Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Suspine de singurătate

#11
Ma bucur ca ai postat capitolul, si mersi ca mai anuntat si ca nu m-ai uitat :)


Nu m-am prea prins. S-au mutat, iar mama nu i-a spus nimic? Barbatul ala nu a intrebat-o ce-i cu ea acolo? Mai cam bagat in ceata! Si de ce a facut maicasa accidentul? Pe bune acum? nu au spus nimic cand s-au intalnit?
Oricum, greseli de tastare habar n-am daca ai, ca la cat de adormita sunt...
Descrii mai bine sentimenetele
Actiunea, ca in tot deauna nu e fugarita de nimeni
Astept nextul si ce pot sa mai spun? O sa traiasca? Si aaa da, cine era tipu ala? Care i-a pus jacheta pe ea? Nu imi dau seama!

Bafta la scris si pune repejor nextu!

#12
Hello dears :*
V-am lăsat să aşteptaţi cam mult ;)). Well, am venit cu next-ul sper să vă placă.
Ţin să menţionez că noile capitole vor veni mai greu pentru că am un program foarte încărcat deocamdată. Totuşi sper să mai vreţi să citiţi and here it is ;)
Enjoy!


Capitolul IV


- Lasă-mă să ies! Strigam exasperată lovind cu toată puterea sticla ce părea că nu se sparge. Dă-mi drumul, oricine ai fi dă-mi naibii drumul de aici! Strigam cât mă ţineau plămânii, iar când să mai strig o dată îmi dădusem seama că rămăsesem fără voce.
Îmi dusesem inconştient mâinile la gât. Îl pipăiam uşor încercând să-mi dau seama ce pisicii mei s-ar fi putut întâmpla. Ştiam exact, adică probabil, de ce nu mai am voce. Strigasem prea mult. Îmi venise repede o idee pe care o văzusem la T.V. acum câteva zile. Apăsam uşor zona corzilor vocale cu speranţa că poate - poate îmi voi reveni. Eşec total. Decisem să mă liniştesc puţin. Dacă tot trebuia să stau aici măcar.. măcar să încer să fac ceva ca să ies. M-am lăsat uşor în jos rezemată de peretele rece. Stăteam cu genunchi la piept privind îngrozită în jurul meu. Eram ca o jucărie prinsă într-o cutie. Era al naibii de enervant să te simţi aşa. Încercam să mă conslez într-un oarecare mod pe care nici măcar nu-l întelegeam, dar continuam. Iar când îmi aminteam că nu are nici un rost renunţam. În acele momente mă simţeam de parcă nu mai are rost să sper, să cred că voi ieşi de aici. Auzeam voci; zeci poate chiar sute şi totuşi nu le puteam răspunde. Nu le puteam da un semn că sunt aici.
Mă luptam cu oboseala. Nu vroiam să o las să câştige vroiam să-mi ţin ochii deschişi, vroiam să văd absolut tot. Încă speram că îşi va aminti cineva şi de mine. Speram. Tot ce făceam era să sper şi totuşi nu. Nu s-a întâmplat nici să-mi rostească numele. Şi durea. Durea să mă lase să cred că nu vor să mai ştie nimic de mine. Durea mai mult decât aş fi putut crede vreodată. Să ştiu că nu le pasă de persoana mea. Hotărâsem să închid ochii şi să uit de toţi şi de toate.

***

Când mi-am deschis ochii nu se schimbase nimic. Aceaşi non - culoare era în jurul meu, mă aflam în aceaşi cutiuţă de sticlă. Mă simţeam ca o păpuşă, o păpuşă pe care o bagi şi scoţi de câte ori ai chef. Situaţia era inconfortabilă şi trebuia să fac ceva ca să scap. Eram mai mult ca sigură că totul era un vis. Un vis din care mă voi trezi imediat ce mă voi uda puţin pe faţă, dar nu era aşa. Era cruda realitate sau doar o iluzie a realităţii. O iluzie creată de mine, de subconştientul meu ce lucra prea mult în ultima perioadă. Ştiam de la o rudă că atunci când te gândeşti prea mult la un lucru se adună enrgie şi acel ‚vis’ devine realitate. Trebuia să mă gândesc că este o simplă iluzie şi totul va fi okay. Trecură deja câteva ore în care mă gândisem doar la chestii pozitive şi ajunsesem la concluzia că tot ce se întâmplase era real.
Simţeam că nu aveam aer să respir deşi aveam suficient, simţeam că nu am loc să mă mişc deşi eram conştientă că era suficient loc cât pentru o sută de persoane. Vocea nu îmi revenise şi ştiam că nu mai aveam nici o ieşire. Nu era nimeni aici. Nu aveam cale să ies. Inconştient o lacrimă s-a scrus pe obrazul pe obrazul meu palid. Nici nu simţisem cum s-a scurs lent în jos până a ajuns lângă nas, iar când am văzut-o şi şters-o la fel de repede. Nu vroiam să plâng, nu aveam de ce. Am oftat deşi nu-l auzisesm şi am mimat primul cuvânt care mi-a venit în mine ‚mama’. Simţeam nevoia să o strâng în braţe, să îi spun cât de mult o iubesc, dar părea un lucru imposibil. Îi simţeam prezenţa, îi auzeam paşi, iar atunci am simţit. Am simţit o mână care îmi mângâie creştetul capului. Emana o căldură incredibilă îmi ridicasem privirea din pământ şi atunci am înţeles. Am înţeles ce vroia să-mi spună, acum credeam cu adevărat. Mi-a întins mâna ajutându-mă să mă ridic ca după aceea să mă desprind de sol. Zburam. Chiar zburam, era un sentiment incredibil. Doamne, chiar zburam. Priveam în jos văzând o cutie de sticlă plutind în gol.
Închisesem ochii pentru un moment, iar când i-am deschis în faţa mea stătea un bătrânel îmbrăcat în faine albe. Barba lungă atingea solul, avea un baston de lemn pe care se sprijinea. Era exact tipul de personaj pozitiv din desenele animate. Zâmbisem la vederea lui. Ochii calzi, zâmbetul mic şi sincer. Semăna atât de tare cu bunicul. Se apropia de mine încet, cu maşi mărunţi şi îmi prinse mâna rece, ce o asemănasem cu gheaţa, într-a lui. Era fierbinte, iar eu eram un sloi de gheaţă. La contactul cu pielea mea am simţit cum îmi arde mâna. Ca şi cum un jet de apă fierbinte ar cădea fără milă pe mine.
- Abigail, i-am auzit vocea groasă, serioasă. Priveşte! Mă îndemnă să-mi îndrept privirea spre un glob de cristal aflat în spatele celui care îmi arătase sentimentul zborului. Imagini incredibile se derulau una după alta. Făcusem ochii mari când m-am văzut pe mine şi pe mama bătute de către tata. Priveam imaginile violente şi simţeam cum o lacrimă se scurgea pe obrazul meu.
Uitasem. Uitasem complet de acea durere, iar acum cu fiecare lovitură simţeam că nu mai pot sta pe picioare. Simţeam din nou loviturile sale pe corpul meu rănit. Simţeam din nou acea durere insuportabilă de care crezusem că am scăpat. Îi simţeam spiritul neliniştit. Am căzut în genunchi încă privind globul ce arăta scene din viaţa mea. Continuând să mă gândesc că se va termina cât mai curând acest chin, iar când am crezut că s-a terminat atunci am văzut-o. Am văzut-o pe mama stând pe patul de spital legată de aparatele ce păreau că încă o mai ţin în viaţă. Şi atunci s-a întâmplat. Mi-a rostit o dată numele, iar o lacrimă i s-a scurs pe chipul palid. S-a stins. Atunci pe ecranul unui aparat apărea doar o linie dreaptă. Am început să plâng. Strigam după ea să se întoarcă înapoi m-am ridicat în picioare şi am vrut să sparg acel glob blestemat ce mi-a distrus viaţa.
- Mama! Adumi-o înapoi! Strigam la acel bătrânel ce nu mai zâmbea, nici nu avea vreau regret. Faţa lui nu exprima nimic. Te rog.. îl imploram.
Se uita la mine şi nu spunea nimic, eu continuând să plâng. În acel moment nu-mi mai păsa de nimic, o vroiam pe ea. Vroiam să fie în acel pat, iar eu să o ţin de mână. Să fiu acolo când se trezeşte şi să-i spun că totul a trecut, iar apoi să mergem împreună acasă. Şi totuşi a fost doar o speranţă ce nu s-a îndeplinit.
- Fac orice, absolut orice.. continuam să-i spun fără ezitare.
Eram în stare să-mi dau şi viaţa, orice era nevoie. Trebuia să fie ceva, trebuia să vin cu o idee. Atunci a vorbit:
- Ştiam, a făcut o pauză, că aşa se va întâmpla. A tăcut. Acum trebuie să treci peste asta şi să.. nu a mai continuat.
- Şi să ce? Ce să fac? Am reacţionat fără să gândesc. Nu ştiam ce ar fi putut acest bătrânel să-mi ceară. Îmi stârnise prea mult curiozitate.
Îl priveam fix în ochi, el încercând să mă descurajeze. Nu aveam de gând să renunţ până nu voi şti ce ar fi trebuit să fac. Dacă acea era calea de a o aduce pe mama înapoi aş fi fost în stare să sacrific tot. Tot ce ar fi fost necesar să o readuc la viaţă. Să ştiu că este acum cu mine.
Îi simţeam aura înconjurându-mă şi dându-mi putere ceea ce era ceva nou. Nu o simţisem niciodată atât de aproape. Aproape că îi simţeam respiraţia în ceafă. Ştiam că este aici, ştiam că mi-a ascultat toate cuvintele, mi-a văzut toate lacrimile, m-a văzut îngenunchiând. Şi mă durea. Mă durea inima să ştiu că este aici chiar lângă mine şi că nu pot vorbi cu ea. Că nu îi pot spune tot ce am pe suflet. Nu ştiam cum să îi vorbesc. Nu-mi găseam cuvintele pe care să i le rostesc. Mă uitasem în locul în care o simţeam şi totuşi era atât de greu, nu vedeam nimic. Era şi normal să-mi greu. Şi totuşi, trebuia să fac faţă. Acum totul depinde de mine, aşa cum a fost din todeauna. O lacrimă s-a scurs pe faţa mea şi mi-am jurat că va fi şi ultima până când o voi revedea din nou. Apoi un zâmbet îmi apăru pe chip, iar privirea mi-am îndreptat-o spre bătrânelu ce zâmbea satisfăcut.
- Voi face tot ce este nevoie! I-am spus fără ezitare. Ştiam că o pot face, altfel nu m-aş fi încumetat, iar pentru o secundă un zâmbet de satisfacţie îmi înflorise pe chipul albicios şi palid.
Atunci pentru câteva secunde am văzut-o. Albă şi pură cum a fost întodeauna. Mama mea. Zâmbetul ei dulce mi-a dat putere. Puterea de care aveam nevoie să duc la bun sfârşit misiunea. Am luat-o în braţe promitându-i că ne vom revedea cât mai curând şi că până ajung să dobândesc suficientă putere am rugat-o să mă vegheze. Îmi dăduse un mic sărut pe obraz după care s-a evaporat. M-am apropiat de bătrânel. Trebuia să aflu ce este nevoie să fac ca după aceea să îmi încep treaba. Am ştiut dintodeauna că ăsta e destinul meu, am ştiut. Mamă, aşteaptă-mă. Ne vom revedea cât mai curând. Îţi promit.


So, ştiu că este scurt, dar hi hi hi ;))
XoXo, SummerBreeZ.
*. Nu e totul perfect , dar o sa fie ...


#13
Hello! Ştiu, ştiu... am întârziat muult cu nextul :">
După mai mult de o lună am venit cu el :) sper să-l mai citiţi
Enjoy! :*


Capitolul V


Priveam gânditoare paharul ce-l ţineam în mână. Lichidul incolor era neatins. Îmi plimbam uşor degetele subţiri pe marginea paharului în timp ce mintea mea era complet într-o altă parte. Aşteptam să plec odată la şcoală. Aveam impresia că acolo mă puteam distinge. Mă ridicasem leneşă de pe scaunul elegant alb îndreptându-mă spre uşă. Îmi luasem la nimerială tenişii în picioare şi am ieşit pe uşă. Aflasem de la acel bătrânel apartamentul pe care îl cumpărase mama. Îmi pusesem căştile în urechi în timp ce coboram uşor treptele din piatră adusă de nu ştiu unde. În căşti răsuna una dintre piesele mele preferate Mandy Moore – Only Hope. Nu era cine ştie ce piesă, dar îmi calma spiritul şi în acelaşi timp mă ajuta să reflectez asupra unor anumite gânduri.
Picioarele mă purtau pe trotuarul ud şi pustiu al parcului. Parcul în care acum câteva ore stăteam în ploaie tremurând de frig. Înjurând şi făcând atâta caz când primisem ajutor, îl respinsesem. Şi am ştiut că aş fi avut nevoie de acea mână care mi-a fst întinsă. Chicotisem uşor când îm reamintisem de cele întâmplate seara trecută. Părea atât de ireal ceea ce se întâmplase. Nu reuşisem să-mi revin din şoc. Încercam să mă calmez pe cât posibil. Nu aveam nevoie de colegii scâitori care să mă întrebe ce s-a întâmplat. Uitându-mă la ceas îmi dădusem seama că întârziasem şi totuşi nu-mi păsa.
***

- Data viitoare ai grijă să nu mai întârzii! Îmi spusese dirigintele când am intrat în clasă.
Privirile colegilor mei curioşi erau aţintite pe mine din încă din momentul în care am intrat în clasă. M-am aşezat pe scaunul de lângă colegul meu de bancă ce părea că doarme. Ochii închişi – bifat, capul pe cartea de mate – bifat, gura deschisă – bifat. Tipu’ dormea dus. Nici nu s-a sinchisit să se întoarcă pe partea cealaltă în momentul în care am tras scuanul pe parchetul vechi. Apreciam mult gestul lui. A mai spus profu’ geva pe acolo legat de nu ştiu ce temă, iar apoi s-a sunat de ieşire. Am fost prima care s-a ridicat de pe scaun şi a părăsit clasa (înaintea profesorului) toţi rămânând şocaţi. Nu făcusem nici o crimă, era dreptul meu să ies în pauză. Aglomeraţia de pe holul îngust îmi dădea dureri de cap aşa că am decis să mă duc în locul meu ‚secret’. Îl doscoperisem ieri când mă plimbam plictisită prin şcoală încercând să reflectez la cei voi face anu’ ăsta. Urcam scările spre ultimul etaj, îndreptându-mă spre laboratorul de biologie. Geamul era larg deschis semn că cineva îl uitase să-l închidă ‚Mai bine pentru mine!’ îmi spusesem zâmbind. Geamul laboratorului dădea pe o parte ferită a acoperişului, acolo mă puteam reculege.
Mă aşezasem comod şi închisesem ochii. Era un sentiment atât de liniştitor. Nu era nimeni care să mă deranjeze. Eram doar eu, vântâul şi gândurile mele. Corpul mi se relaxa total. Decisem să chiulesc de la ora de istorie şi să stau aici. Ştiam că nimeni nu mă va găsi şi nu s-ar gândi să caute chiar pe acoperiş. Auzisem colopoţelul cum anunţase sfârşitul pauzei. Nu mă interesa, chiar zâmbisem la auzul acestuia. Eram însfârşit fericită, mă simţeam liberă şi lipsită de griji. Şi totuşi... nu puteam uita că mama e acolo aşteptându-mă, iar eu stau şi mă relaxam pe un acoperiş. Aproape că schiţasem un zâmbet când îmi dădusem seama de ceea ce spussesem.
***

- Domnişoară Steele, sunteţi aici de ieri şi deja chiuliţi? Mi se adresează bătrânul parcă încercând să fie supărat. Uram când mi se spunea pe numele de familie deoarece îmi aducea aminte de cruda mea copilărie. Cred că este nevoie să îţi anunţ mama. Spusese oarecum îngrijorat.
- Domnule director, începusem calmă, nu îmi amintesc să-mi fi dat o carte sau mă rog o listă cu reguli pe care să scrie mare ‚Nu chiuli!’ este dreptul meu. Şi în legătură cu mama... a murit. I-am spus ultimele cuvinte în timp închisesem uşa.
Îl auzeam cum striga după mine să mă întorc, dar dacă m-aş fi întors ar fi început să mă întrebe cum şi ce. Era un subiect delicat, iar pe mine mă durea al naibii de tare. Mă durea să vorbesc dspre asta. Mă simţeam ca şi cum multe ace ar intra pe rând în inma mea, ca şi cum ar vrea să fac durerea mai mare.
Nu îmi dădusem seama că începusem să alreg până nu mă împiedicasem şi căzusem peste cineva. Mă lovisem cu capul de pieptul respectivului. Statul pe acei muşchi tari era incredibil de incofortabil aşa că îmi ridicasem capul. Îmi sprijineam greutatea corpului în mâini. Acestea fiind deoparte şi de alta a tipului ce bietu’ a suportat greutatea corpului meu micuţ (nu că aş fi fost grea). Reuşisem să-mi deschid greu ochii ca să văd peste cine am dat. Am stat să-l aştept, iar când acesta şi-a deschis ochii am rămas şocată. Nu de faptul că îl făcusem să cadă ci de privirea pe care o avea. Ochii lui nu exprimau nimic altceav decât perversitate. Simţeam fiori de frică pe spate. Începusem să tremur uşor parcă imaginându-mi ce va urma. Zâmbise şmecher când îşi îndreptase ochii spre buzele mele subţiri. Era înfricoşător felu în care mă privea. Avea acea privire ce te îngheţa, te lăsa ca pe o stană de piatră. Şi fără să realizezi îi pica în plasă. Făcuse o manevră rostogolindu-ne şi ajungând deasupra mea. Îşi apăsase toată greutatea corpului său de gigant peste mine. Durea al naibii de tare şi lui, om prost, nu-i păsa. Îşi puse o mână pe sânul meu stâng apăsându-l uşor. Clocoteam de nerv şi a citit asta în ochii mei, nu înceta. Era atât de deranjant, un sentiment neplăcută puse stăpânire pe mine când mâna lui începea să se plimble brutal peste sânul meu. Mi se făcea frică. Nu părea genul de om caruia să-i pese de ce va face. Nu părea că se gândeşte la ce face şi probabil va regreta mai târziu. Mâna lui coborî în jos spre nasturele blugilor desfacându-l repede, la fel făcând şi cu şliţul. Începusem să mă zbat, am vrut să strig, dar îmi acoperise gura cu un sărut. Avea nişte buze dulci şi moi, aproape că îi cedasem, dar reamintindu-mi de intenţia lui de a mă viola am început să dau din picioare, să-mi mişc corpul... . Făceam tot ce mai eram în stare, îmi dăduse o lacrimă şi nu se oprise. Când am prins momentul l-am muşcat cât de tare am putut în speranţa că se va retrage din sărut, şi reuşisem.
- Târfă! Strigase cât se poate de îndurereat. Adică îl şi cred, probabil a durut.
Arunci prinsesem momentul. Îl dădusem jos de pe mine şi îi trasem un picior în locul sensibil. Îmi închisesem şliţul şi nasturele după care plecasem. O luasem la pas nu aveam de gând să fug. Nu aş fi făcut altceav decât să-i arât că întradevăr îmi era frică de el. Nu. Nu-mi era şi aveam de gând să-i arăt. Nu eram ca celălalte, trebuia să înţeleagă. Mă îndreptam spre clasă să-mi iau ghiozdanu’ nu mai aveam nici un chef de ore mai ales după ultima scenă. Nu realizasem că eram în timpul orelor aşa că intrasem fără să bat, nici nu m-am uitat la profa da fizică care se uita şi aia ca bou’ la poarta Nouă. Leo se uita confuz la mine. Nu-mi păsa. Înainte să ies îi spusesem la tipă un ‚la revedere’ sec.
Păşeam pe scările din beton, vroiam să ies cât mai repede din liceu’ ăla sufocant. Nu mai rezistam, simţeam că voi leşina acolo. Când m-am văzut în curte am inspirat aerul curat (şi poluat) după care am început să ţopăi pe acolo ţinând cont că nu mai era nimeni. Începusem să dansez şi să cânt. Nu-mi mai păsa de nimic şi de nimeni. Mă simţeam în lumea mea. La o piruietă m-am împiedicat şi am aterizat pe iarbă. Începusem să râd, mă simţeam bine.
- Frumos! Foarte frumos! Spusese în timp ce începuse să bată uşor din palme.
Ochii verzi migdalaţi, ca de pisică, părul şaten şi pielea ciocolatie. Avea un ten atât de frumos, era perfect. S-a aşezat pe jos lângă mine întorcându-şi privirea spre faţa mea. Părea diferit, dar în spatele acelor ochi se ascundea un adevărat heartbreaker. Zâmbetul atât de seducător, ce mai... era băiatul perfect, ideal. William Davies, unul dintre cei doi prinţi ai liceului. Primul din anul doi, bogat, atrăgător. Era cu exact un an mai mare decât mine. Se născuse exact în aceeaşi zi cu mine doar că la o diferenţă de un an. Aflasem asta de la o colegă înebunită după el.
Am stat de vorbă mult şi bine. Am privit cerul albastru de sub un copac mai bătrând. Era atât de frumos să mă relaxez. Razele jucăuşe ale soarelui se plimbau pe faţa mea ajungând să-mi intre în ochi. Atunci mi-am întors privirea şi am dat de ochii lui. Pentru un minut mă pierdusem încercând să văd dincolo de acea culoare divină. Şatenul îmi arătase unul din zâmbetele lui cuceritoare în timp ce eu mă uitam ca proasta la el. Începuse să râdă, iar nu înţelegeam ce putea fi atât de amuzant. Crezusem că am ceva pe faţă sau în păr. Când începusem să-mi pipăi faţa acesta îmi luase mâna spunându-mi că râdea de expresia mea. Pe moment nu-mi venise să cred cât de proastă am fost, picasem în plasă. Probabil se aştepta să mă despart de realitate când îl privisem în ochi. Îmi mângâia pielea albă a feţei cu degetele lui lungi şi subţiri.
- Willam... te rog opreşte-te. Chiar acum am nevoie de cineva care să mă relaxeze. Îi spusem în timp ce-i înlăturam uşor mâna de pe faţa mea.
Înţelese ce am vrut să spun retrâgăndu-se. Deşi negam, îmi plăcuse. Atingerile lui îmi trimiteau fiori ducându-mă în altă lume. Eram conştientă că nu aveam ce căuta acolo pentru că în primul rând aveam o misiune şi în al doilea ştiam că este doar un joc. Un joc în care se pare că intrasem inconştient. Am stat de vorbă el povestindu-mi tot felu despre toata lumea. Mă făcuse să râd. Ne spusesem glume şi făcusem mişto unul de celălalt până când hotărâsem că mă duc acasă. Într-un fel îmi părea râu, dar eram conştientă că dacă mai stăteam în preajma lui ajungeam să înebunesc aşa că am hotărât să plec relaxată. Îmi spusese că mă conduce, iar eu i-am dat negativ din cap. Nu aveam nevoie de o excortă. Ştiam drumul, era miezul zilei, iar prin parc acum sunt tot felu de oameni de la copii şi îndrăgostiţi până la bătrâni. Îmi luase mâna dreaptă sărutând-o galant neluându-şi privirea de la mine. Probabil se aştepta să roşesc sau să mă ruşinez. Nope. Rămăsesem cu aceeaşi expresi relaxată şi asta parcă îl deranja. Vroiam să mă joc, aveam nevoia de a mă juca într-o oarecare măsură aşa că mă ridicasem pe vârfuri sărutându-l uşor pe obrazul stâng. Tipul ştia cum să se facă plăcut, dar câteodată putea fi atât de enrvant să şti că te fixează tot timpul. Că nu-şi ia privirea de la faţa ta. Era oarecum o stare neplăcută pe care spream să nu o mai experimentez în viitorul apropiat.
Ajunsesem în apartamentul ăla mare şi gol. Era atâta linişte, exact ceea ce aveam nevoie. Trântindu-mă pe canapea am început să mă gândesc la tot felu. În două zile s-au întâmplat multe, prea multe. Ne-am mutat, mama a murit, eu am primit ceva misiune, am fost chemată în biroul directorului, aproape violată şi se pare că ajng să mă îndrăgostesc de tipul cel rău. Exact viaţa de liceu pe care mi-o imaginasem (în niciun caz). Eram conştientă că nu totul era roz, dar asta era prea mult... chiar şi pentru mine.


So, sper să vă placă şi vă aştept comentariile ;)
XoXo, SummerBreeZ.
*. Nu e totul perfect , dar o sa fie ...




Subiecte de discuție similare...
Subiect: Autor Răspunsuri: Vizite: Ultimul răspuns
  [Naruto] Cea mai retrasa si singura floare este si cea mai frumoasa Rose ^^ 136 95.522 11-06-2012, 06:25 PM
Ultimul răspuns: Sho-Yo
  Ehe, prima si singura mea poezie... :)) Black Rose 2 3.113 04-12-2011, 08:55 PM
Ultimul răspuns: Black Rose


Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)