Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

[Terminat] Dincolo de cuvinte, ego-ul ne stapaneste pe fiecare

#11
Leontina, merci de comentariu, chiar inseamna mult pentru mine :*:*


Capitolul 5

Ada pov.

Imi privesc reflexia in oglinda incercand sa gasesc ceva, orice. Ceva in care sa ma regasesc. O trasatura firava, un gand care sa mi se poata citii in ochi cu usurinta.

Sentimentele ce le simt pentru el. Unde ar trebui sa le caut. Vibratile pe care le-am simtit in tot trupul atunci cand l-am sarutat. Cum ar trebui sa le interpretez. Ca o slabiciune?
Dorinta absurd de al avea langa mine, de al imbratisa pana am ramane amandoi fara aer. Ce inseamna?

Inseamna ca-l iubesc? Inseamna ca gesturile mele absurde au o explicatie atat de simpla?
Si vreau atat de mult sa-i simt buzele din nou. Pentru ca pentru cateva clipe ne pierdusem amandoi. Si era atat de bine.

Si atunci de ce m-a respins?

E chiar atat de greu sa ajungi la el? E chiar atat de departe de tot ce insemn eu?
Si atunci ce ar trebui sa fac? Sa ma schimb, sa devin ceea ce cauta el. Dar tot nu stiu care din personalitatile mele l-ar incanta cel mai mult. Poate cea reala. Dar care e aceea?

Am nevoie de el. Nici macar nu stiu de ce. Dar am nevoie… simt asta in toti pori.
Si atunci nu pot lasa lucrurile asa. Nu-l pot lasa sa ma calce in picioare din toate punctele de vedere.

Ma bag in pat si adorm cu gandul la el, ca de cateva seri incoace pana la urma.

***

Diminiata ma trezesc la fel. Cu ochii lipiti de somn si totusi cu imaginea lui in cap. Cu gustul lui care inca pare ca se mai simte, indulcindu-mi buzele.
Si ma gandesc ca poate el chiar a devenit un scop pentru mine. Un motiv pentru a ma ridica din pat diminiata. Sau poate e doar o dependenta…

Imi spal chipul palid cu apa rece trezindu-mi simturile la viata dupa care ma schimb intr-un maieu rosu cu o camasa neagra peste, niste blugi negri decolorati si bascheti albi.
Ies din casa si ma indrept spre cafeneaua unde obinuiesc sa-mi petrec diminetile in care sunt prea lenesa sa-mi fac singura cafeaua. De paca drumul pana acolo ar fi mai putin obositor. Nu cred ca are vreun rost sa incerc macar sa ma inteleg.

In zece minute ajung in fata cafenelei si dau sa intru cand in fata mea se afiseaza doua gorile cu fata relativ omeneasca.

- Buna creato! Nu vrei sa ne ti companie mie si prietenului meu. Hai ca iti facem cinste cu ce vrei tu frumoaso.

Mi se adreseaza unul dintre ei. Ma starmb vizibil scarbita de cuvintele lui si ripostez imediat.

- De ce dracu crezi ca as vrea sa stau macar la un metru distanta de tine? Ma dezgustati amandoi.

Ma crizez la ei inconstienta parca de ce ar putea sa-mi faca. Pana la urma toata strada e pustie. La naiba.

Ma dau un pas in spate dupa ce analizez mai realist situatia in care m-am bagat. Observ pe fata celui care a vorbit cum se formeaza un ranjet pervers.
In momentul asta ar trebui probabil sa strig dupa ajutor. Dar asta nu l-ar enerva si mai tare pe muntele din fata mea?

- Scumpete, pentru siguranta ta ar fi bine sa fi mai tacuta.

Imi zice in timp ce se incrunta formandu-se mici riduri pe fruntea lui. La naiba. Tot timpul mi-o fac cu mana mea. Macar de m-as invata o data minte…

Oliver pov.

Incerc sa-mi savurez cafeaua privind incontinu pe geamul ce despartea interiorul cafenelei de lumea exterioara. Ceea ce e ciudat e ca pari atat de departe de realitate cand stai in locul asta si totusi stii ca doar o usa care scartaie la deschidere te desparte de adevarata lume. Poate ca e un loc potrivit ca sa te regasesti.

Totusi, un loc straniu de nepotrivit pentru ea parca. Pentru ca am vazut-o de zeci de ori trecand pragul acestui loc, in fiecare diminiata parca e vrajita de locul asta.
Si atunci eu ce caut aici? Desi stiu ca sansele sa o intalnesc sunt atat de mari. Sau poate ca asta e chiar motivul, desi imi place sa cred ca picioarele mele m-au adus aici fara ca eu sa constientizez cu adevarat incotro ma indrept. Aceleasi scuze prostesti ca de fiecare data.
Imi scutur usor capul revenindu-mi in prezent si iau o gura din lichidul negru din cescuta verde ce statea in fata mea. Afisez o figura de incantare aproape natanga si imi indrept privirea spre usa transparenta.

Vad doi munti de oameni care par ca se leaga de ceva fata mai pricajita a carei figura nu o pot descifra din cauza unuia dintre ei. Pot doar sa-mi dau seama ca e speriata din faptul ca tocmai a facut un pas in spate si pare ca abia se mai tine pe picioare.

Poate ar trebui sa fac pe eroul. Sau mai degraba as lasa slujba asta altcuiva. Imi invart privirea prin cafenea ca sa realizez ca sunt singurul constient de ce se intampla afara si singura fiinta de genul masculin care nu depaseste varsta de cincizeci de ani, cred.

Oftez resemnat punand cana de cafea pe farfurioara si deschid usa privind mai indeaproape scena. La inceput pot sa descifrez doar buclele satene ale asa zisei victime. Apoi ii vad chipul palid si ochii plini de spaima. Imi dau ochii peste cap intr-un gest de disperare. De ce tocmai ea?
Nu puteam sa fac si eu pe eroul cu… oricine altcineva. Dar nu, doar ea pare sa aiba nevoie de ajutorul meu.

O aud cum comenteza ceva indescifrabil desi evident e lesinata de frica. Si ma strafulgera o idee probabil stupida dar sper ca destul de buna.
Fara sa ezit ma duc direct spre ea si o prind de mana privind-o serios, parca mustrand-o din priviri.

- De cate ori ti-am mai spus sa nu mai fugi din spital? Inteleg ca nu suporti sa nu ma vezi, da realizezi macar cat de contagioasa ii boala ta?

Satena ma priveste socata, parca incercand sa realizez ce naiba tot ingaim. Imi mut privirea spre cei doi munti care acum ma priveau socati si speriati in acelas timp. Abia ma abtin sa nu rad si o trag pe Ada in interiorul cafenelei trecand direct printre aia doi care s-au dat cu un pas in spate instantaneu.

O trag pe fata pana la masa mea punand-o sa stea jos dupa care privesc spre usa ca sa vad ca cei doi deja s-au facut nevazuti. Ma asez pe scaunul pe care stateam bine mersi inainte si incep sa rad incet incercand sa-mi infund chicotele ca sa nu distrug linistea care predomina in incapere. Nu ca ar avea vreun rost, deja toti ma privesc ciudat de cand am intrat tragand-o pe satena dupa mine.

O privesc pe Ada printre suvitele care imi acopereau chipul. Ea doar chicoteste usor privindu-ma intens. Probabil a realizat si ea in sfarsit ce se intampla.
Dupa vreo doua minute ma linstesc si eu total revenindu-mi la starea mea normala.

Am sfarsit prin a ne bea cafeaua impreuna. Dar nu asta aveam in cap cand am hotarat sa vin aici? Probabil, dar as zice ca mai bine o las sa creada ca a fost doar o coincidenta. In felul asta poate reusesc sa ma conving si pe mine ca a fost asa.
La urma urmei nu vreau sa recunosc nici macar fata de mine ca am o nevoie idioata de a o avea langa mine…


sper ca v-a placut :P si scz de greseli daca sunt in exces
4

#12
Buna. Mersi de anunt ^^
Asa, ai cateva greseli de tastare:
diminiata - dimineata
citii - citi
Si ai mai folosit undeva ii in loc e, dar nu mai gasesc fraza.
Povestea incepe sa devina interesanta :-? Deci, din cate am inteles eu amandoi sunt indrgostiti unul de altul si nu au curaj sau nu vor sa-si spuna. Iar el, desi stie mult prea bine ce simte pentru ea continua sa nege acest lucru. Asta ma face sa ma intreb de ce face asta.
Despre descrierea sentimentelor nu mai zic nimic ca nu am ce. Ti-am mai spus ca te descurci bine la acest capitol...cred.
Si acum faza la care am murit de ras:
Citat:- De cate ori ti-am mai spus sa nu mai fugi din spital? Inteleg ca nu suporti sa nu ma vezi, da realizezi macar cat de contagioasa ii boala ta?
Foarte tare, la asta nu ma asteptam :))

Cam atat, astept continuarea si mult succes in continuare :P
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]


#13
Buna...
Am citit si eu povestea ta :P
Ai cateva greseli de tastare si umpic mai multe gramaticale dar nu stau sa le semnalez... fi doar putin mai atenta pe viitor :)
Se pare a povestea e din zilele noastre... o fata egoista, egocentrista, care vrea sa se joace de-a iubirea si se indragosteste :) Pare sa aibe si ceva regrete di trecut, motivul u e prea clar dar poate ca e mai bine asa. Un baiat retras, nesociabil si care nu recunoaste ce simte, defapt arata contrariul... tocmai bun pentru o egoista :)) Sa vedem cum se vor descurca mai departe.
Numele imi place mult si imi place ca povestesti din perspectiva amandurora, desi parca perspectiva lui e mai directa si mai conectata la realitate, in timp ce a ei e mai mult imaginara... mai mult pe partea sentimentala.
Sa vedem acum ce o sa se intample in continuare :P bafta

#14
ms de parere fetelor >:D<
chiar conteaza pentru mine :P
si acum urmatorul capitol, poate putin mai trist
mi se pare ca actiunea e grabita dar nu vroiam sa iasa un capitol kilometric :|



Capitolul 6

Ada pov.


Daca ar fi mintit oricine altcineva ca sufar de cine stie ce boala grava si extrem de contagioasa doar pentru a ma scuti de o situatie dureroasa in care m-am bagat singura probabil ca as fi reactionat destul de urat. Dar rasul lui parea atat de inocent, ca un copil care oricat ar incerca pur si simplu nu se poate abtine, indiferent cate priviri il atinteste.
Eu puteam doar sa-l privesc fix. Parca vazusem ceva care m-a fascinat in ultimul hal. Si poate ca asa era. Pentru ca el ma fascineaza, parca aratandu-mi ca un om poate fi si altfel. Nu doar acele modele stereo fara personalitate, care nu par sa gandeasca singure. Probabil doar controlate de o telecomanda. Si, de cele mai multe ori, as zice ca telecomanda e la mine. Asta inseamna ca ma pot juca pur si simplu cu vietile unor persoane? Si daca da, de ce as avea vreun drept sa fac asta?
Doar pentru ca m-am impus inca de la inceput. Ca mi-am zis mereu parerea cu voce tare, fara sa-mi pese pe cine trebuie sa contrazic, cu cine ma voi “pune rau”.
Atunci inseamna ca sunt superioara lor? Asta am crezut in toti acesti ani. Si totusi, daca era cineva mai puternic ca mine, atunci si eu as fi fost doar un alt pion. Probabil pus la bataie inca de la prima miscare. Pentru ca altfel exista riscul de a ma revolta.
Atunci sunt doar o manipulatoare. Da, cred ca asta ar fi cuvantul cel mai potrivit.
Dar fata de el ce sunt? Pentru ca simt ca as face orice numai ca sa fiu aproape de el.
Si nu m-as putea juca cu el, chiar daca astea incerc sa ma conving ca sunt intentile mele.
Ies afara din scara blocului si ma uit in jurul meu parca incercand sa gasesc ceva nou in acelas peisaj cu care sunt obisnuita de ani de zile.
Noaptea trecuta a plouat si poate doar baltile uriase si apa scurgandu-se de pe toate acoperisurile mai dau un aer diferit locului.
Simt un strop de apa rece lovindu-mi ceafa si scurgandu-se mai apoi pe spatele meu incalzit. Ii simt raceala in tot trupul si ma incord involuntar lasandu-mi tricoul galben sa absorba apa si sa-mi redea senzatia de caldura.
Apoi pornesc cu un aer ciudat de melancolic pe strada ce ma ducea spre liceu incercand sa evit baltoacele ce se formasera pe mijlocul trotuarului. Fara prea mult succes insa.
Dupa cateva minute bune ajung pe strada pe care se afla liceul. Si il vad pe el, tocmai intrand pe portile mari si negre cu capul aplecat parca incercand sa desifreze ceva scris pe asfaltul ud.

- Oliver!

Strig aprope inconstient si incep sa alerg spre el in timp ce privirile celorlalti colegi de scoala imi priveau cu stupoare gestul negandit si fuga copilaroasa spre cineva drag. Si acuma ar trebui sa-i sar in brate, poate sa-l sarut, sa-i spun ca-l vreau aproape si el sa-mi incalzeasca simturile cu caldura trupului lui la fel cum a facut-o in ziua aceea. Dar nu, ma opresc la vreo cincisprezece centimetri de el si respir putin sacadat in timp ce ma priveste pierdut si mirat in acelas timp.
Privirile noastre se intalnesc si simt un tremurici ciudat, rece si totusi atat de diferit de tot.
Imi retrag privirea, poate pentru prima data in viata mea. Dar simteam ca imi era teama, teama ca va citi in ochii mei, ca imi va descifra niste sentimente pe care inca nu le inteleg nici eu. Si totusi le simt, atat de tare, de parca au ajuns sa fie o parte atat de importanta din mine, ceva indispensabil existentei mele.

Sunt slaba, sunt atat de slaba in fata ta, daca ai sti…
Imi simt dintr-o data ochii intepandu-ma, de parca siroaie de apa pura ar fi pe punctul sa iasa din ei.
Lacrimi. Lacrimi pentru ce…?
Un parau de lichid transparent incepe sa-si faca loc printre trasaturile fetei mele.


Oliver pov.


Dintr-o data incepe pur si simplu sa planga. De ce? Nu stiu, dar simt ca lacrimile ei sunt adevarate, atat de pure, atat de… triste.
Eu doar o privesc mirat, socat, distrat, confuz. Nici eu nu stiu. Doar o privesc, ca pe o zeita care plange, lacrimi reale.
Incerc sa-mi misc mana stanga insa parca refuza sa ma asculte. Ce ar trebui sa fac? Cum ar trebui sa reactionez la asta?

Lasa-ti inima sa-ti dicteze miscarile.

Imi aud vocea pe fundalul altor mii de ganduri. Ma linistesc brusc si dintr-o data capat control asupra proprei persoane.
Imi desfac bratele si ma apropi de ea cuprinzand-o in mine, in bratele mele. Pentru o secunda parca ii pot citi gandurile, dar inca nu le pot intelege. Poate ca nici ea nu si le intelege, poate ca inca nu-si poate explica nimic din ceea ce s-a intamplat in ultima prioada.
Dar pentru doua minute intreaga ei raceala disparuse. Parca devenise doar un copil nevinovat, sensibil, firav, cu o nevoie nemarginita de ocrotire.
Si eu ador atat de mult partea asta a ei.
Poate ca asta e ea ce reala sau poate… nu, nu are cum, nu e doar o fatada. E mai mult de atat, mult mai mult.
Intr-un moment in care sunt lovit de ratiune realizez cate priviri sunt atintite asupra noastra. Incluziv prietena aia a ei. Dar ochii ei nu sunt mirati, doar tristi. Parca ea ar fi stiut…
Trebuie sa plec de aici. Asta imi dicteaza toate simturile. Totusi, ea nu pare ca ar avea o intentie de a se misca de aici. Sta ca o statuie in bratele mele. Fara nici o reactie clara. Doar suspina la cateva seunde insa lacrimile au incetat sa-i mai curga.

- Trebuie sa plecam de aici.

Ii soptesc aproape indescifrabil, stiind totusi ca ea are sa ma auda. Mereu o face, uneori am impresia ca nici macar nu trebuie sa ma exprim in cuvinte. Ajunge o privire, un gest, o figura faciala, orice, ca sa-mi poate descifra cu atata usurinta gandurile. Totusi, in ochii ei exista o poarta aproape impenetrabila, o poarta care era sa se deschida astazi in fata mea.
S-a simtit poate slaba, slaba in fata mea iar cel mai usor mod de a-si zbiera gandurile fara sa scoata vreun cuvant era sa planga. Dar de ce toate aceste aberati imi trec prin cap tocmai acuma?
Trebuie sa gasesc un refugiu, departe de privirile colegilor.
Incep sa pasesc incet pe strada controlandu-i parca si ei miscarile chiar daca inca sta aproape ascunsa in interiorul geci mele.
In doar cateva minute ne indepartam suficient de liceu ajungand intr-un parculet.
Eu ma asez pe prima banca insa ea ramane in picioare in fata mea parca abia acum descifrand ceva din ce se intampla.
Are ochii inca uzi iar fata ii capatase o nunta de rosu pe care nu am mai zarit-o pe chipul ei pana acuma.

- Ce a fost… aia?

O intreb parca asteptand o explicatie pentru gsturile ei. O explicatie pe care insa stiu ca nu mi-o poate da. Si atunci ce o sa faca?
Ma priveste confuza, parca rece desi ii simteam trupul arzand, la fel ca al meu.

- Nimic.

Imi raspunde cat poate de sec desi stiu cat de falsa este in acest moment. Cand a inceput sa minta atat de prost?
Se intoarce si cu pasi grabiti se indeparteaza de mine, parca incercand sa fuga de ceva… de realitate sau de proprile sentimente?
Nu o urmez. Simt faptul ca are nevoie sa fie singura. Doar ea singura poate sa se regaseasca, atata timp cat nu o sa dea cu piciorul la tot. Atata timp cat va renunta la ceea ce a devenit, la ceea ce are…



chiar scz daca sunt greseli dar am ceva treaba si nu l-am corectat decat o data, si Word-ul imi trage teapa de o groaza de ori cum compu e pe engleza...
4

#15
Buna >:d<
Incep cu greselile de tastare/gramaticale. Hmm, parca ai avut mai putine decat de obicei. Nu le enumar ca nu am rabdare. O singura chesti o sa-ti spun: nu mai zice acuma, ca nu corect si nu arata nici bine. Mai corect e acum. Iti zic pentru ca am vazut chestia asta cam des in acest capitol si m deranjeaza.
Sincer actiunea nu mi s- parut deloc grabita. Chiar mi-a placut :x Nici foarte trist nu mi s-a parut, poate doar putin. Bine, la final, cel putin ultimile fraze chiar m-au intristat :( Incep totusi sa presimt ceva.
Citat:Strig aprope inconstient si incep sa alerg spre el in timp ce privirile celorlalti colegi de scoala imi priveau cu stupoare gestul negandit si fuga copilaroasa spre cineva drag.
Fraza asta m-a cam zgariat pe creier. Din cauza repetitiei acelui verb, a privi. Ai fi putut sa zici imi urmareau..... Nu stiu, parca suna mai bine asa.
In rest imi place :D Chair a devenit foarte interesant. Presimt ca ea se va schimba foarte mult. Ma bucur ca in sfarsit a incetat si el sa se minta singur si ca a recunoscut ca simte ceva pentru ea. Asa ma putea enerva baiatul asta :)) M-ai facut curioasa.

Mult succes in continuare :*
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]


#16
buuun, deci am mai scris un capitol, stiu ca e mai ciudat, nu mi-a iesit exact cum vroiam dar asta este...
stiu ca nu e asa reusit dar mi-am iesit putin din mana...
astept critici si comentari (aveti ce comenta :)))


Capitolul 7


Ada pov.

In fata mea se afiseaza doar o intindere alba, lipsita de orice, lipsita de materie, doar un vid nesfarsit care pare ca ma absorbit inauntrul lui…
Si mie teama, simt o teama absurda acaparandu-mi intregul trup. Scotand din mine acele reactii pe care le-am ascuns intodeauna, in fata carora m-am aratat mereu puternica. Ca atunci cand eram mica si visam acei monstruleti care continuau sa-mi spuna ca ei sunt o parte din mine.

Un vis, asta trebuie sa fie, doar un vis…


Si atunci toata aceasta teama incontrolabila nu-si are rostul, tot acest vid este doar o iluzie, o iluzie atat de rece, lipsita de viata.
Brusc peisajul se schimba, lumina devenind obscura, parca incercand sa-mi arate ca-i ceva mai mult decat o prostie de halucinatie. Si simt iarasi teama amplificandu-se prostesc inauntr-ul meu, parca tot sangele din vene inghetandu-mi pe moment.

Si aud soapte, soapte ce ma atrag spre ele parca promitandu-mi acea siguranta pentru care as ucide acuma. Sau nu, nu as face-o. Scutur din cap realizand cat de absurde mi-au devenit gandurile si atunci realizez ca merg. Merg in picioarele goale pe o suprafata intunecata. Simt fiori in tot trupul si mi-e frig, mi-e atat de frig.
Imi amintesc ca odata imi era atat de teama ca o sa mor inghetata. Si acum, acum parca simt toata acea teama din nou. Acea teama atat de copilareasca care imi manca nopti intregi pe atunci.
Dar acum ar trebui sa fiu altfel, nu? Ar trebui sa-mi pot suprima toate aceste temeri, se presupune ca sunt mai puternica…
Continui sa merg atrasa de ceva. De acele voci care par ca ma cheama, imi striga parca numele, parca m-ar chema sa devin una de-a lor.

Si merg spre ele, incercand absurd sa le descifrez. Imi auzeam numele, si parca si pe al lui. Desi, poate e doar o impresie prosteasca.
Si iarasi inaintez, fortata sau inconstienta de gesturile mele. Nu-mi pasa, stiam ca e ceva acolo, ceva ce are sa-mi schimbe viata poate pentru totdeauna. Si inaintez pana ajung intr-un colt. Ating locul unde cei doi pereti se intalnesc si ma intorc brusc inapoi in fata mea aparand o oglinda. O oglinda mai mare ca mine si atat de clara cu marginile dintr-un lemn sculptat intr-un mod ciudat, oarecum invechit.
Imi aminteste de acea casa plina de oglinzi care ma terorizase atat de tare cand eram inca o copila…

Si in ea apare o umbra care prinde in scurt timp forma unei finite umane… forma mea…
In scurt timp pot sa-mi descifrez trasaturile in oglinda. Dar arat atat de diferit. Chipul mi-e atat de palid iar hainele imi sunt incolore in timp ce parul ciufulit imi acopera o buna parte din fata.
Asta nu sunt eu. Nu pot fie eu. Poate doar o parte din mine…

Semanam atat de mult si totusi atat de putin.


- Cine esti…?

O intreb aprope soptit desi stiu ca nu o sa-mi raspunda, nici eu nu as fi raspuns…
Ma inspaimant pentru o secunda realizand cat de bine ii cunosc fiecare reactie.
Totusi, departe de starea mea de confuzie ea porneste intr-un ras ironic, aproape dement si ma priveste cu acea superioritate pe care stiu ca o am si eu uneori in privire.
Si in acest moment simt ca vreau sa ma contopesc cu acea entitate, cu propria-mi reflexive in oglinda. Cu acea parte din mine. Sa devenim o singura fiinta… incontrolabila, plina de nebunie.
Intr-un impuls de o secunda imi ridic piciorul stand deasupra podelei si vreau sa pasesc in oglinda. In acelas timp imi intend mana stanga lasand-o sa se uneasca cu cea a acelei entitati.

Asta e decizia ta finala? Renunti atat de usor?


O voce puternica, usor autoritara si totusi plina de caldura imi rasuna in cap. Tresar puternic si strangandu-i mana ei o trag afara din acea oglinda cu toata puterea. Surprinsa intr-un fel de gestul meu cade in genunchi singurul ei sprijin fiind mainile noastre impreunate.

Ma amplec la nivelul ei si aceasta ma priveste in ochii dandu-mi fiori reci in tot corpul. Ma priveste de parca o tradasem, cu atata ura…

- Cine esti?

O intreb din nou, de data asta simteam totusi ca o sa primesc alta reactie. Si aveam dreptate. Fara sa-si schimbe pozitia vad cum buzele ei rosi se arcuiesc intr-un zambet sarcastic si imediat i se deschid lasand cuvintele sa iasa.

- Eu sunt tu! Sunt ego-ul tau…

Imi raspunde batjocoritor, superior.
Simt cum mi se ridica parul de pe ceafa si toata teama care abia reusisem sa o reduc prinde o amploare devastatoare facandu-mi tot trupul sa tremure. Ii eliberez mana dintr-a mea simtind ca nu mai am nici o putere. Pentru cateva secunde simt cum toata acea suprafata de sub mine dispare iar oglinda din care o trasesem pe ea incepe sa se clatine dand lucrurilor un aer chiar mai terorizant.
Incerc fara succes sa ma ridic in picioare si orice forta imi dispare devenind atat de slaba, atat de slaba in fata… mea.
Ea se ridica in picioare tragandu-ma si pe mine in sus cu o forta surprinzatoare dupa care spre surprinderea mea ma imbratisaza strans parca devenind una cu mine.

In urmatoarea secunda ma trezesc trasarind privind in jur. Aceiasi pereti cu care sunt obisnuita, aceiasi dezordine de care mi-am propus de atata timp sa ma ocup.
Ma ridic in sezut ajungand pe marginea patului imi las picioarele sa atinga podeaua.
Simt un frison rece pe sira spinari si abia acum realizez ca toate hainele de pe mine sunt ude de transpiratie. Ca atunci cand imi era atat de teama…
Privesc spre birou si vad o poza cu mine si atunci imi amintesc totul. Ca o sageata care imi strafulgera mintea si intregul corp fara mila pentru o secunda. Ochii mei devin mai mari si privesc fixate spre acea poza. Poate dincolo de ea…

A fost doar un vis?

Simt ca a fost mai mult de atat. Tot acel peisaj, toate acele lucruri care ma inspaimantau in cel mai rau mod cu putinta.
Si eu, doar eu sunt propriul meu dusman. Sunt propria mea temere. Si am stiut asta in tot acest timp…
Incerc sa ma dezmeticesc putin desi stiu ca groza ce o simt in suflet acuma nu se va stinge atat de usor si privesc spre ceasul rotund ce sta atarnat pe perete. Arata ora zece jumate.
Am intarziat la scoala. Prea mult ca ziua asta sa-si mai aiba rostul.

Ma ridic din pat si imediat imi simt picioarele moi si in doua secunde intregul meu corp face contact cu podeaua.
Oftez si ma ridic putin fortat in picioare dupa care intru pe usa de la baie intrand imediat sub dus lasand apa calda sa-mi curete trupul. Poate incercand sa scap de acele imagini din capul meu: acel vid, acea oglinda, acel frig, eu… totul imi parea imaginea unui cosmar. Un cosmar viu care stia pana la cel mai detaliu cum sa ma distruga.
4

#17
Buna >:d< Mersi de anunt.
Deci despre acest capitol... sincer chiar nu stiu ce sa zic. Am ramas un pic confuza. Acel vis al ei a fost destul de ciudat.
Trecem peste la greselile de tastare:
pare ca ma absorbit - m-a...
Si mie teama - mi-e
acuma - acum
Altceva nu stiu ce as putea sa zic, adica capitolul a fost diferit fata de restul. Inca ma mai intreb ce-o fi insemnat acel vis al ei :-? Despre descriere nu am ce sa zic, nici despre actiune. Mi s-a parut ok.

Pai, cam atat. Astept continuarea :P
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]


#18
inca un capitol povestit din perspectiva i, urmatorul o sa fie din a amadurora dar mai mult din a lui :P
scuze de greseli :|



Capitolul 8

Ada pov.

“ Atunci cand nu te mai regasesti in tine insuti, atunci toate temerile tale ascunse vor prinde fiinta in interiorul tau. Si tu inseti vei ajunge sa lupti impotriva ta”. Inca imi amintesc vara trecuta cand bunicul meu imi spusese aceste cuvinte. Dar de atunci s-au intamplat atat de multe, atat de multe s-au schimbat. Iar eu… eu abia ma mai regasesc in ceea ce eram atunci. Si acum, dupa atatea luni am ajuns sa ma regasesc in cuvintele lui pe care atunci le numisem ‘fara valuare’. Pentru ca inca nu le puteam intelege, inca nu ma puteam intelege. Mi se parea atat de absurda ideea de a lupta impotriva mea. Mai citisem intr-o carte cum ca “suntem singuri nostri dusmani”- aberati- asa le numisem fara nici o retinere.
Si cand toate cuvintele astea se regasesc in fiinta mea, cand ele par ca prind viata si ma mustreaza pana la cel mai adanc nivel al constintei. Pentru ca mi-am permis sa fiu altfel, o tradatoare, m-am manipulat pe mine insami si m-am transformat in ceva oribil. Pentru ca am crezut ca asta e bine pentru mine? Am ajuns sa gasesc niste scuze atat de ridicole, nici macar eu nu le-as accepta…

Si gandul imi zboara din nou la el, ca de cateva ore incoace, pentru ca tot ce simteam ieri pentru el mi se pare acum atat de ciudat. L-am detestat, pentru ca m-am simtit slaba in fata lui cand el fusese singurul la care nu i-a fost frica sa-mi arate cat de jos sunt.
Nu i-a fost frica sa ma ironizeze sau ca ma voi ‘supara’. O suparare falsa, mimata. Pentru ca niciodata nu am fost genul care sa puna la suflet, pentru ca a fost doar o alta metoda de manipulare. E incredibil cat poate afecta pe cineva supararea celui de langa el. Cat de repede face compromisuri in favoarea… unui om prefacut.
Si as putea sa fiu acuzata, poate ar trebui sa sufar pentru tot ceea ce am facut. Uni ar putea sa ma considere o fiinta inteligenta pentru ca stapanesc cu atata success “arta manipulari”. Dar daca i-as spune cuiva ca nici macar nu realizam tot ce faceam, oare m-ar crede?
Imi scapa un oftat prelung si realizez inca o data ca ceea ce zic eu nu are credibilitate nici macar in fata mea.
Ma ridic de pe canapea si incep sa-mi caut cateva haine prin dulap. La scoala nu am mai ajuns dar sa stau toata ziua gandindu-ma la niste lucruri care nu vor face altceva decat sa ma faca sa ma simt vinovata mi se pare prostesc.
In scurt timp ies din bloc si-mi duc instantaneu mana la frunte cand sunt lovita de lumina puternica a soarelui. Ciudat, soarele nu m-a mai deranjat niciodata atat de mult, dar acum am impresia ca ma voi praji odata cu cimentul negru si voi deveni… nimic. Dar nu asta am fost mereu? Un nimic cu o eticheta de erou.
Zambesc, un zambet sarcastic fata de proprile ganduri.
Ma departez de blocul unde locuiesc de ani buni cu pasi inceti si balansati. Nu stiu unde o sa ajung dar acum nu-mi pasa, totusi drumul mi se pare cunoscut…
Nu ma gandesc la nimic, doar ma uit prin vitrinele magazinelor fara sa realizez de fapt ce e dincolo de sticla transparenta. Pentru ca chiar acum toate acestea par lucruri fara importanta. Dar nu au fost mereu asa?
Incerc sa depun un efort de memorie parca vrand sa-mi amintesc cum obisnuiam sa fiu zilele trecute, cat de mult contau pentru mine hainele, prieteni, el…
Nici un rezultat, doar un alb imens care pare ca ma va atrage in el.

Poate ar trebui sa plec de aici pentru o perioada…

Nu, nu pot. Dar de ce?
Imi apare in cap scena in care Oliver m-a prins pe scari, ziua aceea cand l-am privit prima data in ochii…

Cine ti-a cerut sa apari in viata mea si sa schimbi… totul?

Poate era mai bine sa nu te fi cunoscut niciodata. Atunci unde as fi fost astazi? Poate la scoala in banca mea incercand sa descifrez unul din biletelele de la Liz…
Imi scutur capul pentru a-mi alunga gandurile si a ma racori unpic in acelas timp. Am nevoie sa nu mai gandesc, am nevoie sa ma eliberez de tot pentru cateva minute.

In scurt timp ajung pe strada pe care e cafeneaua dar trec pe langa ea doar aruncand o privire decorului care il cunosteam pana la ultimul amanunt probabil si merg mai departe.
Am privit asfaltul zeci de minute sau poate doar cateva secunde ca dupa sa-mi atintesc privirea spre cerul lipsit de nori. Doar o intindere albastra care totusi astazi pare ca are un farmec aparte.
In scurt timp picioarele mele se opresc si imi atintesc privirea in stanga mea ca sa realizez ca am ajuns la liceu. Privesc ceasul care indica ora unu fara cinci minute.

La fix ar trebui sa term…

Dar nu apuc sa-mi finalizez gandul pentru ca il vad iesind pe usa liceului. Il privesc mirata in timp ce privirea lui emana doar o aiureala totala.

- Mai aveai cinci minute din ora. Ii spun pe un ton de mustrare in timp ce privesc ceasul.

- Nu am mai rezistat. In plus nu cred ca esti persoana potrivita sa-mi ti morala. Aveai ore pana la doua.

Imi spune cu un zambet plin de subinteles dupa care se apropie de mine si incepem sa mergem pe strada. Nu m-am obosit sa-i spun ca astazi nu am ajuns deloc la scoala.
Stramb usor din nas cand din intamplare se apropie putin mai tare. A fumat. Imi dau ochii peste cap, probabil nu a mers deloc la ultima ora…

Fara sa-mi dau seama ajungem pe o strada care nu-mi pare deloc cunoscuta. Am vorbit tot timpul cu el desi nu stiu despre ce. Il intreb unde suntem iar acesta ma priveste mirat si nevinovat.

- La mine. Urci la o cafea? Imi zice in timp ce-mi deschide usa de la un bloc.

- De ce m-ai adus aici?

- Ce vrei sa zici? Tu ai venit cu mine, nu te-a fortat nimeni…

Imi raspunde usor revoltat si dupa ce-i ofer un mic zambet de impacare intru pe usa ce inca o tinea deschisa si o iau in sus pe scari.
Oliver ma prinde imediat din urma. Il privesc pentru o secunda ca sa observ ca fata lui capatase o nuanta usoara de rosu. Chicotesc aproape indescifrabil. Nici nu vreau sa stiu la ce se gandeste…
Ajungem repede in apartament cum se afla numai la etajul doi si acesta pregateste cafea in timp ce eu incep sa ma uit prin toate camerele. Dupa cum se vede locuieste singur…
Negasind nimic interesant ajung sa ma plictisesc repede asa ca ma duc in bucatarie si imi sare in ochii un calendar unde era incercuita data de peste doua zile. Ma apropi de calendar ca sa descifrez un “ziua mea” scris micut sub data respectiva.

- Cine si-ar nota propria data de nastere? Il intreb in timp ce incerc sa-mi inabus rasul.

- Amuzant, dar anul trecut am uitat cand e ziua mea si m-am trezit cu
cateva rude pe cap. Eh, anu asta o sa fiu din fericire de unul singur.

Ma incrunt incercand sa Ie gasesc o logica cuvintelor lui, cine ar putea fi fericit ca sta singur de ziua lui?
In urmatoarea secunda ma strafulgera o idee, nu o sa stea singur de ziua lui. Cred ca un ranjet prostesc mi-a aparut pe fata pentru ca Oliver se uita la mine de parca tocmai am cazut de pe cine stie ce planeta indepartata.

- Stii? Te-ai schimbat, cumva…

Il privesc mirata si simt ca incep sa ma emotionez desi nu stiu de ce.

- Taci si da-mi odata cafeaua aia! Ii spun abia abtinandu-ma sa nu ranjesc ca o dementa.

Imi intinde cafeaua si incepem sa vorbim toate aberatile posibila in timp ce lichidul negru din cani se evaporeaza parca.



astept parerile voastre :D
4

#19
:D Sunt aici gata sa comentez.
Cred ca asta e cel mai bun capitol de pana acum. Mi-a placut cum i-ai descris sentimentele, la un moment dat m-am intristat :( Saraca fata. Nici ea nu mai stie ce-i cu ea.
Ai cateva greseli de tastare, dar inafara de o cacofonie nu mi s-a parut prea grav.

Citat:Dar nu asta am fost mereu? Un nimic cu o eticheta de erou.
Chestia asta mi s-a parut geniala. :x
Iar la faza de la sfarsit cand ea il certa ca mai avea cinci minute din ora si toata discutia m-a amuzat. Pana la urma tot ea se gasise sa-i atraga atentia, dupa ce ca nu se dusese deloc la scoala :))
Of, nici nu mai stiu ce sa zic. A, da, presimt ca va face ea ceva de ziua lui. Am dreptate? Abi astept sa aflu.

Spor la scris >:d<
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]


#20
Capitolul 9


Oliver pov.

“A judeca oameni dupa aparente inseamna a da cu piciorul la fericire”. M-am folosit mereu de asta pentru a le arata altora cat de jalnici pot fi uni oameni, oameni increzuti, aparent lipsiti de orice traire, ipocriti, oameni ca ea…
Si atunci eu n-am facut acelas lucru? N-am judecat-o pentru ca e pierduta intr-o lume pe care nici macar nu o intelege. O lume cruda in care juca rolul negative pentru ca… a crezut ca asa e bine. Pentru ca era singurul mod prin care putea fi ‘ea’ cea importanta, fara sa mai conteze valuarea celorlalti din jurul ei.
Si vreau, chiar vreau sa fiu langa ea, chiar daca a trecut atata timp pana sa realizez asta. Dar asta nu ar insemna sa fiu numai o umbra? Nu ar insemna sa mi se ia si acea insemnatate atat de mica pe care o am acuma. Si o sa devin, o amintire, poate nici macar. Pentru ca voi fi inca acolo, parca transparent. Prezent si totusi absent. Pentru ca ce sunt eu pe langa ea, ce sansa am sa ma impun langa ea. Pentru ca ea e totul, ea e o lume intreaga pentru mine, o lume noua.
Dar merita sa o pierd? Pentru ca ieri am vazut o stralucire atat de ciudata in ochii ei. Si pentru o secunda sau mai multe am vrut sa o sarut, am vrut sa-i simt gustul pentru ca simteam ca nu mai e acelas ca in ziua aceea cand… mi-a sarit la gat si s-a daruit cu atata usurinta.
E doar un sarut… Poate asta gandea ea pe atunci.

Dar sti? M-a durut sa vad cu cata usurinta i-ai daruit sarutul tau unui strain…

Pentru ca pe atunci nu eram cu nimic mai mult decat o aparenta in viata ta, un chip aparut pentru cateva minute in fata ta. Si un trup care ti-a atenuat caderea in ziua aia in care a inceput totul.

Erai atat de bezmetica, inca esti…

Si m-ai facut sa simt atatia fiori, atat calzi cat si reci. Le-am inteles atat de greu insemnatatea, ai putea zice ca sunt greu de cap.
Chicotesc si ma ridic din pat cu zambetul pe buze si cu imaginea ei in cap.

‘Maine diminiata e ziua mea’. Imi spun in timp ce privesc calendarul ce sta atarnat in bucatarie. O reactie probabil prea lipsita de entuziasm dar nu m-au incantat niciodata zilele onomastice. Daca aveam chef sa tin o petrecere as fi tinut-o in orice alta zi, dar nu de ziua mea…

Ies din casa plictisit si cu un zambet micut dar neobisnuit. Am zis de atatea ori ca nu o pot intelege, cand defapt nu ma pot intelege nici macar pe mine uneori…


La liceu orele au trecut pe nesimtite desi toata ziua m-am contopit cu o stare totala de visara, fara sa realizez macar ce profesor se afla la catedra. Uneori imi pasa atat de putin…
Restul zilei a trecut la fel, inconjurat de o nepasare crunta, am lasat clipele sa zboare, transformandu-se in minute si mai apoi in ore. Abia trezit de cateva ori de vreun glas cunoscut care aparea pe fundalul unui peisaj complet deplasat de realitate.
Dar am vrut mereu sa fac ceva special in ultima zi la saptesprezece ani, ceva insemnat care sa-mi aminteasca de aceasta perioada a vieti mele.
Dar nu, mi-am pierdut timpul inotand in aceleasi ganduri abstracte care ma chinuie de cand i-am intalnit privirea prima data. Si acum e seara si sunt inconjurat doar de intunericul orei tarzi. Un intuneric care nu face decat sa-mi amplifice toata aceasta stare atat de bizara.

Si cand incep sa cred ca sunt singurul care mai bantuie strazile intunecate ale cartierului, in fata mea apare un chip angelic. Parul lung si blond revarsat pe umeri pare sa-mi aminteasca de o persoana din trecutul meu, trupul ei firav si subtire pare sa aiba niste reacti ciudate la vederea mea. Imediat ce ma apropi mai mult de ea si privirile noastre se intalnesc totul devine clar, ochii albastri ii sclipesc sub lumina lunii in timp ce buzele rosi i se deschid incet incercand sa-mi adreseze cateva cuvinte.

- Mi-ai lipsit!

Imi spune privindu-ma cu acei ochii dulci facandu-ma parca inconstient sa retraiesc milioane de momente in care eram dependent de prezenta ei. Si as vrea sa-i spun ca ea nu mi-a lipsit mie, ca e doar o parte din trecutul pe care l-am lasat cu mult timp in urma. Dar in mine isi face prezenta o dorinta idioata care distruge si cea mai neinsemnata ratiune. Imi zambeste mai dulce decat a facut-o vreodata si se apropie periculos de mult de mine parca stiind cat de vulnerabil sunt in momentul asta.

- Stiu ca nu mai am ce cauta in viata ta. Dar te rog, lasa-ma sa ma bucur de tine pentru o ultima noapte. Apoi voi disparea, iti promit…

Vocea ei e calda, nelasandu-mi nici o cale de scapare ma prinde in inchisoarea ei. Imi stie prea bine fiecare slabiciune care imi invadeaza trupul fara mila in prezenta ei. Ma raneste, la fel cum a facut-o atunci, nu am inteles niciodata cum o fata ar putea fi cu un baiat doar pentru trupul lui. Dar nu mi-a pasat, pentru ca toata acea relatie era reciproca. Ea ma avea pe mine iar eu pe ea. Si-mi placea, imi placea asa de mult incat am fost mereu acolo, langa ea. Fara sa-mi pese de cuvintele altora. Stergand pe jos cu prieteni si radicand-o in slavi pe ea, Sarra…
Se apropie de mine si mai mult presandu-si buzele peste ale mele intr-un sarut fortat. O simt atat de aproape de mine si simt ca inebunesc, o doresc, inca o doresc dupa atata timp…

Imi pare rau, sincer imi pare rau… Ada…


Asta a fost ultimul gand inainte sa ma pierd de tot in mirajele Sarrei, probabil pentru ultima data. Asa a promis…
In mai putin de cinci minute eram la mine in apartament, ea ma saruta salbatic dandu-mi senzatii de care nu am mai avut parte de atunci…
Senzati totusi lipsite de sentiment. Stiu asta, dar am nevoie sa o simt, macar odata, pentru a sti ca data viitoare ma voi putea controla. Desi nu fata de Sarra…




mda, am avut si capitole mai reusite, stiu ca la sfarsit m-am grabit putin dar am scris mai repede ca sa nu-mi pierd rabdarea, si scz de greseli, cateva paragrafe au ramas necorectate, dar nu mai stiu care...
4



Subiecte de discuție similare...
Subiect: Autor Răspunsuri: Vizite: Ultimul răspuns
  Dincolo de cuvinte LittleBlackR 3 3.271 23-03-2014, 01:26 PM
Ultimul răspuns: LittleBlackR


Utilizatori care citesc acest subiect:
10 Vizitator(i)