Cand viata se complica

[Miss M]

Varsta minima: 12 ani
Gen: fictiune
Limba: romana
Observatii cu privire la continut: -
Tipul de comentariu solicitat: simplu/ avansat(dupa cum va permite timpul)


Capitolul I

Oamenii astia! Atata superficialitate! Daca as fi fost ascultata macar o data, nu se ajungea aici. Dar sa intelegi pe cineva e un efort supraomenesc.
Buna, sunt Elizabeth si va salut din clinica de psihiatrie, desi sunt perfect sanatoasa. Dar am facut un gest din disperare si asta a fost destul pentru parintii mei. Acum am sa mor aici, eu si povestea vietii mele.
Eram o eleva normala de liceu, genul de copil premiant si fara pretentii. Pana cand, intr-o zi...
Prima zi de scoala. Ca multe altele. Diriginta ne tinea obisnuitul discurs, cand pe usa a intrat un baiat. Ca toti baietii.
- Vi-l prezint pe noul vostru coleg, Alexander Swan.
Nu aveam sa uit ziua aceea. S-a asezat in banca mea. Perfect! Inca un fitos care s-a mutat dintr-o toana a parintilor satui de mofturi. Am considerat de cuviinta sa vorbesc putin cu el. Pentru asta, trebuia sa-l si privesc. Greseala fatala!
Doi ochi mari si verzi m-au fixat. Sangele mi-a inghetat in vene. Irisii aceia erau atat de reci!
- Buna, a inganat timid.
- Salut, am raspuns neincrezatoare.
- Se pare ca te-ai pricopsit cu mine.
- Da, cam asa ceva.
Trebuia sa plec de acolo. Nu stiam de ce, dar trebuia sa scap. Sunetul clopotelului m-a facut sa tasnesc din banca.

***
- Dar trebuie, trebuie sa facem schimb de locuri! am insistat.
- Nu si nu. N-am sa plec de langa Thomas pentru a ma muta cu tipul ala.
Ea e Lilith, presupusa mea cea mai buna prietena. L-a apucat pe Dumnezeu de picior cand tocilarul de Tom s-a mutat cu ea.
- Si eu ce ma fac?
- Nu inteleg ce te deranjeaza. Nu trebuie sa stai cu el non-stop.
- Trebuie sa scap cumva de el.
- Esti mai ciudata decat de obicei.
- Mersi.
Am plecat acasa, chiulind de la ora de engleza. Era prima data cand chiuleam. Din vina unui om despre care nu steam nimic. Dar aveam sa aflu.
In fata casei ma astepta mama. Grozav! Profesoara de engleza o sunase, ingrijorata de absenta mea. Am fost surprinsa ca nu m-a certat, dar curand am realizat ca preferam sa fiu pedepsita pe viata decat sa indur ceea ce urma.
- Un elev se muta la noi. E copilul unui asociat de-al tatalui tau si nu are unde sta. Cum casa e mica, veti imparti camera de oaspeti.
Stateam in camera de oaspeti de cand camera mea fusese invadata de micul monstru numit Katie, sora mea de 5 luni. Dup ace ca tata da pea casa o data pe an, face si o nazbatie de genul asta!
Cat despre noul musafir, aveam banuielile mele. Destinul chiar ne vroia sub acelasi acoperis 24 de ore din 24.
- Il cheama…
-… Alexander Swan.
- Cum ai stiut?
- Mama, ai observat ca uneori destinul e dat naibii?
- Poftim? Scumpo, nu inteleg!
- Nici nu e nevoie.
Am urcat furioasa in camera mea. Trebuia sa-mi iau niste lucruri uitate acolo. Nu-mi pasa de micuta invadatoare care ma privea cu ochi mici si rai. Speram ca totul va fi bine, dar cand am coborat si l-am vazut stand in prag… Asta a pus capac.
Am intors capul, prefacandu-ma ca nu-l vad. De ce trebuia sa vina mai devreme? Parca-l aud…
- Ai plecat si m-am ingrijorat. M-am gandit ca poate ai patit ceva.
- Dar eu chiar am patit ceva! Unul din cele mai rele lucruri din viata, pot spune! Am adaugat nervoasa.
- Ce e? Am fost surprinsa de curiozitatea din glasul lui. Tipul era chiar speriat! Dar nu aveam de gand sa tac.
- Ce e? Iti spun imediat ce e!
- Eu sunt, ma intrerupe cu un ranjet diabolic.
- Da, am aprobat uimita.
- Ei, haide, Lizzie… O sa fie mult, mult mai rau!

[Miss M]

Am revenit cu next-ul.

Capitolul II

Ce vroia sa spuna? “ O sa fie mult, mult mai rau!”. Vorbele astea imi umpleau capul, se repetau obsesiv, ca un ecou. Simteam ca o sa-mi pierd cunostinta.
- Esti bine? L-am auzit intrebandu-ma ingrijorat. Ia te uita! Chiar imi pierdusem cunostinta!
Am deschis ochii. Ma tinea intr-o pozitie in care, daca isi lua macar un deget de pe mine, cadeam lata.
- Mmm, comod! am zis sarcastica.
- Daca vrei, iti dau drumul.
- Daca vrei? Te-a lovit politetea, Alex?
- Alex?!?
Aud rasete infundate. “Alex” ma intoarce cu fata la el si ma ajuta sa ma ridic. Brusc, il vad in prag tot pe el. Dar e aici, nu acolo! God! Alunec pe scara. Tipul din prag se fereste si ma lasa sa cad.
- Au! Tu esti clar Alex.
- Merci de informatie.
Ma ridic.
- Deci sunteti gemeni?
- Da, raspunde cel gentil si dulce. Eu sunt Eric.
- Elizabeth, incantata! Spre deosebire de alti…
- Deci esti familiarizata cu purtarea fratelui meu.
- Da, din pacate. De tine nu stiam.
- Nu am putut veni la scoala pentru ca am ajutat-o pe mama ta cu despachetatul.
- Dar ea nu a zis nimic de gemeni! Incep sa rad. Nu stie, nu-i asa?
- Nu, mi-a taiat-o Alex.
Vorbind de mama si mama la usa. Se uita cand la unul, cand la altul, total confuza.
- Sa te ajut. El e Eric, cel dragut si politicos, iar el e Alex, geamanul malefic.
- Sunt doi?!
- Ce constatare! Da, mama, sunt doi.
O lass a se minuneze in continuare si merg in camera de oaspeti, noua camera abstracta a casei. Canapeaua pe care dorm de obicei e prelungita. Ia stai! Prelungita? O sa dorm in acelasi pat cu ei?! Doamneee! Cad socata intr-un fotoliu. Si Eric avea ochii verzi, dar nu ma speria. Nu imi crea acea repulsie. Si cum o sa-i deosebesc? Prea multe complicatii pentru o zi!
- Lizzie, te simti bine?
Il vad pe unul dintre ei uitandu-se la mine speriat. Ii privesc absenta parul castaniu si ciufulit, apoi ochii.
- Tu esti Alex.
- Dar m-am prefacut binisor ca-mi pasa, nu-i asa?
Ma ridic si merg la el. Il privesc in ochi o clipa luunga, apoi il pocnesc cu toata puterea.
- Doare, desteapto!
E prea mult.
- Stiu. Dar… Imi dau lacrimile. Dar pe mine nu ma doare? am rabufnit. V-am vazut brusc pe amandoi, ati venit ca o problema in plus! La mine nu se gandeste nimeni? Si ochii tai… Nu stiu de ce ii urasc.

***
Ce? Ce s-a intamplat? Nu cred. Nu pot, refuz sac red. El… m-a luat in brate. Alex m-a luat in brate. Cald si protector. Lacrimile imi curg siroaie pe obrajii rosii. As vrea sa fug, sa scap. Dar unde? Nu am unde sa ma duc sa plang, sa-mi revin. Raman la pieptul lui si-mi vars amarul. Ce-o sa mai rada de mine… Dar de ce m-a imbratisat? Nu-mi da drumul din stransoare. N-am de gand sa ma impotrivesc. N-ar avea rost.
- Lizzie…
Deschid larg ochii si zambesc. Nimeni nu mi-a mai zis Lizzie, mai ales un om pe care-l stiu de cateva ore. Dar ma simt de parca il cunosc de ani. Imi ridica fata, prinzand-o intre palmele lui mari si fine. Imi sterge lacrimile si ma saruta in crestetul capului. Ramanem asa un timp. Realizez ca am evadat din realitate.
Nu am fost o ciudata dintotdeauna. Eram o fata prietenoasa si visatoare, pana cand viata mi-a aratat ca nimanui nu-i pasa cu adevarat de sentimentele mele. Atunci mi-am jurat ca nu voi mai parasi realitatea niciodata… si ca n-am sa ma mai atasez de cineva, sa iubesc pe cineva. Iubirea inseamna suferinta.
Jocul trebuia sa se termine. M-am desprins din imbratisare si am luat-o la fuga. L-am izbit in plin pe Eric.
- Elizabeth, ce-ai patit?
- Lasa-ma, lasa-ma in pace!
Am fugit unde am vazut cu ochii.

[Fiction]

Heh, vad ca n-ai niciun comentariu si mi-am zis sa las ceva pe aici. Nu vreau sa te descurajezi si sa te opresti din scris. E oribil cand se intampla asta. (Din experienta personala iti zic.)

Well, sa incepem cu titlul. "Viata e complicata" nu mi se pare cine stie ce. Cred insa ca acest titlu poate ascunde multe lucruri interesante si misterioase. Oricum, depinde de tine cum o sa scri totul in asa fel incat sa dovedesti ca ficul e de un milion de ori mai bun si mai original decat titlul. Nu e unul obisnuit, dar nici iesit cu mult in afara, daca ma intelegi.

Capitolul intai
De aici reiese ca idea ficului este originala. Personal, cred ca este si interesanta si captivanta. Adica, pot zice ca ce s-a intamplat pana acum a fost destul de captivant. Fata care are parte de un nou coleg cu care pare ca nu se intelege... Presupun ca se vor complica lucrurile, mai ales din cauza atitudinii ei in preajma baiatului.
However, pare ca ai niste probleme destul de mari. Daca ai reusi sa te indrepti si sa incerci sa urmezi sfaturile astea, ficul tau ar deveni mai bun decat este acum.
Well, in primul rand nu prea exista descriere; de niciun fel. Treci peste lucruri ca gasca prin apa, daca s-ar putea zice asa. Nu ai descris aproape deloc nicio situatie. Cat despre personaje - pot zice ca n-am vazut nicio descriere fizica prea amanuntita a niciunuia dintre acestea. Ceea ce exista este destul de incomplet si superficial, deci s-ar putea sa mai vrei sa lucrezi putin la aspectul descriere. De fiecare data cand personajul trece printr-o presupusa situatie complicata, captivanta sau interesanta pentru cititor, incearca sa descri cat mai mult ce se intampla in miezul actiunii, dar si prin imprejurimi. Nu uita sa descri cu lux de detalii, daca se poate, cum se simt personajele, ce stari si sentimente le incearca la momentul de fata. Aspectul asta este cat se poate de important si esential intr-un fic. Introduce cititorul in ceea ce se scrie si descrie, dar tot odata il contopeste cu actiunea propriu-zisa.
Ai mare grija cu descrierea!

Actiunea in capitol pare grabita si trasa de urechi, cum s-ar zice. Asta se datoreaza faptului ca n-ai destula descriere. Oricum, sa speram ca vei insista pe ea si vei inceteni putin ceea ce se intampla. Daca treci asa de repede de la un cadru la altul, de la o intamplare la alta si tot asa, cititorul poate deveni confuz si se poate plictisi, de asemenea.

Cred ca ai putin prea mult dialog. Nu m-ar deranja acest lucru daca ar fi ceva mai interesant si mai consistent. Ma refer la faptul ca dialogul este destul de sec, daca ma intelegi. Incearca sa-l imbogatesti, sau daca nu sa transformi in vorbire indirecta ceea ce se zice, daca nu pare destul de interesant, ok? Practic, mai mult de jumatate din ceea ce scri intr-un capitol este dialog. Ar trebui sa incerci sa imbini cele trei moduri de expunere si, daca tinzi sa te folosesti mai mult de unul, sa o faci cu cap, cum s-ar zice.

Ai grija la greselile de tastare pentru ca ele exista. N-o sa le mentionez pentru ca e pointless, dar iti atrag atetnia. Citeste cel putin odata capitolul inainte sa-l postezi si asigura-te ca le elimini. (greselile de tastare) Ingeuneaza cititul, dar de asemenea si estetica capitolului. Nu te grabi cand tastezi.

Capitolul al doilea
Pai cam la fel e si aici. Nu cred ca am ce adauga in plus. Ai grija la ce ti-am zis si ficul tau se va imbunatatii.
Bafta in continuare si mult succes in cele ale scrierii. S-ar putea sa mai revin pe aici.

[Miss M]

Multumesc pentru critici :*. Sunt obisnuita sa fac povestiri cu mult dialog, dar am sa incerc sa ma lecuiesc ;). Voi tine cont de sfaturi. Nu stiu daca reusesc sa imbunatatesc mare lucru de acum inainte, dar o sa fac ceva mai multa descriere.

Capitolul III

Alergam de ceva timp. M-am oprit si mi-am dat seama ca ajunsesem la periferia orasului, ultimul loc unde o fata ar vrea sa ajunga. Ce naiba se intampla cu mine? Totul era bine cand brusc a venit baiatul ala cu fratele lui si m-a dat peste cap. Nu mai fusesem asa confuza de ceva timp. M-am uitat speriata in jur. Un grup de baieti dubiosi se apropiau de mine. Am incercat sa ma indepartez incet, dar m-au vazut. Capat de drum! Am incurcat-o rau de data asta. Erau destule povesti despre locul asta. Doar ca eu chiar nu aveam chef sa devin una.
- Hei, fetito! Unde pleci asa repede?
Mirosul de bautura plutea in aer. Mi-era scarba doar de idea existentei unor asemenea oameni. Eram blocata. Stiam ca nu mai am ce face, dar continuam sa sper la un miracol. Un baiat mai indraznet, seful haitei de rebuturi umane, a venit in fata. S-a apropiat de mine balansandu-se. M-am dat in spate, lovind peretele, ceea ce a starnit rasete vulgare. Inima imi batea cu putere. Culmea ar fi sa lesin acolo, in fata lor. Trebuia sa raman calma. Tipul m-a luat in brate printr-o miscare rapida, apoi s-a uitat la mine cu un zambet ciudat pe fata.
O secunda! Zambetul ala. Corpul atletic, ochii mari si caprui, pe care ii stiam atat de bine…Ken! Fotbalistul Ken Bucket?!
- Imbecilule! Deci asa esti, nenorocitule? Imi permiteam sa-l injur, dupa cate patimisem cu el. I-am dat o palma.
- Elizabeth! Ce nai…?
- Prost pana la cer si inapoi! Se trezise macar o clipa. Era un inceput.
Aud o motocicleta. Totul se petrecea ca intr-un film ieftin. Ce situatie jenanta! Probabil omul ala va trece mai departe, gandind ca sunt cu acele creaturi de nimic din voia mea. Sau, mai rau, va incerca sa ma ajute, riscandu-si viata pentru mine. As vrea sa tip, sa-l implor sa ma ajute, dar m-as face de ras mai tare. Sper doar sa se prinda ca eu sunt victima in toata situatia asta. Si sa faca pe Fat- Frumos, care o salveaza pe domnita din ghearele balaurului.
Motociclistul face niste manevre pentru a-i imprastia pe nenorocitii aia, apoi imi striga:
- Urca!
In acel moment nu-mi pasa cine era si unde ma ducea. Vroiam doar sa plec de acolo. Cat despre Ken… oribil. Am urcat pur si simplu. Scapasem. Ma simteam usurata, desi inca goala pe interior. Unde avea sa ma duca, nu-mi pasa. Cu cat mai departe de gasca aia, cu atat mai bine.
Tipul cu motorul m-a dus undeva in afara orasului. A oprit intr-un fel de poiana, pe care nu o stiam. Ce avea de gand? Poate ma bucurasem prea repede. Imi cautam o replica potrivita, dar tot ce am putut spune…
- Multumesc. Daca nu apareai, nu stiu ce as fi facut…
- Le dadeai si celorlalti o palma fatala de-a ta. Pentru nimic, Elizabeth.
- De unde…?
Si-a scos casca. Numai mie mi se putea intampla asa. Mai bine ramaneam cu tipii aceia.
- Frate-miu e intr-o depresie sora cu moartea de cand ai plecat.
Incepe sa rada. Il privesc cu gura intredeschisa. Ce-as putea spune?
- Ok, nu fii asa socata. Hei, cel care isi arata afectiunea pentru tine in modul ala straniu… Nu e prieten cu Margaret?
- Ba da. Ma place din clasa a V-a.
- Ati fost colegi la gimnaziu?
- Da. El a ajuns mare fotbalist si tip popular, eu o ratata tocilara. Dar Margaret si-o merita! Cum sa stea cu un om de nimic? Dar tu… ce cauti aici?
- Exploram orasul. Hai acasa, mama ta e speriata.
- Explorai orasul?
- Ca sa ma acomodez cu imprejurimile. Deci vii sau te las aici?
Am urcat pe motocicleta. Alex mi-a dat casca lui. Cand mi-a intins-o, am observat ca pielea lui era de un alb imaculat. Prea alba! Dar era calda. Bun, macar nu umblu cu un mort care inca nu-si stie statutul.
- Nu vrei sa conduci tu?
- Si sa oprim in primul stalp? Nu, multumesc. Eram si-asa nedumerita de toate cele intamplate.
- Pai, prietenii tai, desi beti, pareau motociclisti de meserie. Credeam ca te-au invatat.
- Aia nu sunt prietenii mei.
- Se vede. Glumeam doar. Se vede ca esti o sfanta. Tu n-ai pus gura pe tigara in viata ta?
- Dar ce, tu esti fumator?
- De la 5 ani.
L-am inghiontit usor. Incerca sa detensioneze situatia. Ca nu-i iesea, asta e alta problema. Cred ca, atata timp cat nu-l priveam in ochi, totul era bine. Ma simteam confortabil in preajma lui, ca si cum ceva la el mi-ar fi strigat: “ Cu mine n-ai sa patesti nimic rau!”. Am privit motorul. Negru, cu niste flacari colorate pe margini. Clasic.
- Nu stiu sa merg pe motocicleta.
- Iti arat eu.
Am urcat pe locul “soferului”. El mi-a luat mainile pe la spate si m-a invatat sa manuiesc ghidonul.
- Ca la bicicleta.
- Nici pe aia nu stiu sa merg.
Minteam. Nu-mi statea in fire, dar totusi o faceam. Se misca asa usor si bland! Parca era alt Alex. Fara sa ma anunte a pornit motorul. Am inceput sa tip, panicata. Daca nu se termina cu bine, nu puteam fi acuzata. Sper.
- Lizzie, Lizzie, Lizzie… Ce ma fac eu cu tine?
Din fericire am ajuns intregi acasa. Eram atat de speriata ca nu m-am putut da jos. Alex m-a luat brusc de talie. Sangele mi-a urcat in obraji.
- Ce naiba crezi ca faci?
- Te ajut sa cobori.
M-a ridicat incet si m-a readus cu picioarele pe pamant. A trebuit sa ascult predicile mamei despre plecatul de acasa. Dupa mama a urmat Eric, care mi-a turuit despre cate griji si-au facut si despre faptul ca trebuie sa fiu mai calculata in a lua astfel de decizii. Doar Alex ma privea cum induram eroic toate dojenelile. Nu mai suportam. Ei nu intelegeau nimic, si totusi ma certau fara mila.
- Si daca v-ati ingrijorat atat de ce nu v-ati obosit sa ma cautati?
- Nici eu nu m-am obosit, interveni Alex. Eu doar exploram.
Aoleu, imi strici momentul dramatic!
- Macar m-ai gasit. Si asta la momentul potrivit.
- Elizabeth! facu mama suparata. Era clar ca nu-i convenea atitudinea mea.
- Lasa-ma!
Am urcat scarile plangand. Prima zi cu gemenii Swan aproape trecuse. Dar, in ritmul asta, nu voi supravietui prea mult timp. Nu aveam nimic cu bietii baieti, ce mi-au facut ei mie? Dar stiam ca intr-un fel asta era doar inceputul.

[Leontina]

Buna ^^
Am vrut sa-ti las un comentariu si la celelalte doua capitole, dar Fiction mi-a luat-o inainte si a spus cam tot ce era de zis. Oricum am citit si acest capitol si pentru inceput vreau sa-ti spun ca te descurci mai bine la capitolul descriere. Dar mai ai totusi de lucru la acest capitol.
Dialogul este cam mult, ai fi putut sa inlocuiesti o parte din el cu naratiune.
Actiunea parca nu a mai fost chiar asa grabita, dar tot ar mai trebui sa o incetinesti putin.
Asa, sa-ti zic ce n-am inteles: in primele capitole ai dat de inteles ca fata nu-l poate suferi pe acel Alex. Si totusi din acest capitol a reiesit ca s-ar intelege mult mai bine. Ceea ce, cel putin asa cred eu, nu se prea potriveste. Ai trecut de la o extrema la cealalta. Dar poate ca asta era planul tau de la inceput. O sa vad ce se mai intampla pe parcurs.
Eu am impresia ca povestea e mai fantasy asa. Ideea mi se pare destul de originala si imi cam place.
Ceea ce mi s-a mai parut ciudat: la partea cand o intreaba de acea Margaret. Se presupune ca era prima lui zi la acea scoala si atunci de unde o stie pe Margaret? :-? Se cunosteau?
Gereseli parca nu am vazut, dar nici nu am fost foarte atenta deci s-ar putea sa-mi fi scapat.

Cam atat. Mult succes in continuare.

[Miss M]

Multumesc pentru comentariu :*. Ideea e ca eu aveam pregatite si urmatoarele 10 capitole si incerc sa le modific pentru a avea mai multa descriere, daca imi iese asta e alta poveste. :))

Capitolul IV

Am mers sa fac un dus inainte de culcare. Aveam nevoie sa ma relaxez. Muschii imi erau prea incordati. Las picaturile de apa sa curete evenimentele de azi. Aud batai in usa.
- Cine e?
- Eric.
- Intra.
Cabina de dus era opaca, deci nu ma putea vedea. Oricum, nu era genul de om care sa intre peste tine. Aveam incredere oarba in el pentru ca stiam ca o merita.
- Nu stau mult. Trebuie sa ma pregatesc de culcare.
- Bine.
- Elizabeth, in legatura cu Alex care “explora orasul”…
- Ce-i cu el?
- Te cauta disperat. As fi venit eu, dar mi-a luat motocicleta.
- Poftim?
- Credeam ca te-ai prins.
Intr-adevar, ma prinsesem. Dar refuzam sa cred. Nu-mi placea ideea ca acelui baiat sa-i pese catusi de putin de mine. Ii pasa, si asta era o problema in plus. Eram colegi de camera si nimic mai mult.
Usa baii se deschide iar. Ala e Alex. El nu ar bate cu siguranta.
- Hei, se si anunta ocazional! i-am strigat nervoasa.
- Serios? Nici nu stiam ca esti acolo.
- Ma rog… Ai grija pe unde calci, gresia este…
N-am apucat sa inchei propozitia. Bufnitura a zguduit casa. Ma asteptam la asta oarecum, desi nu parea prea neindemanatic. M-am infasurat in halat si am scos capul afara.
- Sunteti bine?
- Vom supravietui.
- Vorbeam cu Eric.
- Vorbeai la plural.
Alex a ramas intins, ignorand incercarile fratelui sau de a-l ridica. Era chiar amuzant sa-l vad intins. Parea mai vulnerabil, ceea ce imi dadea o senzatie de superioritate in fata lui.
- Ce faci acolo? l-am intrebat nedumerita. De ce nu te ridici? Daca s-o fi ranit? am continuat in minte.
- Ma uit la tine si realizez ca mai bine raman aici, desi nu va fi prea placut.
In clipa aceea am observat ca am o pozitie foarte instabila, dar era prea tarziu. Piciorul mi-a alunecat si am cazut fix peste Alex. A inceput sa rada, spre rusinea mea. Stupida, stupida, stupida! Nu pot sa cred ca am picat asa, ca proasta. Ma simt penibil.
- Ti-am zis eu. Cum ai supravietuit atatia ani?
- Simplu. Aveam camera mea, baia mea… A, si nu stiam cat e de urata viata.
M-am ridicat ajutata de Eric. Am iesit val-vartej, mergand in camera. Mi-am gasit pijamalele preferate in dulap. Ma pregateam sa ma imbrac. Nu vroiam sa-l vad. Hotarasem sa-i dau o sansa, doar ma salvase, dar era nesimtit. Desi, daca nu imi amortiza caderea…
- Ce ai vrut sa spui mai devreme?
Tipatul meu a fost atat de strident incat a trezit tot cartierul. I-am auzit pe Eric si pe mama la usa.
- A vazut un gandac, nimic mai mult, le-a explicat Alex. Apoi a intrat iar in camera. De ce ai tipat asa?
Chiar vazusem un gandac. Unul de 1 metru si 80 de centimetri, dar totusi un gandac.
- Nesim… Eram dezbracata, geniule!
- Si?
Doamne! Baiatul asta chiar este sub orice critica. I-as trage o palma, dar nu am chef sa vada mai mult.
- Deci n-as fi prima pe care o vezi. Am sau nu dreptate?
- N-ai.
- Minti. Stiu ca trebuie sa impart locul asta cu voi, dar am dreptul la intimidate in propria locuinta.
L-am auzit intorcandu-se. Mi-am dat ochii peste cap in timp ce am dat dezaprobatoare din cap. Mi-am luat pijamalele, apoi m-am intors spre el si i-am zis ca sunt gata. S-a uitat la mine, desi parea ca priveste prin mine. Am iesit din camera, inchizand usa. Privirea aia era prea patrunzatoare.
- Wow.
Wow? Ce exclamatie mai e si asta? L-am auzit respirand greu. Daca avea vreo problema? Am dat buzna si l-am vazut in acelasi loc, privind in gol. S-a uitat nedumerit la mine. Acum urma sa ma fac de ras. Ma obisnuisem.
- Eu… am uitat ceva. Peria. Uite-o!
- Lizzie…
S-a uitat in ochii mei. Nu! Acea privire pe care o urasc…
- Alexander, fa-mi un serviciu si lasa-ma in pace. Pentru totdeauna!

[Leontina]

Iata-ma din nou aici. Sunt cam adormita deci nu stiu cat de bun va fi comentariul meu, dar oricum.
Am observat ca tu incerci sa pui mai multa descriere, ceea ce e bine, dar inca mai trebuie. Nu-i descrii foarte mult sentimentele si ar trebui sa incerci sa o faci. Nici gesturile lor nu le prea descrii. In anumite locuri s-a inteles din dialog, dar totusi.
Dialogul este mult, mai redu din el. Este prea mult comaprativ cu descrierea. Desi anumite schimburi de replici m-au amuzat, altele puteau fi inlocuite cu vorbire indirecta.
La greselile de tastare nu am fost foarte atenta, dar parca nu mai ai chiar atat de multe ca la inceput.

Cam atat. Spor la scris.

[Miss M]

Multumesc pentru sugestii :*, am sa incerc sa reduc si mai mult dialogul. Capitolul asta e ceva mai scurt si de aici aflam cate ceva despre trecutul fetei noastre:)).
Capitolul V

Ma uit in oglinda. Parul meu blond, ochii albastrii de o nuanta spalacita… Sunt micuta de inaltime si slaba. Desi vara tocmai se terminase, imi lipsea bronzul. Imi pieptan parul cu miscari repetate, pana la coate si inapoi. Il prind in coada.
Cine or fi cei doi care imi invadeaza viata? Ce stiu despre ei? Nimic. Stiu doar ca ochii unuia ma vor bantui pana la finalul zilelor. Arogant, glumet, hot, nepoliticos… Iar celalalt e exact pe dos. De ce, dar de ce m-am pricopsit cu ei?
Intrebarea lui Alex nu-mi da pace. “ Ce ai vrut sa spui mai devreme?”. Secretele mele, ferecate undeva, alaturi de amintiri…
Cred ca o parte a personalitatii mele se datoreaza parintilor, care nu s-au implicat destul in cresterea mea. Ambii lucreaza la o companie importanta. Mama e acasa doar pentru a o creste pe Katie. Mi-am promis ca am sa am eu grija ca ea sa aiba parte de mai multa atentie. Cat despre tata, il vad din an in paste. Sta in Anglia si am vaga senzatie ca a cam uitat de noi.
Prima si unica mea iubire fusese Ken, tipul beat de care de-abia am scapat. Am fost cu el, petrecand impreuna clipe frumoase. Imi era rusine ca nu stiu sa sarut. Patetic… Mintea unui copil de 13 ani. Datorita unui fapt atat de insignifiant am pus capat unei relatii despre care am descoperit, mai tarziu, ca nu ma facea fericita cu adevarat.
Si acum ma mir cum am putut sta cu un om ca el. Nu i-am vazut aroganta, mandria, ipocrizia… Am varsat lacrimi amare dupa el, desi nu regretam cu adevarat.
Intr-o zi, am decis sa pun punct acestor manifestari jalnice. Nu aveam nevoie de mila si compasiunea nimanui. M-am inchis in mine si am renuntat la societate. Nu-mi trebuiau nici prieteni, nici popularitate. Am ramas singura cu cartile mele. Realitatea lor era palpabila si evadam in ea atunci cand eram deznadajduita. Dar, cum am mai zis, mi-am jurat sa nu mai parasesc aceasta realitate pentru niciun miraj. Cartile erau o exceptie, nu le puteam abandona pe rafturile negre ale bibliotecii.
Asa au decurs 4 ani din viata mea, asa sunt din clasa a VII-a.
Ma intorc in prezent. Imi pun ordine in ganduri. Urmeaza prima noapte alaturi de gemeni, proba de foc. Merg in camera, unde ii gasesc gata de culcare. Sunt primii baieti in pijamale pe care ii vad. Ma amuza oarecum, si nu imi pot ascunde un zambet. Incerc sa il ignor pe Alex, ma enervase destul pentru o zi.
- Bun, si cum se presupune ca vom dormi? ii intreb, sperand ca s-au gandit deja la asta.
- Buna intrebare. Ai putea sta intre noi.
Eram prea obosita ca sa ma opun. Am pus capul pe perna, adormind imediat.

***
M-am trezit la miezul noptii. Vazandu-i pe cei doi langa mine, m-am speriat teribil. Unul dintre ei ma imbratisa in somn, dar care? I-as da o palma, dar nu o fac de teama ca ar putea fi Eric. Chiar asa, inca nu ii pot deosebi. Il aud pe cel ce ma tinea aproape ingaimand ceva in somn. Ascult cu atentie.
- Lizzie…
Aha! Deci era Alex! Eram destul de sigura si inainte, dar acum… Tipul ma viseaza. Pe mine. M-am desprins incet din imbratisare si am coborat din pat. Aveam o colectie de medalioane cu litere si aveam de gand sa apelez la ea. Am prins literele “A” si “E” de gatul noilor mei “colegi” de camera. De acum ar trebui sa fie mai usor.

[Leontina]

Buna ^^
Capitolul este intradevar scurt, iar povestea despre trecutul ei mi s-a parut ca ai zis-o cam repede si ca ai fi putut sa spui mai multe despre ea. Dar poate nu vrei sa zici tot deodata.
Actiunea mi s-a parut grabita si nu i-ai descris sentimentele foarte bine, aproape deloc. De exemplu, ai zis ca parintii ei nu s-au ocupat foarte mult de ea fiind prea ocupati. Cum a facut-o acest lucru sa se simta? Ce simte astazi fata de parintii ei? De asemenea, ce simte vizavi de gandul ca tatl ei ar fi uitat de existenta ei si a mamei ei?
Asta se poate aplica si la partea in care isi da seama ca Alex o viseaza. Ce simte in cel moment avand in vedere faptul ca ea nu-l suporta? Si lista poate continua.
Am sa-ti spun ceea ce mi s-a spus si mie: pune-te in pielea personajului si gandeste-te la ce ai simti tu in situatiile respective. Este totusi o povestire la persoana intai, iar descirerea sentimentelor personajului este destul de importanta.

Cam atat. Mult succes in continuare.

[Miss M]

Adaug in seara aceasta urmatorul capitol pentru ca voi fi plecata cateva zile si nu pot intra. Nu ma pricep prea bine la descrierea sentimentelor, in sensul ca pot denumi ce simte, dar doar atat. Daca m-ai putea ajuta cu cateva sfaturi legate de aceasta problema, ti-as fi recunoscatoare :).

Capitolul VI

Dimineata. Ah, cat am dormit? Cei doi au plecat deja. Oare cat e ceasul…? 7:45!?! Panicaa… Voi intarzia. In prima zi serioasa de scoala am sa intarzii. S-a zis cu recordul meu!
Mi-am pus uniforma scolara, cu fusta pe care nu o suportam si camasa cu cravata in carouri. Luandu-mi bentita de pe birou, am observat doua litere argintii aruncate neglijent. Deci nu le convenea ideea. Nici mie nu-mi mai placea acum. Ma simteam jenata de ceea ce facusem. Poate nu eu trebuia sa ma jenez. In fond, eu nu-i visasem pe ei. Inca nu puteam sa cred ca baiatul ala se gandea la mine in somn. Cat de stresant sa fie asta? Am coborat la masa, unde oaspetii nostri pe perioada nedeterminata mancau.
- Buna dimineata, am zis cat de vesela puteam.
- Neata, ma saluta unul dintre ei in timp ce celalalt se ridica si iese fara sa ma priveasca.
- Sper ca nu e de la medalion, m-am interesat eu.
- A, nu, raspunde Eric razand. Ne-a amuzat ideea. Dar nu stiu de ce e asa tacut.
Am mers dupa Alex, luand din zbor un sandwich de pe masa. L-am vazut urcand pe motocicleta. Era slabut, dar avea masa musculara dezvoltata. L-am analizat din cap pana-n picioare. Uniforma ii statea bine, desi cravata era pusa neglijent. In interiorul meu se dadea o lupta de fiecare data cand il vedeam. Simteam ca nu-l suport, dar ma atragea ca un magnet. Probabil il suparase scena de aseara. Ii spusesem sa nu se mai bage de la oboseala, nu intentionam sa-l ranesc.
- Ma duci si pe mine? Sau ti-e frica sa nu explodam?
A zambit scurt si mi-a facut semn sa urc in spatele lui. De ce? M-as fi simtit mult mai bine daca ar fi tipat la mine, daca mi-ar fi zis ca ma uraste si m-ar fi dat undeva. Dar nu, el mi-a zambit. Prietenos. Ca si cum nimic nu se intamplase.
Am ajuns la scoala cu 5 minute inainte de inceputul orelor. Cladirea mare, vopsita in albul prafuit cu care sunt obisnuita, era pozitionata amenintator in mijlocul curtii, in timp ce cladirile unde se tineau atelierele erau asezate imprejur. Inaintam spre curtea principala, cand ne-am intalnit cu Ken. Nu aveam de gand sa-i vorbesc. Din cauza lui era s-o patesc rau de tot. Doream sa ma razbun. Eu nu sunt asa de obicei, dar acum... Perfect, vine spre noi. Inspira, expira, ignora-l
- Elizabeth, vroiam sa-ti spun...
Alex s-a asezat in fata mea. Dorea sa ma protejeze? Era mai inalt decat mine. Tinea locul unui zid in spatele caruia puteam fi linistita. De cand schimbarea asta brusca?
- Dupa ce s-a intamplat ieri, nu cred ca ai ce sa-i mai spui.
- Tu ce treaba ai?
- Daca nu apaream atunci, ai fi facut ceva ce urma sa regreti in inchisoare.
- Dar ce mare te dai! Acum da-te (mare) din calea mea.
- Si daca nu vreau?
- A, deci asa! Si ce motiv as avea sa nu pot vorbi cu ea acum? Elizabeth, spune-i tipului despre relatia noastra si sa nu se mai bage.
Relatia noastra? Era atat de idiot incat sa creada ca inca ma interesa? Relatia noastra era de ura reciproca profunda.
- Poate nu vreau sa-i spun, am raspuns nervoasa. Tonul meu il surprinsese. Si ce? Nici el beat nu era o priveliste mai normala.
- Si de ce, daca se poate sti?
- Pentru ca ea e cu mine, i-o taie Alex. Multimea adunata sa vada prima cearta a anului a ramas muta. Nimeni nu-l mai infruntase pe Ken de ceva timp. Muta am ramas si eu, dar mi-am gasit repede cuvantul. Doar unul, singurul care imi venise in minte.
- Terminati! am izbucnit. Simteam ca o sa-mi vina rau. Alex s-a intors si m-a imbratisat, apoi si-a trecut mana prin spatele meu si m-a sustinut. Macar nu aveam sa cad ca proasta in fata tuturor. Am pornit spre clasa.
- M-ai prins la fix.
- Aratai de parca urma sa lesini. Vad ca asa faci mereu la nervi.
- Alta scuza nu puteai gasi?
- E tot ce mi-a venit in minte. Iarta-ma.
- Hm? Tipul chiar isi cerea scuze. Ce schimbare surprinzatoare! Sa aude o scuza din gura lui, nu speram. Dar am trait-o si pe asta. Comportamentul lui era total diferit. Dar imi placea mai mult asa.
- De cand mi-ai zis aseara ce mi-ai zis... Am incercat sa stau cat mai departe. Dar esti asa de firava...!
Firava, eu? Deci arat ca si cum ar trebui sa am un bodyguard. Daca spui tu...
- Ken e un nenorocit.
- Mare nenorocit. Trebuie evitat.
In momentele in care era asa grijuliu, il simteam ca pe cel mai bun prieten. Eram in siguranta cu el. Stia sa se stapaneasca. In locul lui, i-as fi arat lui Ken... Dar s-a abtinut ca sa evite un scandal. Si bine a facut. Gasca de gorile numite stiintific fotbalisti avea o reputatie nu tocmai frumoasa. Cel mai bine o stiau cei ca Tom, care sfarseau la infirmerie sau mai rau. Eram intrigata de instinctele care ii conduceau. Creier nu aveau, asta era un lucru dovedit.
Prima ora aveam engleza. Eric era deja in clasa, la fel si profesoara. Minunat! Si problemele se adunau ca tantarii la sange proaspat. Am realizat ca eu si Alex eram inca imbratisati.
- Domnisoara Williams, daca ati binevoi sa va dezlipiti de domnisorul Swan si sa-mi explicati motivul absentei de ieri, v-as fi recunoscatoare.
Toti au inceput sa rada. M-a izbit privirea lui Eric, la fel de grava ca cea a fratelui sau. Ce avea? Nu puteam reflecta la asta acum. Imi trebuia o scuza, repede... Nu i-o datoram, dar aveam reputatia aia de copil cuminte de pastrat.
- Ieri... Ieri mi-a fost rau si nu am putut ramane la scoala.
- Dar dumneata, domnisorule?
- Eu am condus-o acasa. In fond, nici fratele meu n-a venit, deci nu vad problema...
- El s-a scuzat anterior. In banca si sa nu mai intarziati.
Ora incepuse de vreo 10 minute, cand a intrat si Ken in clasa. Trecand pe langa banca noastra, i-a soptit lui Alex printre dinti:
- Lasa ca vezi tu.
In momentul ala am simtit ca-mi pierd cumpatul. Vocea mea interioara imi urla sa stau cuminte, sa nu reactionez. Am facut ceva de care nu ma credeam capabila. Nu-i mai puteam permite sa ma calce in picioare, aveam si eu orgoliul meu. Micut si ascuns intr-un colt intunecat, dar il aveam.
- Ce-ai spus?
- Huh?
- Te-am intrebat clar: ce-ai spus?
- Elizabeth!
- Repeta.
- Nu.
- Ti-e frica?
-... Nu.
- Lasule.
I-am dat o palma. Sunetul mainii mele care intalnise obrazul lui nu era de ignorat. Atat profesoara, cat si elevii au ramas socati. Socata eram si eu. Simteam o senzatie noua ce imi acapara corpul. Ma simteam bine. Ken ma privea curios si, in acelasi timp, satisfacut. Am iesit din clasa cu pasi apasati, simtind ca voi exploda. Nemernicul! Asta nu se termina aici. Inca imi simteam palma fierbinte. Si ce frumoasa era caldura aceea!
L-am vazut pe Alex gesticuland un „Habar n-am. Trebuie sa ma duc.” spre profesoara si, in urma lui, pe Eric ridicand din umeri. Clasa era inca in stare de soc si nimeni nu scotea o vorba. Mai bine asa. Aveau sa scoata destule in recreatie. Trebuia sa ma calmez, sa respir.