LoLix]

Buna, am citit capitolul asta si pot recunoaste ca in imaginatia mea Lizzy e asa de frumoasain acea rochie albastra desii ai uitat sa mentionezi cum era machiata nu ca ar fi un detaliu chiar asa de important dar ar fii completat inaginatia mea. Pot spune ca a fost destul de usor sa le spuna celorlalti ca sunt impreuna sau mai bine zis s-a aflat destul de usor. Ma bucur ca Lizzy are insfarsit incredere in ea cam avea nevoie de asta de ceva timp si mi-a placut cum a reactionat adica a pus-o pe Jo la respect (glumeam). Mi-a placut capitolul si bineinteles ca mai vreau unu si asta insemna ca trebuie sa astept pana pui next-ul deci spor la scris bye bye >:D< :*

[Miss M]

Multumesc mult pentru comentarii :*. Iata si capitolul...

Capitolul XXXV

Indes nervoasa haine in valiza, luandu-le la nimereala de pe umerase, cu ochii tulburi. Inca nu pot realiza ca s-a sfarsit, ca nimic nu va mai fi niciodata la fel. Stiu prea bine ce urmeaza sa fac si cum va fi viata mea de acum incolo. Dar nu imi pare rau. Imi merit soarta, pentru ca am fost doar o egoista fara scrupule, ca multe altele.
Si tocmai Joanna… Nu merita sa i se intample asta, ea doar il iubea. Ce vina poarta in toata povestea asta? Ca s-a indragostit? Cat despre Eric, de el nu-mi pare atat de rau. A fost prea orb in tot timpul asta, sau s-a prefacut ca poarta o masca a indiferentei. Masca ce i-a luat conturul fetei si, in timp, a inlocuit-o. Vina lui. Mint. E tot vina mea si asta. A pierdut o prietena, a pierdut un frate…
Izbucnesc in plans, stergandu-ma cu un tricou luat la intamplare. Izbesc podeaua cu pumnul, strigand, maraind, incercand sa opresc suvoiul de lacrimi. O bataie slaba in usa ma opreste.
- Pot intra? Sunt in siguranta?
- Da-te naibii, Will.
Un zambet micut imi apare pe fata, in timp ce brunetul se asaza langa mine, urmat de Alex. Il iau de mana pe cel din urma, privind pierduta un punct oarecare de pe perete, prinzandu-mi genunchii cu cealalta mana si cuibarindu-mi capul pe ei.
- Chiar s-a terminat urat, nu-i asa?
Daca asta se vrea a fi o consolare, nu merge. Si, daca e o simpla constatare, esti idiot, Willie. Dar nu-mi pasa de tine acum, ci de el. El, care va suferi cel mai mult pentru egoismul meu. Puteam sa-i frang inima, putin. Ar fi suferit atunci, dar mi-ar fi multumit mai tarziu, cand totul ar fi fost bine. Dar nu! Nu am putut renunta la asa ceva ca la toate celelalte. M-am implicat prea mult si iata rezultatul.
De ce a trebuit sa apara in viata mea? De ce a trebuit sa strice totul, de ce? Ah, trebuie sa incetez cu asta. E prea tarziu sa dau timpul inapoi si sa opresc totul. Trantesc capacul valizei, ridicandu-ma si iesind pe usa in fuga. Te rog, nu ma urmari! Nu vreau sa ma vezi asa, vreau sa dispar din viata ta odata pentru totdeauna. Iti va fi atat de bine fara mine, vei putea sa iti refaci traiul de altadata. Totul va fi bine.
Nu trebuie sa ma opresc, trebuie sa plec de aici cat mai repede. Nu mai apartin acestui loc. Continui sa alerg, bajbaind drumul, cu ochii inecati in lacrimile care-mi imprastie durerea pe chip.
Ajunsa in hangar, iau o cheie la intamplare din cui, intrand in masina si blocand-o. Imi acopar ochii cu dosul palmelor, suspinand de cateva ori. Nici nu stiu sa conduc. Dar na, daca mor, macar n-o sa regrete nimeni. Pornesc motorul, stergandu-mi lacrimile. Ignor strigatele din urma mea, desi de fiecare data cand imi aud numele un suspin iese la iveala, din ce in ce mai slab. Ies din ascunzatoare, pornind prin zapada neatinsa inca de oameni.
E atat de frig… Cat de bine mi-ar prinde acum o geaca, sau un hanorac, sau orice altceva care sa ma incalzeasca. Caldura… Nu ma pot gandi la asta acum, trebuie sa continui sa conduc. Spre nicaieri…
Deja stiu cum se va termina asta. Prost. Pentru ca pot ajunge intr-un singur loc. Dar mi-am facut-o cu mana mea si acum trebuie sa suport consecintele. Acesta va fi cel mai urat Craciun al meu… Asa vor fi toate zilele mele de acum inainte. Negre si reci, pline de suferinta si incetosate. Pentru ca imi las o parte din suflet aici, desi plec departe. Pentru ca, oricat as incerca sa neg, imi va lipsi enorm locul asta si tot ceea ce tine de el. Chiar totul.
Nu ii voi mai simti niciodata bataile inimii, nu ma va mai imbratisa niciodata protector si bland, facandu-ma sa ma simt speciala. Opresc masina pe marginea unui drum oarecare, cautand in torpedou orice m-ar putea ajuta. Vad o cutiuta mica, argintie, pe care o iau in mana, deschizand-o. Va trebui sa o returnez prin posta, dar am destul timp si pentru asta.
Un inel cu un diamant alb mi se infatiseaza, facandu-ma sa scot o exclamatie de uimire. E atat de fin, din aur, cu incrustatii delicate, ca doua maini ce tin piatra aceea micuta si pretioasa. Il ridic, analizandu-l la lumina. O insemnare din interiorul sau imi atrage atentia, asa ca il aduc mai aproape, privind atent. “ Elizabeth Black”… Stai, stai, stai! Ce? Asta e numele meu.
Cu alte cuvinte, asta e pentru mine. Dar de la cine…? Mai multe idei ma bombardeaza, facandu-ma sa oscilez de la un zambet la o lacrima si inapoi, jucandu-ma cu starile de spirit. Mi-l pun, constatand ca-mi vine perfect.
Aceasta va fi marturia fostei mele vieti, va fi legatura mea cu trecutul. Va fi parte a fostei eu, o fata care nu se va mai intoarce niciodata. Care a disparut odata cu descoperirea unui secret, intr-o seara geroasa de iarna…

Sfarsit(ul primei parti :D)