Cand viata se complica

[Miss M]

Pun next-ul in seara asta, e putin nereusit, sper sa compensez cu celelalte capitole. Multumesc pentru comentarii, inseamna mult pentru mine sa stiu ca cineva imi citeste fic-ul:*.

Capitolul X

- Ce iti veni sa ma iei asa, nebunule? l-am intrebat nervoasa, de fata cu restul familiei. Ma durea in cot de ei. Eram prea agitata in momentul ala.
Alex a venit prin spatele meu si mi-a pus mana la gura, soptind:
- Nu e locul potrivit pentru discutia aceasta.
Avea dreptate. Trebuia sa ma calmez, macar o clipa. Si sa-mi adun fortele pentru a face ceva maret. Am sa-i sparg fata iubitului meu var! M-a enervat atat de tare incat credeam ca il voi termina acolo, in direct.
- Afara, acum. Si sa nu comentezi.
Joseph a iesit linistit, urmat de mine. Bine macar ca evita o scena de fata cu parintii lui. Tot el ar fi fost pus intr-o lumina proasta, oricum.
- Deci ce te-a apucat?
- Imi placi. Mult de tot.
Imi venea sa-i iau capul si sa-l arunc intr-o toaleta. A, si sa trag apa. La nesfarsit. Adica hello, suntem veri si eu te urasc. Ce-o fi asa mare filozofie? Cum putea sa ma placa? Nu existau legi contra unei asemenea grozavii?
- Pot sa-ti plac in continuare. Doar sa nu te mai apropii de mine.
I-am mai adresat cateva cuvinte nu tocmai dragute si i-am indicat usa.A iesit afara. Imi venea sa arunc in el cu ceva. Ceva mare. Si ascutit. Un cutit, de exemplu. Da, un cutit ar fi fost perfect! Unul pe care sa-l otravesc cu tot dispretul meu si cu toate bataile inimii pe care i le-am platit cand m-a speriat asa.
- Cum de reusesti sa nimeresti numai drogati de genul asta? m-a intrebat Eric.
- Habar n-am. Farmec personal.
A inceput sa rada. Geamanul 1(eram asa disperata ca i-am numerotat; Alex-1 si Eric-2) mi-a luat barbia intre degete si s-a uitat la mine cu privirea aceea rece. Ce naiba vroia si asta? Il corupsese Joseph, sau ce? Inima isi intensificase treaba, multiplicandu-si bataile. Imi simteam fata fierbinte, gata sa dea in clocot.
- Nu stii sa minti, constata suparat. Trebuie sa mai exersezi.
- Mai ales ca toti va cred un cuplu, adauga geamanul 2.
M-am calmat. Minciuna asta lua proportii. Nu stiam de ce, dar imi placea ca se intampla asa. N-am avut timp sa reflectez prea mult, pentru ca Eric a continuat dialogul, cu fratele sau de data asta.
- Sa nu mai faci totusi asta.
- Asta ce? l-a intrebat Alex. Imi dadea impresia ca stia deja. Ma enerva telepatia intre gemeni. Dar aveam sa aflu, era un lucru cert.
Eric mi-a prins fata cu mainile si si-a unit buzele cu ale mele. Erau reci. Mult mai reci decat ale fratelui sau. Nu inteleg cum puteam observa asta in timp ce inima imi sarea din piept, gata sa explodeze. Mi-a dat drumul. Nici el nu se miscase mai mult decat frate-su. M-am inrosit si am inchis ochii, incercand sa nu-l desfigurez pe loc. Puteam face un infarct sau un atac de panica, cine stie? Dar cui ii pasa?
- Asta sa n-o mai faci.
Cred ca aratam in ultimul hal. Ochiul mi se zbatea nervos. Astia isi bateau joc de mine? Din nou, sentimentele mele erau ceva marunt. Imi venea sa urlu, sa sparg ceva. Sa-mi rup buzele si sa le arunc la toaleta, langa capul lui Joseph. Bine ca nu ma sarutase si el. Ma luptam cu mine. Incercam sa raman calma, sa respir regulat. Nu cred ca-mi iesea prea bine. Eram in stare de soc din cauza unor invadatori nesimtiti. Nu meritau niciun cuvant astia doi. Pardon, trei. Daca ma gandesc mai bine, sunt patru. Da! Acum ma gandeam la fiecare baiat cu ura. Mai putin la tata. Desi nici el nu era cine stie ce, nu merita vreo apreciere deosebita.
- Daca explodeaza?
- Nenorocit incapabil si profitor care esti! am rabufnit gafaind.
Au inceput sa rada amandoi. Asta nu ramane asa. Chiar aveam sa sparg o fata, dar nu pe a lui Joseph. El era doar un fraier care se carase cu coada intre picioare. I-am tras un pumn lui Eric. Si i-as mai fi tras, dar m-am abtinut. Nu stiu cum am avut stapanirea de sine. In acele momente trebuia sa ma gandesc ca nu merita sa ma ostenesc cu ei. Trebuia sa-mi conserv energia pentru ceva cu adevarat important.
- Macar n-a fost o mortala. Alea sunt mai dureroase, glumi Alex.
N-am observat ca mama intrase in camera. Eram prea ocupata sa-i dau o “mortala” geamanului 1. Si-o cerea baiatul, ce sa fac? Sa-l refuz? Nu sunt atat de egoista. In starea mea, puteam omori lejer un luptator profesionist. Si, cum nu era niciun luptator prin zona, ma multumeam cu ei. Palma mi se incalzise de la lovituri. Aceeasi senzatie care ma bucura enorm intotdeauna, care ma facea sa simt libertatea circulandu-mi prin vene. Sunetul fiecarei lovituri era ca o melodie ce ma facea sa ma simt mai matura, mai rebela, mai eu. Pentru ca pana atunci purtasem o masca. Masca pe care aveam de gand sa o distrug, impreuna cu amintirile legate de ea. Era o masca inegrita de durere, ura si neintelegere. Dar fata mea, chipul meu adevarat era colorat, vesel si plin de viata si fericire.
- Elizabeth, ce faci?
- Il pocnesc, mi se pare evident.
O spusesem cu o degajare rar intalnita la mine. Toti am inceput sa radem, sub privirile intrebatoare ale mamei. Mi-a cerut sa-mi cer scuze. Asteptam momentul asta, ca sa-i arat ca nu mai sunt o fetita prostuta. Aveam sa-i demonstrez ca imi permit sa iau si decizii gresite, sa nu fiu mereu perfecta. Era un lux pentru mine sa nu incerc sa-i multumesc pe toti, macar o data in viata.
- Scuze pentru palma. Si tie pentru pumn.
- Pumn?!?
Mama innebunise live. I-am explicat ce e un pumn.
- Cam asa, continua Alex dandu-i una fratelui sau, care i-a intors favorul.
I-am inchis usa in nas mamei, motivand ca trebuie sa-i opresc. Cum aveam sa fac asta, nimeni nu stia. Nici chiar eu.

[LoLix]

Buna, pai nu voi lasa un com tocmai lung pentru ca nu prea am timp dar o sa ma revansez la celalalt capitol. Pai sincer nu stiu cum a rezistat Lizzy eu cred ca faceam buum si ii capaceam pe anandoi de nu-i mai scotea nici mama de-acolo (si credema mama nu se baga nici daca eram frati). Sincer mi-a placut reactia mamei cand a mentionat de pumn dar si de gemeni care au incercat sa-i exemplifice cum se ia un pumn. Dupa cum ziceam ai multe progrese si imbunatatiri iar eu iti sugerez sa o tii tot asa ca mergi bine. Pai cam atat si astept sa vii cu surprizele urmatorului capitol. A, si mu uita sa ma anunti bye bye >:D<

[Leontina]

Buna, mersi de anunt :*
Asa, pai capitolul nu a fost chiar slab, dar nici nu a fost la fel ca celelalte. In fine, asat nu conteaza chiar asa mult si eu mai am momente cand nu am atat de multe idei.
Trecand peste, observ ca devii mai buna in anumite privinte, dar mai ai de lucru. Poate e doar impresia mea, dar parca te concentrezi prea mult pe descrierea sentimentelor si uiti de celelalte aspecte ale povestii. Ai fi putut sa descrii ceva mai multe lucruri in acest capitol. Spre exemplu tonul mamei ei cand a aflat de pumn, figura de pe fata ei etc. Ar trebbui sa descrii si lucrurile din jurul ei, nu doar reactiile pe care le are ea.
Imi place faptul ca ea incearca sa se simta bine fara sa-i pese de cei din jurul ei, chiar mi se pare ca e bine ca face asta, dar sa nu exagerezi prea mult cu schimbarea asta a ei, ca tot ce-i mult strica.
In afara de alta nu cred ca mai am ceva de spus. Ma bucur ca tii cont de sfaturile pe care le primesti si sper sa o tii tot asa.
Astept continuarea :P

[Miss M]

@ LoLix, multumesc de incurajari!:*
@ Leontina, esti mereu aici cu sfaturi bune, trebuie sa iti multumesc mult pentru ca imi citesti ficul!:*
Capitolul XI

Tipii chiar se luasera la bataie! Stiam ca locuinta noastra e prea fragila, asa ca m-am asezat intre ei.
- STOP! Porunca mea a rasunat ca un ecou in casa. Acestia doi si-o vor lua cat de curand. Si nu unul de la altul, cum s-ar putea spune. S-au oprit brusc, in pozitiile in care erau. Ma priveau ca si cum eu facusem ceva gresit. Ati innebunit de tot?
Era mai mult o constatare, dar suna mai bine pe tonul ala intrebator. Respirau greu. Parul castaniu le era ciufulit si fruntile transpirate. Muschii, incordati, se pregateau de lupta. Nu avea sa se intample. Speram doar ca nu se bat des. Casa nu ar rezista prea mult in cazul asta. Ma intrebam din nou: cum m-am procopsit cu ei?. Dar nu-mi parea rau. M-au ajutat si cand eram o ratata, si cand devenisem un idol. Erau adevaratii mei prieteni, desi ii stiam de cateva zile. Dar ceva la ei imi spunea ca ne stim de mult.
- V-ati luat la bataie din nimic. Propozitia asta iesise cu o voce nervoasa, exact cum vroiam. Nu sunteti la gradinita. Minunat, parca eu eram mai presus.
Au inceput sa rada, desi eram cat se poate de serioasa. Adoram rasul ala, atat de limpede… Dar nu acum. In mine se adunasera multi nervi. Varul, saruturile, bataia… Prea multa presiune.

***
Simteam picaturile reci de apa biciundu-mi obrajii. Vantul suiera incet. Am inspirat adanc, oxigenandu-mi corpul. Am clipit. Alex ma privea ingrijorat. Ochii aia erau reci, desi privirea era calda si prietenoasa. Eram afara si ploua. Ce mai patisem? Ma tinea pe brate. Stiam ca ma pot ridica, dar n-am facut-o. Mi-era frig.
M-a lasat incet jos. Echilibrul meu era la pamant si la fel as fi fost si eu, daca nu ma sustinea. Cred ca incepusem sa tremur, pentru ca mi-a dat hanoracul lui. Mi l-a pus incet pe umeri, apoi m-a strans in brate. Mirosea atat de bine! Zau ca adoram parfumul ala. Era nelinistit, simteam asta din bataile inimii lui. Mi-am lasat capul pe pieptul lui, iar el si-a pus barbia pe crestetul meu. Era ud leoarca. Vai, da’ cat fusesem pe alte meleaguri? Daca racea acum, va fi doar vina mea. As fi vrut sa incep un dialog, dar nu-mi gaseam cuvintele. Eram fericita asa, fara cuvinte. Clipeam incet, scuturandu-mi genele lungi de apa.
- M-ai speriat de moarte, Lizzie.
Era serios. Prea serios. Nu-mi placea acel ton ingrijorat, ma facea sa ma simt mai vinovata decat eram cu adevarat.
- Dar ce am…?
Puteam banui ce am facut, insa atitudinea aceea nestiutoare imi venea prea bine ca sa renunt la ea in fata lor. Pe langa asta, vroiam sa le mai aud vocea, sa ma asigur ca sunt acolo, cu mine.
- Ai lesinat, mi-a explicat Eric dandu-mi si hanoracul lui. Vreo zece minute.
- Cat ai zis? Sper ca n-a aflat mama…
- Nu. Dar ai prostul obicei sa lesini des. Mergem la doctor. Fara comentarii.
M-am urcat pe motocicleta lui Eric. Alex a zis ca “E mai bine asa din diverse motive.”. O perfuzie cu calciu nu-mi putea face rau, asa ca nu am spus nimic. Nu vroiam sa-i supar, aveau momente cand erau draguti si imi placea sa ramana asa. Aveam febra si imi era rau.
Mergeam linistiti cand calea ne-a fost taiata de vreo sase motoare necunoscute. Oare ce vroiau? Trebuia eu sa cad ca proasta. Acum puteam fi acasa. Aveam vagi banuieli despre posesorii vehiculelor, dar speram sa gresesc. Stiam ca previziunile mele erau corecte, dar exista o licarire de speranta. Aceasta a disparut in clipa in care Ken si-a dat jos casca. Sase contra trei, dintre care unul in agonie. Lupta asta nu e egala, sau mi se pare mie?
Mi-era mult prea rau ca sa ma ingrijorez. Urma sa ne-o luam si gata. Era doar vina mea. Dar ce e mai rau: ii tarasem pe gemeni in toata prostia asta. Ei imi fac un bine si eu le raspund cu un necaz. Sunt groaznica, zau asa! L-am auzit pe Alex soptindu-i fratelui sau:
- Cu astia nu te poti intelege. Actionam direct. Si… Eric…
- Ce e?
- Ai grija de ea.
Zambea. Cum steaua ma-sii putea zambi asa? Urma sa ne luam bataie si el avea acea arcuire fermecatoare a buzelor intiparita pe fata. Il stiam nebun, dar asa! Eu inteleg sa fii impacat cu tine insuti inainte de un eveniment de genul asta, dar nu inseamna ca trebuie sa zambesti si sa fii relaxat.
“Ai grija de ea.”? Eu eram acolo, dar prea slabita ca sa fiu considerata prezenta. Eric avea sa stea cu mine. Erau atat de dusi? Alex contra sase gorile. Hm, cine va castiga? Ochii imi sunt impaienjeniti. “Dadaca” mea mi i-a acoperit.
- Mai bine sa nu vezi continuarea.
Am adormit.

[Leontina]

Vai, dar ce rapida esti :P Nu ma asteptam.
Revenind la fic, prima parte mi s-a parut ok, chiar amuzanta as putea spune. Vad ca tii cont de sfaturile mele si ai inceput sa descrii si reactiile celor din jur. Bravo, tineo tot asa. Acolo ai pus un punct dupa semnul intrebarii, cred ca din greseala, dar zic si eu. Si ar fi aratat mai bine daca lasai un rand intre ce ai scris sus si numele capitolului.
Dupa cele trei stelute m-ai cam bagat in ceata, cam rau. Ai zis tu mai inainte ceva despre prea multa presiune, dar dupa aceea mi se pre ca ai trecut cam brusc la a zice ca ea e bolnava. Mi se pare ca parca s-a inbolnavit, cum sa zic, brusc. Nu am observat nicaieri nimic care sa sugereze ca i-ar fi fost rau sau chestii de genul inainte de asta. La inceput nu am inteles ce se intamplase de fapt, apoi am crezut ca lesinase din cauza presiunii, ceea ce ar fi fost destul de ok avand in vedere tot ce i se intamplase saracutei de ea. Poate ca exagerez un pic, dar na... Mai departe parca merge cum ai zis, cam pana la faza cu adormitul, desi aici tind sa cred ca Eric a facut-o sa adoarma. Sau gresesc?
Si la partea in care ea isi da seama ca Alex vrea sa lupte singur impotriva celor sase parca ar fi mers descrise mai multe sentimente ale ei, ingrijorare, frica, teama pentru ce i s-ar fi putut intampla etc.
Si am mai observat o chestie, uneori povestesti la trecut si alteori la prezent. Ar fi mai bine daca te-ai hotari asupra unuia si sa-l mentii pe tot parcursul povestii.
Scuze daca sunt cam dura, dar vad ca vrei sa evoluezi :P
Oricum te descurci mult mai bine decat la inceput, dar cred ca poti si mai bine. Si apoi, intotdeauna e loc de mai bine, nu-i asa?
Cam atat am avut de spus. Succes in continuare :*

[Miss M]

@ Leontina, ea chiar lesinase de la stres, problema e ca desteptii aia doi au dus-o in ploaie unde a facut rost de o raceala, ca sa spunem asa. Si nu era ingrijorata pentru Alex deoarece ii era prea rau sa mai gandeasca :)). Cat despre timpul vorbirii, ea povesteste in momentul actual ceva intamplat in trecut, deci spune si impresiile din prezent legate de acele evenimente. Oricum, cand o sa ajung la partea in care e in spitalul(curand >:)) de nebuni, vorbirea va ramane numai la prezent.

Capitolul XII

Salonul in care ma aflam era alb. Singura culoare pe care o puteam distinge in acel moment. Asistenta mi-a verificat perfuzia. I-am vazut pe gemeni atipiti intr-un colt, ca niste copii. Cat naiba dormisem? Am incercat sa ma ridic, dar camera se invartea cu mine. Doamna cea draguta de la spital m-a oprit. Mi-a zis sa ma culc la loc si a iesit. Eram confuza. Nici nu observasem masca ce-mi acoperea nasul si gura. Oxigen… De ce imi trebuia oxigen?
- A plecat.
Cine era? Unul din baieti! Deci nu dormeau… Tipii astia!
Eram vie si ei la fel. Si, culmea, aratau normal. Doar cearcanele intunecate de sub ochi le dadeau un aer prafuit. Oboseala isi spusese cuvantul. Ei… nu puteau dormi din cauza mea. Le era frica sa nu patesc ceva. Iar eu eram prea ametita ca sa ii fac sa se simta mai bine.
- Lizzie, e totul ok? Vrei ceva?
- Nu, nimic. Sunt bine. Doar putin obosita, atata tot.
- Putin? Un zambet i-a luminat chipul. Dormi de doua zile intregi!
- Ceee?
Am tresarit. Intrasem in vreo coma sau ce? Mama a deschis usa incet. Deci eu chiar statusem ceva timp acolo.
- Slava Domnului, te-ai trezit!
Imi era mila de ea. Biata mea mama, naiva si speriata. Cine stie cate griji isi facuse? Parea obosita si slabita, mai rau ca mine. Mi-a spus ca am carenta de calciu, bla bla. Nu aveam dispozitia necesara sa o ascult.
- Dar Ken si ai lui?
Intrebarea iesise fara sa fie gandita. Ca multe altele in ultimul timp.
- Ne-ai auzit prin somn cumva? mi-a raspuns mama tot cu o intrebare. Au avut un accident de circulatie. Unul urat, pot spune.
Am zambit sadic. Ah, ce bine ma simteam! Hate you forever, Ken! Ala numai accident nu fusese. Nu imi explicam cum, dar nu-mi pasa. Stiam sigur ca tipul nu se va mai lua de noi prea curand. Iar ma durea capul. Prea multe ganduri frumoase, poate? Mama m-a intrebat daca pot merge. De ce sa nu incerc? M-am ridicat incet in picioare. Dupa ce am vazut ca pot sta fara sprijin, am incercat sa merg. Dupa ce a urmat, mi-am dat seama ca nu puteam. Noroc cu Alex, care m-a prins in ultimul moment. Am tras o sperietura zdravana.
- Sa nu te mai ridici!
Era serios. Iar. Saracutul, i-am facut numai probleme. In ultima vreme devenise mai putin rautacios si asta ma facea sa ma simt bine in preajma lui. M-a asezat pe pat, apoi a condus-o pe mama afara. Aveam nevoie de odihna ca de aer.
- Nu vii?
Cred ca i se adresa lui Eric. Acesta l-a refuzat. Prea complicat sa ma gandesc si la asta. Aaah, trebuie sa dorm!

***
Credeam ca alunecasem in lumea viselor. Si Eric la fel, din moment ce si-a permis marturisirea aia socanta. Mi-a luat mana intr-a lui si a sarutat-o. Am realizat ca sunt cat se poate de treaza, dar nu vroiam sa afle. Simteam ca planuieste ceva langa mine, care eram total vulnerabila atunci. Fizic si psihic. Buzele lui reci atingandu-mi degetele m-au facut sa tresar. Miscarea fusese imperceptibila, cel putin asa speram. Eram putin speriata de acest gest din partea lui, nestiind ce prevestea.
- Daca ai fi constienta, n-as indrazni sa-ti zic asta nici intr-o mie de ani. Nu ca ai mai trai atat.
Ce vroia sa zica? Parca el ar fi putut sa mai traiasca atata timp. Oricum, trebuia sa astept, sa vad ce face.
- Te iubesc, Elizabeth.
Doamne! Panica, groaza, frica, neincredere, soc! Cred ca inima mea o luase razna. Si, fir-ar sa fie, aparatele astea se prinsesera si piuiau innebunite. M-a prins. Sau eu pe el. Nu stiam sigur cum era. Am deschis ochii. N-avea rost sa ma mai ascund si oricum n-as fi rezistat. Eram atat de speriata de ceea ce a zis incat as fi vrut sa ma ghemuiesc intr-un colt si sa cantaresc lucrurile. Nu aveam incredere in ei, cel putin nu atat de multa.
- O, nu! spuse scurt si distant. Apoi, dupa cateva clipe de gandire: Insanatosire grabnica. O sa ne lipsesti.
Alta. Ia stai! Asta inseamna ca pleaca amandoi? A luat decizia pe loc, fara sa se gandeasca la diverse, cum ar fi, de exemplu, sufletul meu, sentimentele mele…Nu, nu, nu! Nu puteam permite asa ceva. Cand sa se ridice, i-am strans mana. M-a privit cu ochii aia calzi, prea calzi. Contrastau cu ochii fratelui lui. Alex… L-am privit incruntata,neintelegand motivul plecarii, apoi i-am trantit-o.
- Si pe mine cui ma lasati, desteptilor?
Replica asta il lasase masca. Marise ochii si ma privea nedumerit. N-aveam sa ma las asa usor, nu-s proasta. Eram stresata de gandul plecarii lor, atat de aproape acum. Si asta imi inrautatea starea. Nu aveau de ce sa plece, nu aveau cum sa plece.
- Fara voi… am sa devin o ratata. A, si imi voi lua o bataie buna. Nu prea curand, dar o sa o iau.
Nu vroiam sa recunosc, dar depindeam de ei. Eram o fata. Slaba, inocenta. Si, acum, mai mult ca oricand, aveam nevoie de prieteni. Si ei se pregateau sa plece.
- Deci, fratioare, ti-ai facut mof…?
Alex a tacut imediat ce l-am fixat cu privirea. Geamanul 1 era aici, tot tacamul era complet. Asta era momentul meu. A inteles rapid tot ceea ce se intamplase si, dupa o clipa de gandire, tot ce a putut spune a fost:
- Mai bine plecam.
Si el? Ce aveau astia doi? Iarasi nu se gandea nimeni la mine. Pur si simplu s-au indreptat spre usa, care s-a trantit brusc. Au inghetat. Nah, o facui si p’asta. Inchisesem usa de la patru metri distanta. Ha! Lizzie 1, Gemenii 0!
- Nimeni nu pleaca nicaieri. Priceput?
- Lizzie…
- Stati jos sau nimeni nu mai iese viu de aici!
Sunase ingrozitor, cred si eu. Eram o vrajitoare in toata splendoarea. Dar nu puteam sa tac si sa inghit. Nu acum. Era momentul ca vocea mea sa fie auzita, si daca ei erau victimele, asta e viata. M-au ascultat si au luat loc. Aleluia!
L-am intrebat pe Eric ce e cu acea declaratie si mi-a zis ca n-are habar despre ce vorbesc. Rece si calculat ca intotdeauna. Nu ma luau in serios. Eram intinsa si inconjurata de tuburi. Cu o miscare rapida a mainii am scos perfuzia. Adrenalina imi inundase corpul. Ah, cat o iubeam! M-am dus la ei. Aveau privirile pierdute, ca si cum tocmai ridicasem patul si il tineam intr-un deget. Starea mea de spirit era cum nu se poate mai proasta.
- Zi azi.
- Bine. Ce am zis era adevarat si punct.
Wow, zau ca nu m-as fi prins. Deci Eric chiar ma placea.
- Si de ce sa plecati?
Nu imi pasa mie asa tare, dar hai, sa fac un pic de conversatie. Pe naiba! Imi pasa chiar foarte mult. Si eram de-a dreptul ingrozita de ceea ce se putea intampla.
- Pentru ca am fost ridicol. Ideea era ca tu sa nu afli.
Ghici? Aflasem. Teapa. Si nu-mi pasa de declaratia aia. Puteam sa o uit si gata.
- Si cu Alex ce e? El de ce sa plece?
Gura spurcata ce sunt. Ma dadui de gol in fata lor. Si asta intr-un mare fel. Nici nu stiu de ce am spus asta.
- Da, normal. Il vrei al tau. Esti moarta dupa el si nu suporti ideea ca te va parasi!
Imi aruncase acele cuvinte cu invidie. Si cu ura. O ura inghetata, fara motiv. Am inceput sa plang.

[Leontina]

Iata-ma din nou aici :P
Pentru inceput iti multumesc pentru explicatie. Cat despre chestia cu spitalul de nebuni chiar nu pot sa-mi inchipui in momentul de fata cum va ajunge acolo, ceea ce dupa mine e un lucru bun. Mentine suspans. Sincer cand m citit chestia asta la inceput am crezut ca acel lucru se petrece la sfarsitul povestii. Intr-un fel ma bucur ca nu-i asa :D
Revenind la poveste, ai cateva greseli de tastare. Le-as enumera, dar ma cam doare capul si nu le mai gasesc acum. O sa levezi singura daca recitesti capitolul. Nu au fost multe ceea ce e bine.
La capitolul descrierea sentimentelor ar mai fi mers adaugat pe ici pe colo. La partea cand Eric i-a marturisit ce simte si la ce in care i-au spus ca pleaca.
NU stiu cat de necesara era chestia cu masca de oxigen, dar trecem peste. Oricum banuiesc c fata se simtea destul de rau de dormise atata, dar lasa ca-i face bine. Si mai re si probleme cu calciul. Hmm, asta nu e bine. Tu stii cum vor decurge lucrurile de acum in colo deci eu o sa astept sa aflu.
Pai, nu stiu ce as mai putea sa zic. Imi cer scuze daca comentariul meu nu e din cele mai bune, dar asa cum am spus am o durere de cap.

Astept continuarea, deci spor la scris :x

[Miss M]

Multumesc pentru comentariu, e foarte bun. ;)

Capitolul XIII

- Elizabeth, esti bine?
Am deschis ochii. Simteam ca obrajii imi erau umezi.
- Ai inceput sa plangi in somn.
Ce naiba spunea? Visasem, careva sa zica. Dar Eric era langa pat, tinandu-ma de mana. Poate visasem viitorul, cine stie. Si-asa m-am cam sucit zilele astea. Cam? Eram nebuna de legat!
- Te rog, nu-mi spune ca aveai de gand sa-mi marturisesti iubirea ta.
- Ce face ma? Era total si complet pe dinafara. Am oftat usurata.
Pfiuuu! Ce paranoica devenisem. A fost doar un nenorocit de vis. Dar parea prea real. Inca simteam frica. Trebuia sa ma linistesc. Am inspirat adanc si am analizat situatia. Plansesem in somn, bifat. Fantezii bolnave in vis, bifat. Imi era teama ca realitatea sa nu reflecte visul, sau invers.
Sirul gandurilor mi-a fost intrerupt de Alex, care a intrat in camera. Bine. Aveam de discutat. I-am rugat sa se aseze langa mine, fara alte introduceri. M-au ascultat.
- Ok, baieti, uitati cum sta treaba. Am avut cel mai straniu vis posibil. Si voi erati eroii principali. M-a infricosat atat de tare incat am sa va pun sa promiteti… Ba nu, sa jurati ceva. Totul clar?
Mi-au facut un semn ca da. Privirile lor erau neincrezatoare, vocea mea slabise. Simteam ca pot incepe sa plang din nou in orice clipa, asa ca mi-am adunat curajul.
- Va rog sa-mi jurati ca niciodata, din niciun motiv si sub nicio forma n-o sa ma parasiti.
- Ce???
- Jurati-mi!
Ultimul cuvant a fost oprit de picaturile sarate ce imi lunecau pe fata. Erau lacrimi sincere, din inima. Aveam o stare atat de proasta incat nu m-ar fi mirat sa clachez, sa o dau incolo de treaba si sa trec in lumea celor drepti.
- Eu… Ma inecam in hohote de plans. Eu am nevoie de voi.
Gata. O spusesem si pe asta. Acum probabil ca paream o nebuna cu acte in regula. Dar nu-mi pasa. Cat timp ei erau acolo, totul era bine. Eram atat de atasata de gemenii aia, de parca ii stiam dintotdeauna.
Spre uimirea mea, mi-au jurat fara alte comentarii. Cu mana dreapta ridicata, blanzi si linistitori, cu un zambet pe fata. Poate minteau. Nu conta. O facusera ca sa ma simt bine. Pe moment eram in siguranta.

***
Eram treaza, dar ii ascultam tacuta. Nu puteam adormi, desi m-ar fi ajutat enorm. In schimb imi jucam rolul foarte bine.
- Ne-a pus sa juram, Eric!
- Si noi care era sa plecam si s-o lasam balta. Vai, ce decizie era sa luam!
Deci… nu. Nu se poate! Nenorocitul ala de vis fusese real? Mamaaa! Ce si-ar mai lua-o, daca m-as putea misca. Au asteptat sa adorm si s-au prefacut nevinovati. Au profitat de problemele mele cu nervii ca sa-mi faca una ca asta. Eu chiar il auzisem pe Eric spunandu-mi ca ma iubeste. Si trantisem o usa cu puterea mintii! Tareee. Aoleu, la ce-mi statea mie gandul in momentele alea? Probabil curentul era de vina, oricum.(ca ferestrele erau inchise, asta e alta poveste...)
Problema mea principala nu era dragostea geamanului 2, ci faptul ca mi-a spus acele vorbe oribile. Ma lovise fix unde durea mai tare, in inima. Am si eu mandria mea! Si daca pleca, ce? Sa plece, sa-l ia si pe Alex, si tot restul pamantului dupa el. Dar nu inainte sa le spun ce aveam pe suflet. Am inceput sa rad necontrolat de ideea mea, totodata facandu-mi o intrare de zile mari.
- Poate viseaza.
Nu stiu care spusese asta si nu ma sacaia gandul de a afla.
- Da, ma. Visez la fel cum am visat si mai devreme. Nu sunt proasta, baieti.
Ba eram proasta. Una mare de tot. Am deschis un ochi si am scos limba. Ce imatura! Erau blocati. Ma amuza ca ajunsesera asa din vina mea. Ce puteau sa spuna?
- Prea imi paruse real. Si sa nu va treaca prin gand sa va carati fundurile mincinoase de aici pana nu ma luminati si pe mine. Dupa, faceti bors.
Inca nu vorbeau. Simteam ca ceva nu e in regula. Au soptit ceva intre ei. Am dedus doar un: “E timpul.” si un “ Fir-ar, chiar trebuie?”. Nu intelegeam sensul acelor cuvinte, dar pareau ca se contrazic. Ceea ce a urmat e cea mai urata amintire a vietii mele, ceva de neiertat. Perfuzia era inca pe jos. Nici nu o vazusem. Nu-mi pasa ca bratul imi era plin de sange. Brusc, Eric i-a tras un pumn fratelui sau. Fara alte introduceri, fara motiv(oare?). Am tipat scurt. De ce facuse asta?
- Scuze pentru tot ce urmeaza, Lizzie. Dar iti promit ca nu va dura mult. Apropo, ouch!
Asistenta a intrat in graba. Dupa, totul a devenit o trista istorioara.
Sa nu crezi pe nimeni.
Niciodata.

[Leontina]

Buna, am ajuns, again.
Nu imi e prea clar daca toata chestia din capitolul 12 a fost doar un vis sau nu. La inceput am crezut ca e vis, dar la sfarsint cand ai zis de perfuzie nu am mai crezut celasi lucru. Lumineaza-ma, te rog.
Asa, apoi, sa vedem, tu faci o anumita chesti care mie nu imi place: Mamaaa!. Nu mai face asta. Cred ca ti-am mai spus, semnul exclamarii mi se pare mai mult decat suficient. Greselil de tastare nu ai sau cel putin eu n-am vazut.
Observ ca tu tinzi sa folosesti mai mult dialogul decat descrierea. Nu am nimic cu dialogul, sa nu ma intelegi gresit. Cel putin in ultimile capitole mi s-a parut destul de bun. Ai inceput sa-l folosesti numai cand e nevoie de el si nu mi se pare sec. Dar, intotdeauna exista un dar, ar mai trebui sa adaugi descriere. Mai ales cea a sentimentelor. Stiu ca te cam bat la cap cu asta, dar ce sa-i faci? Nu ma pot abtine :P Revenind, mergea mai multa. De exemplu: cand Eric i-a dat acel pumn lu Alex la sfarsit ea ce a simtit? Ai zis ca a tipat de unde se pot deduce destul de multe, dar nu ar fi stricat sa descrii acel sentiment ceva mai amanuntit. Poate si gandurile ce i-au trecut prin cap in acel moment. Nu stiu, orice. Poti sa scrii tot ce-ti trece prin cap in acel moment, tot ceea ce crezi ca ai simti tu intr-un asemenea moment.
Finalul, ultimile fraze mi-au placut. Creeaza mister ceea ce dupa mine e un lucru bun. Cititorul trebuie sa vrea sa citeasca urmatorul capitol.

Cam atat, spor la scris :x

[Miss M]

Capitolul XIV

Speram sa fie un cosmar, dar era cat se poate de real. Ma acuzasera ca, intr-o criza, il lovisem pe Alex si rupsesem perfuzia. O criza? Cum au putut? Mama imi cunostea problemele cu nervii, totul i se parea plauzibil. Au urmat doctori, analize. Eram atat de socata incat ignoram total ceea ce se petrecea in jurul meu, ceea ce li s-a parut bizar medicilor. Au analizat simptomele si au ajuns la o concluzie. Verdictul a fost clar: schizofrenie. Dupa, a fost prea tarziu ca sa mai spun ceva. Oricum, nu-mi mai pasa. Si eu, fraiera de mine, ii crezusem prietenii mei. Falsuri, monstrii! Pentru o nenorocita de marturisire capatasem statutul de nebuna. Urmatoarea oprire, clinica de psihiatrie.
Si iata cum am ajuns aici. M-am obisnuit cu ideea. Toti ma credeau o deliranta agresiva. Ma adusesera legata. Aici, in camera asta, izolata de lumea exterioara, urma sa-mi petrec viata. Pentru cateva zile fericite, urma sa petrec aici alte mii de zile triste si negre.
Am varsat rauri de lacrimi pentru asa zisii mei prieteni. Ii credeam un sprijin, nu imi puteam imagina ca ma vor trada in asa hal. Dar viata e surprinzatoare. Isi mai cerusera si scuze, dobitocii. Si ce vroiau sa zica prin: “Nu o sa dureze mult?”. Nimic, evident. Era doar ceva care sa ma tina ocupata pana sa vina infirmiera aceea.
Asistenta crede ca dorm. Pe naiba! Ma gandeam la ultimele zile. De o saptamana zac aici, uitata de lume. Plang incet, sa nu ma auda proasta aia. Nu mai vreau somnifere, luale-ar sa le ia. Hotii marsavi la care tineam ma lasasera aici fara nicio mustrare de constiinta. Apoi au plecat, Dumnezeu stie unde. Yes! A iesit asistenta. Am scapat de ea. As sparge ceva ca sa imi vars nervii, dar nu m-ar ajuta la nimic. Am ramas eu cu singuratatea mea. Si cu tristetea. Acea tristete pe care gemenii mi-au infipt-o in inima ca pe o sageata, sageata lansata cu un arc al minciunii si tradarii.
Ma ridic din pat si privesc pe geam. Noaptea acoperea pamantul cu pelerina-i captusita cu stele. Luna isi arata fata indurerata oamenilor. Si pe ea o tradasera cei mai buni prieteni? Varfurile copacilor strajuiau zona. Liniste. Imi cobor privirea. Ce obosita sunt! Am halucinatii, zau. Ma frec la ochi. Tot acolo e. Rade ca prostul.
Ma mai uit odata printre gratiile ferestrei. Dobitocul naibii care e! Cum sa cobor? Ca daca as putea, praful s-ar alege de ei. Si-asa nu e real, nu stiu de ce ma agit atat. Uite-l si pe al doilea. Circ fara bani, nu jucarie.
Clipesc. Cand deschid ochii, il vad de cealalta parte a sticlei. Daca as mai casca putin ochii, ar iesi din orbite. Ma sprijin de pat. Iluziile astea sunt din ce in ce mai reale. M-as culca, dar ma priveste insistent. Intr-o clipa e in camera cu mine. Imi duc mana la cap si il privesc neincrezatoare.
- Daca tipi, o incurcam amandoi. Asa ca taci si ai incredere in mine.
Usor de zis dupa ce m-ai trimis la spitalul de nebuni. Cum sa mai am incredere? Tradatorule! Izbucnesc in plans si ii sar in brate. E cald, ca intotdeauna.
- Idiotule! Esti un mare idiot!
- Buna si tie, Lizzie.
Ma cuprinde cu bratele. Ii strang tricoul hohotind. Isi pune capul peste al meu, asteptand sa ma calmez. Undeva, in interiorul meu, simteam ca n-au sa ma lase aici. Dar mi se parea imposibil sa scap dintr-un asemenea loc. Uite ca se poate. Si totusi… Eram la etajul 2! Cum urcase, el stie. S-a intors cu spatele si m-a luat in carca. Doar nu vroia sa sara?! E clar, avea mai multi pitici la creier decat mine.
- Nu uita sa-ti tii gura.
Din nou, e usor de zis. Nu sunt cascadoare. N-am timp nici sa protestez. Sare. Gata! Finish, stop, the end of the road. Am murit. Stai o clipa… sunt inca vie! Ce constatare geniala. Ei bine, chiar este pentru mine. Si el e viu. Asta nu ma mira. Urcase, trebuia sa si coboare. Ei, ce usor fusese. Inima imi bate nebuneste. Ma uit in jurul meu, atenta. Daca ne-ar vedea cineva, cine stie ce am putea pati! Il vad pe frate-su, alt imbecil. Imi vine sa-i trag un sut, sa viziteze martienii. Din vina lui fusesem lasata balta aici. Bine macar ca nu se apropie. Cred ca nu m-as putea abtine. Deja clocotesc si e destul pentru o singura jumatate de ora. Am atatia nervi incat nu protestez cand Alex ma conduce la o masina neagra cu geamuri fumurii si tot tacamul. Avem parte de escorta, sau ce?
Cand a deschis portiera din spate si m-a impins inauntru, am vazut chipul soferului. Be relax, it’s just a dream. Real n-avea cum sa fie. Prea multe elemente SF: sarituri de la 5-6 m, ruperea unor gratii de fier ca si cum ar fi sticksuri, masina cu geamuri fumurii si, in premiera, profesorul de matematica. Ce naiba cauta si asta aici? Ziua de ieri? Sunt prea buimacita ca sa leg detaliile intre ele.
- Bine, acum pot sa tip?
- N-ai de ce.
- O , ba da. Sau nu? Hai sa-l intrebam pe domn’ profesor. M-ati lasat la cucuiata si acum ma rapiti. Dar primesc o explicatie cumva? Nu.
- Eric s-a simtit prost si au facut o tampenie de moment.
- Nu va bagati, domn’ profesor! Au si ei gura, una mare pot adauga.
Alex isi cerut scuze. Se vedea ca e sincer, realizezi asta chiar daca nu-l cunosti. Isi ceruse scuze si inainte de toata tarasenia din spital si acum inteleg ca totul era planuit anterior. Ochii lui verzi ma fixeaza intrebatori si ii spun ca ii accept scuzele. Eric balabie ceva, dar nu-mi pasa. Nu inteleg multe lucruri, evenimentele mi-au luat-o inainte. Ma simt bine stiind ca ei planuisera sa ma ia de unde ma lasasera. Doresc sa incep un interogatoriu, dar ajungem in fata casei. Casa mea. Ce facem aici?
- Mergi sa-ti iei lucrurile.
Mda, la asta nu ma asteptam. Sunt intr-o camasa alba, larga, cu o branula in mana stanga si desculta. Am cearcanele cat fata. Veneam de la psihiatrie, ce mai? Nici n-am batut la usa. Intru pe geam, ca sa par dusa pana la capat. Am auzit niste rasete. Ma doare-n cot de ce cred ei.
Mama e in sufragerie. Probabil o culcase pe Katie. E trista. Hm, oare de ce? Sa fie oare sentimentul de vinovatie cand iti trimiti copilul intr-un loc plin de oameni periculosi, crezand ca e nebun, desi undeva, in inima, stii ca e perfect normal?
- Buna, mami! Urc sa-mi iau niste lucruri.
Urc inainte sa o las sa-si revina. Nu am timp de asta acum. Imi pun lucrurile intr-o valiza neagra cu dungi gri, preferata mea. Cobor in fuga, tarandu-mi bagajul pe scarile largi.
- Ce faci aici, draga mea?
Se balbaie. E foarte speriata, se vede dupa ochii mariti. Tremura toata. Are mana pe telefon, bajbaind numarul de urgenta. Crede ca o sa o omor, sau ce?
- Sunt perfect sanatoasa si o sa plec. Nu intreba unde ca nici eu nu stiu. A, si poti uita de urgente, n-are rost sa ii suni.
Ma intorc la masina, fericita ca o vazusem pe mama. Urmatoarea destinatie? La naiba-n praznic. Geamanul 1 sta cu mine in spate. Simt ca mi se inchid ochii. Pun capul pe umarul lui si adorm in timp ce ma cuprinde cu bratele. Protector, cald si linistit.
De acum totul va fi bine. Mereu.
Sau nu?