Fantomele nu plang

[Mitsukai Yoru]

De cand aparusem in viata Sidoniei totul era ciudat, nu ciudat pentru mine, dar ma urau. Si nu eram ceva anume, doar un pian. Singura legatura dintre mine si ea erau glasurile. Glasul meu de instrument muzical, si glasul ei timid, Atunci a aparut el, ea il numea sot, dar pentru mine era un zid, eu eram doar cel care ii asculta intotdeauna, eram partas la tot, dar nu puteam spune nimic.
Imi facea placere sa le ascult soaptele, fara sa le rumeg in taina secretele. Adulmecam insetat parfumul unor cuvinte fara sens si ma hraneam cu nepasare din seva gandurilor care il macinau, respirand latent in conul de armonie al salonului. Servitorii lui nu ma vedeau niciodata, ii faceau pe plac si nu binevoiau sa ma lustruiasca; poate din ignoranta umana sau supunere ingrata … evitau sa imi admire claviatura, distincta de ceea ce in judecata lor reprezenta vag clavirul. Asta imi producea in rarele momente de singuratate o stare iritanta, chiar dezamagitoare de frica … frica de a nu fi inghitit de obscuritatea grosolana a mansardei. Ma linistea totusi capacitatea de a oglindi in partitura ratiunii mele, surasul malitios cu care i-as fi surprins aristocratului figura contorsionata de invidie. Ah…si chipul ei angelic, imi conferea o aureola celesta, o incredere nestramutata in vesnicie. Imi starnea compasiune cand ma contempla. La scurt timp dupa ne-am mutata la el, la sotul Sidoniei.Treptat am descoperit ca muzica mea o euforiza, ii aprofunda o dorinta inexplicabila de a ma tari dupa sine in sfera infinitului, pentru ca nu de putine ori, raspandind sonor duiosia, imi parea cea mai delicata faptura. Beatitudinea aceasta o facea sa uite de timp si oameni, se dedica nesovaitor mie … infimei mele prezente materiale. Sidonia atragea dupa sine destinderea unui orgoliu taios, in ciuda spiritului meu in stare sa ofere celui de dincolo prilejul de a-mi dobori indignarea. Degetele ei lungi si fine asternute cu tandrete peste clape, vindecau surzenia; se delectau ochii orbului cu ochii ei indragostiti de muzica, vibra inaltandu-se sufletul ateului. Canta pana tarziu, imi onora existenta pana noaptea, cand aschiile selenare isi revarsau candoarea in bolta zenitului. Cei chinuiti de nesomn, batranii si gravidele, desluseau din surdina nuante armonice care le alinau amaraciunea. Cei corupti de sunet se pituleau sorbind suavitatea fonica si cadeau parca intr-o stare dulce de lesin, amutind ca si cum si-ar trage sufletul in globul de cristal al edenului. El, pentru ca nu cutez sa-i spun pe nume, fierbea de gelozie; ar fi vrut sa-i alunge si crunt sa-i pedepseasca, sa fie singurul care se imbata cu muzica noastra, singurul indreptatit sa asculte ingandurat, divinizandu-si sotia si detestand adanc clavirul pacatos careia dansa ii inchina fidelitatea. Pentru ca amintirile nu mor, imi amintesc … amintirile nu s-au prabusit cu gratia unui zbor de fluture muribund in prapastia uitarii, ci persista ca si mireasma mladioasa a trupului sau de catifea pe ramasitele mele. Un noiembrie tarziu si un miez de noapte in care galgaitul stropilor de ploaie se uniformiza pe acoperisul conacului. As fi vrut sa ma insufletesc in absenta ei, sa-i aprind criminalului constiinta cu flacara mistica a mustrarii. Zace acum ultima mea suflare, sub plafonul darapanat al conacului bantuit de amintiri. Si eu am ramas aici, sub forma de materie, asteptand asemeni unei fantome sa vina cineva. Cine? Nu pot sa spun, doream sa imi arat sentimentele, dar nu puteam canta. Imi ramanea sa plang, dar fantomele nu plang. Si tot ce a ramas in aceasta pasiune este o dragoste fata de trecut ...

[Aerith]

Foarte frumoasă poveste, şi tragică. Mi-au dat lacrimile, serios. Îmi place cum scri, chiar foarte mult. Am rămas fără cuvinte...La început am zis c-o să fie fooooarte plictisitor, dar am continuat să citesc. [ instinctul ]
Şi am continuat...şi nu regret. Extrem de frumos oneshot. Bravo :3. Nici nu m-am mai uitat după greşeli, am fost...lăsată mască de modul tău de-a scrie. Foarte bine.