Fluturi negri pictaţi în alb

[LoLix]

Buna. Uite cum, cautand un fic interesant am ajuns aici. Sincer din prima ma impresionat titlul apoi am citi de pe la jumatatea primului capitol ce mai m-a fascinat complet asa ca l-am luat de la inceput. Primul capitol a fost foarte interesant iar ideea bolii de leucemie e geniala (sper sa fie doar o idee venita pe moment nu o cumplita realitate). Nu am dat importanta la greseli desii sunt mai mult decat convinsa ca nu sunt deloc. Imi place foarte mult felul tau de a descrie sentimentele unui bolnav si eu stiu ce inseamna sa fii bolnav desii nu e ceva asa de grav ca leucemia. Pai in mare cam atat am vrut sa iti spun imi place foarte mult ideea si sper ca vei venii in curand cu next-ul. Bye Bye

[Buubz :)]

Heya! Mersi că m-ai anunţat :x
Îmi pare sincer rău că nu am trecut mai repede, dar zilele astea nu prea am apucat la PC. Şi totuşi uite-mă aici dându-mi cu părerea :)). Anyway, noul capitol. Precum primul şi acesta este superb. Felul în care descri sentimentele lui Lizzy mă fascinează. Pot spune că m-am îndrăgostit de acest George 8->. Introducerea în capitol chiar înainte de cele trei steluţe m-a impresionat cel mai tare. Pot spune că a fost cea mai reuşită parte. A fost cam mult dialog şi mai puţină descriere decât mă aşteptam. Sper că în capitolul următor să fie cantităţi egale, cât despre naraţiune nu am ce comenta deoarece te descurci.
Okay, so that's all! Sper să mă poţi anuţa când postezi next-ul.
XoXo, SummerBreeZ.

[Mad Hatter]

Helăău, guys. ^^
În sfârşit, am venit cu next-ul. :] Nu am prea multe chestii de adăugat decât că am să întârzii cu viitorul că nah. -.- Mă roog.
Lectură plăcută!

Capitolul trei.


Art is the elimination of the unnecessary.

Mereu m-am gândit că până la urmă aveam să mor. De când eram mică, ziceam că n-o să conteze. Prima dată voi trăi mult şi bine, apoi voi avea dreptul să mor liniştită. Totuşi, niciodată nu m-am gândit că am să mor tânără, la cei optsprezece ani ai mei.
De fapt, mă vedeam mergând pe un drum lung, cu urcâşuri şi coborâşuri, apoi aveam să ajung într-un loc în care am să zâmbesc şi gata. În care n-o să mai fiu. Dar nu mă vedeam pe un pat de spital, implorând 'în genunchi ' o fărâmă de viaţă. Deşi ştiam că în cel mult două luni am să mor fără acel transplat de măduvă osoasă, totuşi zâmbeam. Nu-mi păsa. Nu mă îndrăgostisem de nimeni, deci ştiam că n-o să sufăr în vreun fel. Poate îmi părea rău pentru tata, dar în rest...nimeni altcineva nu mă interesa.
Chiar şi aşa, ideea de a mă îndrăgosti mă tenta. Chiar voiam să aflu ce însemna acest cuvânt. Iubirea. Să simţi asta. Cum era? Nu ştiam. Poate că aveam să aflu. Cândva sau niciodată.

***

- Pot să merg, George! Nu-ţi fă griji că am să cad, i-am spus şatenului în timp ce cu greu mă aşezam pe marginea patului şi-l lăsam să mă încalţe în nişte teneşi. Voia, de fapt, mă ruga şi mă privea cu nişte ochişorii de căţel plouat, să merg cu nenorocitul de scaun cu rotille. Acel scaun, un simplu şi idiot obiect, era cel mai mare duşman al meu. Îl urma şi dacă cineva m-ar fi lăsat, l-aş fi distrus cu o plăcere de nedescris. Care era, până la urmă, motivul? Mă făcea să mă simt inutilă, de parcă eu nu puteam face nimic fără ajutor. Dar puteam! Puteam vorbi, mânca şi merge fără ca cineva să mă ajute.
- Dar chiar vei cădea! a ripostat el într-un mod ce m-a făcut să-mi înghit cuvintele şi să-l privesc atentă. Avea în ochii acel licăr ciudat ce parcă-mi spunea tare, clar şi răspicat că trebuia să fac ca el şi cu asta - basta. Aşa că n-am mai îndrăznit să spun ceva când el m-a luat cu grijă în braţele sale şi tot cu aceeaşi blândeţe m-a aşezat în scaunul cu rotile. Mă făcuse tocmai pe mine, tipa care era 'şefa' întotdeauna, să nu mai comentez. Reuşise să mă doboare şi asta mă durea extrem de rău. În adâncul sufletului meu, în întunericul lui, foarte-foarte departe de lumină şi tot ce era bun, mă rănise. De fapt, simţeam că cineva-mi împuşcăse orgoliul, ce sinceră să fiu, era unul imens şi de neclintit. Iar această împuşcătură, acel glonte ce perforase sufletul orgoliului meu, reuşise în cine-ştie-ce-mod să mă facă pe mine să mă strâmb, să mă încrunt şi să accept cu greu, mai mult obligată, să fac cum spunea George şi să renunţ la lupta pe care el o numea 'de-a dreptul puerilă şi neimportantă '.

A deschis uşa salonului şi m-a scos de acolo, timp în care eu începusem să mă joc nonşalantă cu brăţările de la mâna dreaptă. Brăţări din aţă, fiecare având propria culoare şi propria poveste, făcute de câteva prietene.
- Unde-o să mergem ? l-am întrebat şi mi-am ridicat privirea de lapislazuli spre el, acel albastru stins şi totuşi strălucitor, cu uşoare nuanţe de un auriu ciudat.
M-a privit atent. M-a analizat, m-a cercetat de parcă eram un hamster ce avea să fie supus unor chinuri groaznice şi mi-a zâmbit. Un zâmbet de genul ' totul are să fie bine, cândva ', unul blând şi cald, ce sigur reuşea să topească inima câtorva tipe.
- Prin curtea spitalului, a venit răspunsul lui şi eu mi-am strâmbat slab atât nasul, cât şi buzele, vizibil supărată şi deranjată de răspunsul ce mi-l dăduse.
- Dar vreau în alt loc! Hai într-un parc de lângă spital, de unde-mi mei putea lua vată pe băţ şi tot felul de prostioare nesănătoase! m-am rugat de el pe-un ton dulce, atât de catifelat şi al naibii de rar folosit, apoi i-am aruncat un zâmbet scurt.
- Nu cred că avem...a încept şi l-am oprit, dintr-un simplu gest la mâinii.
- Îl vom întreba pe domnul doctor şi dacă ne lasă, mergem! am spus, fără a accepta un „nu” sau orice alt comentariu ca replică. Se părea că azi amândoi ne răzbunam, amândoi...ne jucam 'închide-i gura'.
George, la rândul său, n-a comentat nimic. Ci s-a resemnat cumine, aşteptându-şi poate momentul când avea să mi-o întoarcă. Am putut observa, cu o uşoară uimire destul de plăcută, că azi clinica nu era aşa de aglomerată cum fusese în unele zile. Pacienţii, poate se aflau în saloanele lor sau pe afară, căci din câte-mi dădusem seama după ce văzusem uşile transparente, vremea era una călduroasă. Mi-am plimbat tăcută privirea în jurul meu, fixând dintr-o dată un tip ce tocmai intrase în clinică. Nu i-am acordat atenţie sau orice alt lucru de genul, dar ceva m-a făcut să îl privesc oarecum altfel, din cauza mişcărilor graţioase pe care le făcea - chiar dacă mergea, era interesant! - . George şi-a dres glasul când m-a văzut, m-a bătut uşor pe umăr şi eu am tresărit, subţiindu-mi deranjată buzele.
- Nu e frumos să te holbezi la orice tip intră în clinică, ştiai? Plus, e un necunoscut! Oh, uite-l pe domnul doctor! a spus şatenul şi m-a făcut să-mi dau ochii peste cap. Era gelos! Da, da, eram sigură de asta! Ştiam că nu era frumos să te holbezi la necunoscuţi, dar puteam foarte bine să spun că-l cunoşteam pe tipul care din păcate dispăruse din raza mea vizuală. Până la urmă, ce motiv mai bun ar fi avut să-mi facă o observaţie de genul dacă n-ar fi fost gelos? Exact, niciunul!

L-am privit apoi pe domnul doctor. Nu era bătrân, dar nici tânăr. Şi totuşi, puteam spune că era frumos. Avea vreo patruzeci şi şase de ani, iar la înfăţişare arăta...ca un fel de combinaţie de Brad Pitt cu Leonardo DiCaprio şi poate un sfert de Johnny Depp. Mda, era genul de doctor la care fiecare adolescentă diagnosticată cu leucemie ar fi preferat să se fi dus.
Am clipit de câteva ori şi apoi un zâmbet scurt, şters şi micuţ mi s-a întipărit pe chipul palid.
- Bună ziua, l-am salutat eu pe medic şi el doar a înclinat uşor capul, ca mai apoi urmând să schimbe câteva vorbe cu George, care încerca în zadar să-l facă să refuze ideea mea de a ne plimba prin parc. Şi, spre nefericirea lui, doctorul a acceptat cu mare plăcere, spunându-mi că o scurtă ieşire nu strică nimănui. Oh, şi câtă dreptate avea!
I-am scos copilăroasă limba lui George, în timp ce m-am ridicat din nenorocitul scaun cu rotile. Mi-am aranjat uşor tricoul şi blugii pe care-i purtam, apoi i-am privit pe cei doi bărbaţi din faţa mea. George s-a uitat la mine parcă supărat, mi-a zâmbi totuşi scurt şi mi-a întins braţul, dar eu m-am întors pe călcâie, îndepărtându-mă de amândoi cu paşi grăbiţi. Voiam ca o disperată să simt aerul curat al dupa-amiezii, să privesc standurile ce aveau tot felul de dulciuri şi porcării din parc, să mă dau în leagăn...
Eram disperată, de fapt, să fac lucruri pe care nu le mai făcusem de trei luni.
- George, te mişti? m-am auzit spunând, privindu-l pe şaten peste umăr. I-am putut observa gestul - clătinase din cap - şi apoi buzele i s-au mişcat - deci spusese ceva şi eu nu auzisem - în timp ce eu am surâs mai mult amuzată, oprindu-mă lângă uşi. Am întins mâna ce-mi tremura uşor, am atins clanţa cu vârfurile degetelor, apoi am apucat-o şi am strâns-o tare, până am apăsat şi uşa s-a deschis cu un scurt chilnchet, iar eu am păşit afară, în lumina călduţă a razelor de soare.
- De ce-ţi place să porţi eşarfe? Adică ştiu, nu mai ai păr şi chestii de genul, dar...ai putea purta o perucă, mi-a spus acesta pe un ton plăcut şi când eu l-am privit cu coada ochiului, el mi-a aruncât un zâmbet de milioane. Voiam să-i arunc o replică de genul 'eşti prost, cumva?' , dar am reuşit spre plăcuta mea surprindere să mă abţin. Mi-am lăsat treptat privirea în jos şi mi-am umezit buzele, gândindu-mă ce i-aş putea răspunde. Adevărul era că...de fapt, nu exista un adevăr. Aşa că mi-am dres glasul şi am clipit de câteva ori, ridicându-mi privirea sclipitoare şi îndreptând-o către intrarea în parc de care ne apropiam.
- Fiindcă o perucă m-ar face să fiu falsă. E ca şi cum aş purta o mască zâmbăreaţă când plâng, înţelegi? De ce să mă ascund după un zid transparent, când pot pur şi simplu să...îmi arăt adevăraţa faţă ?
Tonul îmi suna detaşat, totuşi calm şi catifelat, dar detaşat. Dacă George nu era de acord cu mine, nu-mi păsa. Chiar deloc. Aşa că l-am privit scurt, printre genele lungi şi am tras aer adânc în piept când mi-am simţit inima începând să bată din ce în ce mai repede. Am mărit ochii involuntar. Simţeam cum pământul îmi zbura de sub picioare şi cum eu...cum eu mă îndepărtam undeva în spaţiu. Dar unde? Nu vedeam! Orbisem? Nu, doar că... imaginea lui George se îndepărta de mine şi toate lucrurile din jurul meu se trasnformau într-un mare nimic...într-o pictură pe care aruncase cineva apă şi acum culorile se scurgeau încetul cu încetul.
Ce se întâmpla cu mine? Muream? Nu, dacă aş fi murit totul ar fi devenit un mare abis întunecat, fără lumină, fără...nimic. Dar acum încă îi auzeam glasul lui George. Îmi spunea ceva, dar nu-l înţelegeam. Mă simţeam de parcă alergasem foarte mulţi kilometri şi acum linia de finish se apropia de mine sau eu de ea. Nu-mi dădeam seama. Nu mai ştiam nimic! Şi mă durea. Undeva, în străfundul inimii mele - ce începeam să cred că se spărsese în zeci de cioborui ascuţite, căci mă înţepa, mă obliga parcă să ţip după ajutor - simţeam cum totul se sfârşea. Ca o poveste. Începea, apoi venea un punct culimnant şi apoi...ultima pagină.
Iar eu, ei bine, mă aflam la ultimele rânduri ale propriei poveşti.

[Leontina]

Buna ^^ Multumesc ca m-ai anuntat.
Actiunea nu a fost grabita, sau cel putin nu mi s-a parut. Imi place cum i-ai descris sentimentele fetei, iar dialogul in contradictoriu dintre cei doi a fost bestial. :))
Am vazut doua sau trei greseli de tastare, insa nimic grav.
Povestea asta ma duce cu gandul la O plimbare de neuitat daca o stii. Nu mai imi amintesc cine a scris-o. Si aceasta poveste va avea un final trist? :(
Am o singura nelamurire: in primul capitol ai zis ca fata avea saisprezece ani, iar la inceputul acestui capitol ai zis ca are optsprezece.

Cam atat, finalul capitolului m-a pus pe ganduri :-?
Spor la scris :P

[KiDda]

Buna :) un capitol dragut
desrierea e buna si dialogul la fel :) actiunea nu e grabita si naratiunea e ok
ma bucur ca iesit si ea la "lumina" si ca nu mai sta in spital (eu as inebuni sa nu ies deloc afara :)) )
astept cu nerabdare urmatorul capitol si sper ca Lizzy sa si revina si sa nu se termine asa...trist :) chiar daca povestea in sine e trista :D
Bye :*

[LoLix]

Buna, uite ca am mai gasit un fic cu fraze rupte din basme. Ea zice de George ca e gelos dar e chiar atat de rece incat sa nu simta nimic pentru el? Poate da, adica eu nu ar trebui sa comentez despre asta oricum mi-a placut mult acest capitol a fost interesant si acum mor de nerabdare sa pui next-ul. Multumesc ca m-ai anuntat si sper ca o vei face si data viitoare bye bye.

[Mad Hatter]

Helăăăău, my diărs. *smile*
@ Leontina; mulţumesc pentru comentariu. Well, da. La şaisprezece s'a îmbolnăvit, mă rog...o aflat că suferea de leucemie, iar în prezent are optsprezece ani. Mhm, acum ai înţeles ? :] Sper că da.
@KiDda; mulţumesc frumos pentru părere. Te mai aştept pe aici!
@ LoLix; e precaută. Whatevăr, nu dau afară din casă. Ai să afli mai multe pe parcurs. ;]] Mulţumesc pentru părerea lăsată, apreciez.

Cum spuneam, danke tuturor! ^^ Vă mai aştept pe la mine. Well, am venit cu continuarea şi btw, capitolul următor va fi un extra with George.
Lectură plăcută!
p.s. iertaţi lungimea, greşelile, timpul după care a fost adus.

Capitolul patru.


And suddenly, I felt nothing.

Deşi eram grav bolnavă, mai mult moartă decât vie, nu m-am întrebat niciodată cum va fi atunci când voi...deceda, pleca, dispărea de aici. De pe pământ. Nu mi-am pus întrebarea „Şi unde am să mă duc?”, fiindcă deşi ajunsesem uşor pesimistă, încă susţineam sus şi tare că am să fiu bine. Dar, nici nu-mi trecuse prin minte că inima mea nu să vrea să mai bată. Dusesem lupte încrâncenate cu ea, dure şi grave, iar tot timpul eu câştigasem. O muncisem ca pe o sclavă să bată pentru mine, pentru tata, o obligasem să facă 'bum-bum' la intervale scurte ca eu să fiu vie, o făcusem...doar a mea şi îmi jurasem să n-o rănesc. Ei bine, îmi încălcasem inconştientă jurământul. Îi provocasem răni adânci tot luptându-mă la nesfârşit cu ea...
Iar ultimul război îl câştigase ea. Se răzbunase şi cred, sunt sigură , de fapt, că se bucurase ca un copil când încetase să mai bată. Când se liniştise. Inima mea era o egoistă!

Totuşi, de ce ? De ce nu îşi revenise după o oră, două, trei de relaxare ? Pe asta nu o înţelegeam. Gata, se terminase totul ? Aşa brusc ? Căzusem jos, tremurasem, ţipasem de durere şi mai ce ? Eram moartă ? Eram ţinuţă în viaţă cu ajutorul unor nenorocite de aparte ? Cred că mă doream mai mult într-un coşciug tăcut, decât într-un salon plin de plânsete şi bip-bip-uri la fiecare secundă, ce anunţau tupeiste că încă sunt acolo. Cu inima pulsând sânge superficial. Aş fi vrut să-mi răspundă cineva, îmi doream cu ardoare să-mi spună o persoană că trăiesc...fără aparate, doar că dormeam. Dar, în ciuda tuturor gândurile bune, aveam senzaţia aceea tâmpită că nu sunt bine. Că nu e în regulă ce se întâmpla cu mine şi că din nefericire, eram în viaţă...ajutată.

Iar acum...vorbind singură cu conştientul, mă întrebam dacă tata va semna actul ăla după o lună de zile în care eu nu mă ridicasem şi nu dădusem un semn că aş mai trăii, care zicea că voi fi deconectată - de parcă şi eu eram un fir, ceva, din circuitul ăsta împuţit al vieţii - de la aparate , iar apoi îngropată în cimitirul 'Long life' de pe strada mea. Şi sinceră să fiu, nu ştiam. Nu-mi dădeam seama, nu puteam găsi un răspuns. Dar voiam!
Oricum, speram ca o idioată să n-o facă. Mă gândeam pe lângă toate astea că voi deschide dintr-o dată ochii...şi voi spune ceva, orice.
Ce, mai exact ? Îl voi chema pe tata ? Pe George ? Voi începe să plâng ? Sincer, nici nu doream să ştiu. Doar voiam să mă trezesc, atât. Să...văd lumină artifcială, aparatele, tata...Nu voiam să rămân în întunericul ăsta abisal al minţii mele.
Deci trebuia să existe şi o lumină, nu ? O luminiţă pe care să ies ! Una, una, una ! Şi eu trebuia să o caut, atâta tot....să o caut !

Conversaţia cu mine a luat sfârşit şi într-un mod foarte ciudat, am început să merg prin întuneric. Nu mă vedeam pe mine. Nu mă simţeam. Nu vedeam nimic, dar ştiam că încă nu am ajuns acolo. Şi am tot continuat să păşesc....pe nimic, să mă îndrept spre nicăieri, crezând ca un copil că voi găsi lumină. Strălucitoare, caldă, lumina care mă va aduce înapoi în lumea mea.
Ceva m-a orbit. Ce ? Nu ştiu. Dar sunt sigură că mă izbisem de ceva şi că mi-a intrat un lucru, poate o lumină în ochii, încât să mă deranjeze.
Şi m-am lovit de ceva. De un perete ? Nu ştiam exact, dar simţeam cum durerea se întorcea. Şi venea la mine cu paşi repezi de fiecare dată când eu mă loveam de acel perete sau uşă sau ce-o fi fost.
De fapt, venea în valuri puternice, îmi omora atât psihicul, cât şi fizicul, iar eu îmi doream să moară şi inconştientul sau conştientul, sau unde mă aflam, pentru a mai afla ce se întâmplă. Pentru a nu mai simţi.
Dar brusc, nu am mai simţit nimic. Doar am căzut în gol, sau am avut senzaţia că asta fac şi nu am văzut nimic, nici o lumină. Dar ştiam că mă adânceam şi mai mult în întunericul meu, ştiam că n-o să mai văd niciodată salonul enervant, că n-o să mai aud bip-urile enervante şi că nu o să-l mai aud pe George sau pe tata. Îmi era...dor de ei, deja.

Dar dintr-o dată, de parcă cineva ar fi bătut din palme, am tresărit. Da, da, da! Am tresărit, am simţit suprafaţa moale a patului, am deschis ochii brusc, iar lumina becului m-a orbit sigur, dar încetul cu încetul, m-am obişnuit. Uitându-mă în jurul meu, am observat în salon - era un salon de spital, dar nu era al meu - trei persoane. Un tânăr, o bătrânică şi un puşti de şase-şapte ani, poate. M-am ridicat în şezut uşor, iar spre uimirea mea, nu aveam nici un fir pe mine, nici o perfuzie, nimic. Purtam doar pijamaua mea ciudată - formată din pantaloni verzi cu broscuţe şi tricou negru- şi aveam...păr. Aveam păr, Dumnzeule Mare ! Mătăsos, catifelat, lung...întunecat. Mi-am trecut cu stupoare mâna pe el, crezând că va cădea, dar a rămas acolo. Am luat o şuviţă şi am dus-o în faţa ochilor albaştrii, îngheţaţi. Era păr...natural, nu era o perucă. Şi era doar al meu ! Îmi venea să ţip, să ţopăi şi să urlu de bucurie, dar....totuşi. Unde mă aflam, până la urmă ?
Mi-am întors atenţia asupra celor trei. Nu au spus nimic, aşa că m-am gândit să încep eu o conversaţie.
- Unde sunt şi cine sunteţi voi ? am întrebat direct, pe un ton uşor rece, dar plăcut şi m-am dat jos din pat, simţind gresia rece sub tălpile goale. Am zâmbit discret, crezând că eram în viaţă.

Tânărul m-a privit primul, apoi bătrânica şi puştiul. Tipul sigur avea vreo douăzeci de ani, părea tânăr. Părul îi era blond, jucăuş şi ondulat, iar ochii mari şi căprui mă priveau plini de căldură. Avea pe chip un zâmbet simplu, ce îi dezvelea dantura perfectă. Am observat o cicatrice pe gâtul lui şi pe încheietură şi mi-am arucit sprânceana, cutremurându-mă la gândul că se tăiase singur.

- Eu sunt Vincent, ea este Lucia şi cel mic este Frank ! Ai ajuns...în partea moartă a spitalului.
L-am primit stupefiată. Ultima parte auzită îmi ucisese zâmbetul. Am rămas blocată pe gresie, la şase paşi distanţă de cei trei. Copilul a râs într-un mod ciudat, apoi şi-a dres glasul, privindu-mă lung şi atent. Era şaten, drăgălaş rău, cu ochii verzi, jucăuşi.
Dar tocmai inocenţa asta a lui mă speria la el. Iar bătrânica...ei bine, era genul de bunică ideală. Imaginea perfectă, gen ochii albaştri, profunzi şi limpezi, un zâmbet plin de căldură şi bunătate şi păr alb, cărunt, ondulat, mediu. Şi era mai scundă decât mine. Purta o rochie albă, cu un şorţ negru peste. Altă culoare nu putea fi, aşa-i ?
- Cum adică...moartă ? m-am trezit întrebând pe un glas răguşit, iar apoi am tresărit, muşcându-mi buza inferioară. Adevărul era că nu puteam înţelege o astfel de "minune" - dacă puteam numi întreaga situaţie aşa - şi nici nu îmi dădeam seama dacă eram decedată sau vie.
- Adică aici ajung cei care au murit. Doar cei din spital, de fapt. Şi nu, nu te poţi întoarce înapoi. Deşi ar fi o cale...
De data asta mi-a vorbit copilul, numit din câte aflasem Frank. Mi-a zâmbit pueril, apoi a fluturat din gene, iar eu mă întrebam cum de erau aşa calmi. Mie îmi venea să ţip, să plâng, să lovesc. Să fac ceva , să-mi vărs nervii şi durerea .
Am întrebat "ce cale? " . Uram când persoanele nu spuneau tot ce aveau de spus, mă enervau la culme.
Bătrânica s-a uitat la mine. Pe un ton al dracului de catifelat şi bun - sincer, îmi provoca greaţă - a spus :
- Te întorci doar dacă eşti adusă la viaţă. Noi suntem decedaţi de şapte ani, toţi. Mai sunt spirite în aripa asta, dar noi am fost trimişi la tine !
M-am uitat ca o tâmpită la ea, neînţelegând ce dorea să spună. Spritie, aripa "moartă" a spitalului, trimişi la mine, decedată...
Visam, nu ? Era un coşmar ! Un coşmar...devenit realitate, iar eu nu mă puteam trezi din el.

[LoLix]

Buna, mersi ca m-ai anuntat si pe mine. Pai sincer nu stiu cum e cand pur si simplu esti intre moarte si viata (si moartea a trecut de multe ori pe langa mine) am fost si eu o singura data in coma dar nu mult timp vreo cateva ore dar in timpul asta eu am stiut tot ce s-a intamplat exact ca si cum as fii fost acolo treeaza dar nu eram. Sincer e ciudat si interesant in acelasi timp si imi place asta e exact genul ala de ficuri care pare real dar e in acelasi timp si supranatural sau ma rog aproape. Sincer nu pot sa cred cat de bine povestesti cum vorbeste ea in subconstient e ca si cum ai povestii o intaplare reala (ai o imaginatie bogata) si e un lucru bun. Sincer deabea astept sa vad continuarea sa vad ce o sa faca si cum o sa o scoata la apat deci eu iti urez spor la scris bye bye (si daca vrei sa ma anunti si pe nime )

[Leontina]

Am ajuns si eu. As fi comentat mai devreme, dar zau ca nu stiam ce sa zic.
Vad ca devine mai fantasy povestea ta. Eu ma asteptam la altceva, dar e bine sa surprinzi. Presupun ca la sfarsit va fi bine, dar nu as vrea sa trag concluzii pripite.
Mi-e mila de saraca fata, la varsta aia sa se termine totul :( Mi se pare chiar trist.
Stai bine la toate capitolele. Am vazut cateva greseli, dar parca nimic grav.
Pai, sunt curioasa ce va face ea de acum incolo, ca doar n-o sa stea cu mainile in san asteptand vreun miracol.
Cam atat, stiu ca nu am zis mare lucru. Spor la scris.

[Katniss]

Hello dear. A trecut ceva timp de când nu am mai comentat nimic scris de tine, şi îmi pare foarte rău. Dar am reuşit să mai trec pe aici şi să îţi citesc ficul.
Ideea mi se pare foarte inspirată şi originală. Iar titlul este de-a dreptul genial. Felicitări pentru asta. Personajele sunt ample şi bine conturate, cu personalităţi puternice. Până acum m-a plăcut foarte mult felul în care au decurs lucrurile până acum. Iar ceea ce s-a întâmplat în acest capitol mă face să am o vagă despre ceea ce se va întâmpla în viitor, dar nu vreau să stric misterul. Ei bine, cam asta a fost.
Ne vedem data viitoare. Bye, bye.