Carpe diem

[Ame]

Pur și simplu...woow! Ultimele sunt atât de adevărate. Asa sunt oamenii. Cauta mereu perfecțiunea pe care nu o găsesc și încearcă sa le-o impună altora și de multe ori , prin căutarea lor devin ignoranți. Deci am rămas masca când l-am citit. Tot ce ai spus este adevăr curat. Perfecțiune... urăsc cuvântul asta. Anyway , îmi place mult cum ai redat ignoranta și foamea de perfecțiune a oamenilor , în scris. Am fost cuprinsa de fiecare cuvânt încă de la început. Spor la abordat noi teme! Jaa ne! :bye:

[Kayla.]

Ah, ma simt onorata. Nu trebuia sa te deranjezi. Mi-a placut mult oneshot-ul. Imi place mult ideea folosita si e chiar originala, nu ma gandeam la asa o idee pentru oneshot, dar se pare ca tie ti-a venit ideea aceasta frumoasa si imi place cum ai transpus-o. Descrierea si naratiunea s-au imbinat bine, nu am ce comenta de rau, iar la capitolul estetica stai destul de bine, nu am vazut deloc greseli. Imi place mult aceea replica de la sfarsit, pot spune chiar ca e partea mea prefereta :x. Ei bine, nu prea mai am nimic de spus decat multa bafta la scris si sa ma anunti cand pui un nou oneshot.
Spor la scris si mersi inca o data pentru dedicatie. >:D<

[Katniss]

Hello, hello. Am venit cu un nou oneshot nu ştiu dacă o să vă placă eu sper că da. Oricum lectură plăcută. Enjoy.

Regăsire

,, Lucrurile bune sunt peste tot trebuie doar să ştii unde le cauţi’’ a spus odată un om înţelept, dar acel om înţelept nu m-a cunoscut pe mine. Niciodată nu m-am priceput să găsesc ceva bun, cu toate că am încercat. Reuşisem să termin cu bine liceul, apoi am făcut şi o facultate, însă asta nu m-a mulţumit. Astfel că după terminarea acesteia m-am măritat cu un german pe care îl cunoscusem la petrecerea de absolvire. Totul a fost bine şi frumos, nu pot spune că eram cei mai fericiţi, dar ne era bine şi în acel moment credeam că asta era cel mai important. Apoi după câteva luni a venit bomba el se despărţea de mine spunându-mi că de fapt nu mă iubise niciodată. La început am asimilat cu greu această veste, apoi mi-am dat seama că nu era aşa mare tragedie, mai ales că nici eu nu pusesem prea mult sentiment şi suflet în acea relaţie. Poate la început a fost plăcere, apoi totul a devenit prea monoton pentru gustul meu şi în cele din urmă s-a ajuns la divorţ. ,, Să îţi fie de bine’’ i-am spus imediat după ce am semnat actele şi am plecat mai departe. Nu eram genul de persoană care să regrete ceva din ceea ce făcusem, spusesem chiar dacă deciziile mele nu fuseseră întotdeauna cele mai bune şi nu fuseseră puţine dăţile în care nu luasem decizia corectă, ei şi ce pentru regretele erau amintirile trecutului care distrugeau prezentul, bine că nu aveam aşa ceva. Desigur, vestea divorţului ia şocat pe părinţii mei care nu erau prea mândri de ceea ce făcusem până în prezent. Niciodată nu le-am oferit nici o mulţumire avusesem câteva aventuri prin liceu, apoi a urmat un scandal cu un bărbat bogat şi foarte cunoscut care din cauza s-a despărţit de soţia lui, eu nu eram de vină nu i-am spus să se despartă de ea până la urmă eu am tratat totul ca pe o aventură, nimic mai mult. Iar dacă el a crezut că va fi mai mult de atât în nici un caz nu e problema mea şi apoi a urmat faza cu germanu’. După cum spuneau chiar ei îi făcusem de ruşine, nu aşa mă crescuseră şi în nici un caz nu aşa mă educaseră şi au ţinuto într-o morală continuă după care m-au renegat, deşi după cum îmi spuseseră ,, Te iubim enorm, dar înţelege avem şi noi o reputaţie de păstrat iar tu nu ne prea ajuţi’’ , sincer era mult prea multă dramă pentru mine, iar aceste scene ieftine nu m-au impresionat chiar deloc. Şi gândindu-mă mai bine mi-am dat seama că mi-au făcut o favoare chiar dacă nu şi-au dat seama. În sfârşit eram liberă, puteam face ceea ce voiam fără să mai dau socoteală nimănui, de fapt nici până acum nu mă puteam plânge că nu fusesem liberă, căci făcusem cam tot ce mă tunase capul, doar că acum nu mai aveam absolut nici o remuşcare sau presiune.
Şi uite aşa după două săptămâni de la minunatul meu divorţ am decis să plec cât mai departe de acest oraş, de tot ceea ce are legătură cu trecutul pe care voiam să îl las neapărat în urmă, nu voiam să schimb ceva la felul în care eram, ci doar să uit de trecut.
Nu aveam o anume destinaţie în minte ,, Nu urma un drum care a fost străbătut de alţii, mergi acolo unde te duc paşii’’ mi-a spus cineva şi aşa am făcut. Am mers unde m-au purtat paşii, fără să am vreo destinaţie sau vreun plan. Pur şi simplu m-am lăsat purtată de instinct şi am ajuns într-un mic orăşel ce părea a fi locul perfect pentru mine. Mi-am cumpărat o casă, mai bine spus un fel de vilă ce era destul de veche avea patru sute şi ceva de ani. Poate că nu era ceva pentru mine, fiind obişnuită cu luxul, dar în mod surprinzător îmi plăcea să lucrez la renovarea ei, desigur că nu o făceam singură eram ajutată, dar simţeam pentru prima dată că acest loc îi aparţineam. Şi cu toate că nu ştiam eu prea multe am început să pun osul la treabă după cum spuneau locuitorii din zonă şi să învăţ, căci nevoia te învaţă să faci orice fie că vrei sau nu. Trecuseră câteva luni de când mă ,,rupsesem’’ practic de trecutul meu tumultuos şi venisem aici. Reuşisem să termin de renovat casa, eram fericită aici, dar parcă lipsea ceva ştiam asta. Iar răspunsul a venit ceva mai târziu, când deja mă săturasem să îl tot caut. Ceea ce îmi lipsea era ,,el’’. Nu îi voi da numele acestui el, căci prefer să rămână un necunoscut pentru că ceea ce a părut începe frumos s-a sfârşit într-un fel dureros. L-am cunoscut dintr-o pură întâmplare, pe care nu ştiu dacă să o numesc fericită sau nefericită, însă atunci mi s-a părut că era fericită. L-am întâlnit când mă întorceam acasă din oraşul învecinat şi maşina mi s-a stricat fix în mijlocul unu câmp unde nu era nici ţipenie de om, iar cum eu nu eram mare mecanic nu prea ştiam cum să rezolv acea problemă aşa cu nu am făcut decât să aştept. Atunci a apărut el care văzându-mă s-a oferit să mă ajute. Ce mai conta dacă se pricepea sau nu, asta era mai puţin important ceea ce conta atunci era că mă îndrăgostisem de el. După ce mi-a reparat maşina l-am invitat la o cafea în semn de mulţumire, dar s-a ajuns mai departe de atât şi dintr-o vorbă în alta am ajuns să petrecem noaptea împreună. O noapte ce se părea că nu aveam să o uit niciodată, sau cel puţin pe asta mizam atunci.
Desigur că după aceea a trebuit să plece, însă stabilisem că ne vom vedea imediat cum timpul ne va permite. Am crezut asta, şi am încercat să ne mai întâlnim, dar de fiecare dată apărea altceva ce ne strica planurile. Trecuseră câteva luni de când nu ne văzusem, ci doar vorbisem. Nu mai puteam suporta dorul ce mă cuprindea cu fiecare secundă ce trecea aşa că am hotărât să îi fac o surpriză şi să merg să îl văd, cu toate că nu îmi dăduse nici măcar o adresă sau ceva. Tot ce ştiam era numele şi oraşul, dar tot nu voiam să mă dau bătută. Astfel după câteva ore de condus am ajuns în locul unde stătea iubitul meu şi am pornit în căutarea lui, iar după ce am întrebat mai mulţi oameni am reuşit să aflu în cele din urmă că se afla la biserica din centrul oraşului. ,,La biserică?’’ ţin minte că m-am întrebat atunci, dar oricât de ciudat mi s-a părut am mers într-acolo. Am ajuns şi am început să îl caut, dar fără speranţă şi atunci am intrat în biserică unde se părea că avea loc o nuntă, la început nu ştiam cine sunt cei care se căsătoreau, dar auzind numele lui am înţeles ce se întâmpla de fapt. L-am privit în ochii strigându-i numele după care am luato la fugă. Nu îmi venea să cred că se întâmpla asta. ,,El’’ nu a venit după mine, nu a încercat să mă oprească, nu a încercat nici măcar să îmi explice ce se întâmpla, doar m-am lăsat să plec. Nici măcar nu ştiu cum reuşisem să ajung acasă mai ales că nu am făcut altceva decât să plâng, dar stând în camera în care petrecusem acea minunată noapte am înţeles că atunci pentru prima dată în viaţa mea m-am simţit împlinită. Şi am înţeles că nu mi-am pierdut inocenţa cu ani în urmă, nici măcar cu el. Inocenţa era aici cu mine, am înţeles că încă mai era ascuns undeva adânc de tot un suflet de copil. A doua zi am primit un bilet de la ,,el’’ prin care îmi explica ce se întâmplase şi cum de ajunsesem în aceea situaţie, era greu, dar am reuşit să accept. Şi ciudat pentru prima dată am reuşit să fiu sinceră cu mine însămi era atât de frumos încât îmi venea să plâng.
Am trecut peste toate în cele din urmă şi am reuşit să găsesc pe cineva care să mă accepte aşa cum sunt fără să îmi reproşeze nimic. În sfârşit puteam fi fericită, în sfârşit reuşisem să îl uit pe ,,el’’ şi să mă gândesc la cel care îmi era acum aproape.

Recunosc că am greşit atunci, dar din acea greşeală am avut de învăţat. Din aceea greşeală m-am regăsit pe mine, căci mă pierdusem undeva demult printre plăceri şi nepăsare.

[Kayla.]

Hello dear :] Precum ti-am promis am trecut si eu pe aici. As fi trecut si aseara, doar ca nu prea am avut timp. Acum ca sunt aici sa-mi fac treaba si sa comentez. A fost un oneshot minunat ca de obicei, din care putem trage o concluzie si care ne prezinta o lectie de viata pe care o putem aplica si in real life. Am observat ca incerci mereu sa ne prezinti cate o noua lectie de viata prin fiecare oneshot pe care il realizezi, ceea ce e foarte bine. Ador felul cum ai descris sentimentele, acest amalgam de sentimente, m-am simtit de parca ar fi fost ale mele, asa de bine le-am simtit. Naratiunea si ea a fost foarte buna, ca de obicei si nu am vazut deloc greseli, dar nici nu le-am dat mare importanta fiind prea captivata sa citesc. So, cam atat am avut de spus. Bafta cu noile oneshot-uri si nu uita sa ma anunti cand postezi un nou oneshot. Bafta la scris! >:D<

[Katniss]

Dacă tot am revenit, măcar să fie în forţă. Sper să vă placă. Lectură plăcută. Enjoy.

Instanţa sentimentelor

Nici nu mai ştiu ce s-a întâmplat, îl iubeam. Sau cel puţin aşa cred. Aveam o relaţie frumoasă şi credeam că va dura la nesfârşit. În fine, credeam cam tot ce cred cei car e au o relaţie de cinci ani. Încercasem, să facem şi alte lucruri separat, dar pur şi simplu nu puteam sta departe unul de celălalt mai mult de o oră. Mulţi încercaseră să ne despartă. Habar nu am de ce. Poate că era vorba de invidie. Adică, oricine ar fi fost gelos pe o relaţie ca a noastră. Ei nu înţelegeau ce însemna iubirea şi tot tacâmul. Însă, eu şi el credeam că ştim. De fapt, eram aproape siguri de asta. Dar undeva s-a rupt firul şi ceva nu a mai mers cum trebuie.
Cred că totul s-a schimbat în momentul în care a plecat într-o delegaţie de o săptămână la Berlin. Şi chiar dacă ne promisesem că vom vorbi la telefon, nu a mai fost la fel. La început mi s-a părut cel mai greu. Deja, cu fiecare secundă ce trecea totul devenea mai greu şi mai apăsător. Nu suportam să fiu singură, dar mai ales să nu ştiu nimic de el. Şi uite aşa acea promisiune rostită cu câteva minute înainte să urce în acel avion a fost uitată. Mii de gânduri şi scenarii îmi veneau în minte. Nu eram genul de iubită obsedată să afle tot ce face iubitul ei, dar când nu ştii nimic de două zile, este cazul să te alarmezi măcar puţin. Iar dacă îl iubeşti mai ales, te întrebi, oare a uitat cumva că are prietenă, care aşteptă ca o proastă să primească măcar un sms, care oricât de sec ar suna să o anunţe că este bine. Dar nu. Nici măcar atât. Şi atunci mă întreb de ce trebuie noi fetele să suferim atât, de ce nu putem fi precum băieţii. Nepăsători. Probabil că dacă am fi fost ca ei, nimic nu ar mai merge. Simţeam că între noi se formează o prăpastie tot mai adâncă. In plus cred că aveam să intru într-o depresie.
Nu mă mai interesa absolut nimic. După alte câteva zile în care fusese într-o aşteptare continuă, am primit un mesajul mult aşteptat ,, Sunt bine. Te sun eu când am timp. Mie dor de tine’’. Asta m-a liniştit oarecum, dar discutând cu o colegă şi analizând din nou mesajul am devenit şi mai agitată ca înainte. Ceva nu era în regulă. El părea rece, distant de parcă ar fi vrut să rupă relaţia cu mine sau cam aşa ceva. Şi brusc, mi-am amintit de prăpastia ce se forma, acum era şi mai adâncă. Clar, nimic nu mai era la fel, sau nu mai avea să fie. Acum chiar mă enervasem. De când el plecase fusesem tristă, irascibilă, nervoasă, îngrijorată şi multe asemenea sentimente mă încercaseră rând pe rând în acele patru zile. Acum după ce citisem mesajul şi primisem un presupus verdict, simţeam cum pereţi camerei începeau să se strângă, iar eu rămânem fără aer. Se pare că ajunsesem să sufăr de claustrofobie. Mi-am luat repede o geacă şi am plecat spre parc. Nu a durat mult să ajung, nu era departe. Mergeam căutând un loc mai retras în care să pot să mă refugiez. Deja, nu mai suportam starea asta. Plus că mi se părea că toţi cei care mă priveau mă descurajau, spunându-mi că el m-a uitat. Desigur erau doar părere. Aşa speram. Şi totuşi, eram cumva pe cale să înnebunesc?. Poate.
Atunci l-am zărit pe el. Desigur un alt el, nu cel pe care îl aşteptam eu să se întoarcă. Stătea singur pe o bancă privind în gol şi cântând la o chitară. La început am crezut că nu m-a observat, dar peste câteva secunde şi-a ridicat privirea spre mine, m-a invitat să i-au loc lângă el pe acea bancă veche. Am acceptat fără mari reţineri, adică nu făceam nimic rău. M-am aşezat iar el a început din nou să cânte. Mi-am închis ochii savurând acel moment, precum face un degustător de vinuri când primeşte un vin bun. Şi stând aşa în tăcere am realizat un lucru: felul în care mă privea acest necunoscut mă făcea să mă simt specială. Intr-o dată mi-am simţit buzele cuprinse într-un sărut căruia nu m-am opus. Tentaţia era prea mare. Iar nevoia de a fi iubită crescuse tot mai mult. Iar câteva ore mai târziu eram cuprinsă de un lung şir de remuşcări şi regrete. Tocmai mă culcasem cu un necunoscut pe care aflasem că îl cheamă Axel. Se pare că de ce ţie frică nu scapi. Teama de nu a fi înşelată se adeverise, doar că nu prevăzusem că eu sunt cea care înşeală. Nu fusese cu intenţie, nici nu mă gândisem la asta când am plecat de acasă.
Iar ultimele două zile care mai rămăseseră până la venirea lui nu am făcut decât să mă simt vinovată. Toată chestia cu înşelatul devenise aşa o capcană. Când în sfârşit m-a sunat să îmi spună că s-a întors, sentimentul de vină s-a amplificat. Aşa că am mers la el acasă şi i-am spus totul, fără prea multe amănunte. Mă chinuisem destul pe mine însumi, ca să îl mai chinuiesc şi pe el cu detaliile poveşti. L-a început m-a privit ciudat, după care a început să plângă. Nu m-aş fi aşteptat în veci la o asemenea reacţie, nu din partea lui.
,, Pleacă’’ mi-a spus pe un ton răstit. Cu toate că îmi era greu să fac asta m-am resemnat. Exista totuşi un mic impediment picioarele nu voiau să se mişte cu nici un chip. ,, Se pare că nu eşti cu nimic mai prejos decât o cu*vă. Te urăsc.’’ Mi-a zis acum şi mai furios. Îl înţelegeam şi nu îl învinovăţeam cu nimic, dar felul în care o spusese, mă rănise mai mult decât dacă mi-ar fi dat o palmă. Venise timpul să plec nu mai aveam ce face aici. Însă, când să ies pe uşă am simţit cum două braţe mă prind de talie, iar o voce îmi şopteşte că ar fi bine să ne mai dăm o şansă. Atunci m-am simţit cea mai fericită şi credeam că şi el e la fel. Dar se schimbase mult. Prea mult. Şi cu toate că susţinea că mă iubeşte îmi demonstra exact contrariul. Devenise gelos şi posesiv, învinovăţindu-mă pe mine de comportamentul său. Desigur, având grijă să îmi reamintească în fiecare minut, clipă petrecută împreună de faptul că am călcat strâmb. Îl iubeam mult, dar nu puteam să îi accept jignirile la nesfârşit, aşa că am hotărât să pun punct. Îmi fuse greu să iau această decizie, după ore petrecute în singurătate, dar am făcuto. Credeam că îmi va fi greu, dar a fost o eliberare de fapt. M-am eliberat de vină, de regrete, de durere. Am hotărât să nu mai păstrăm legătura, din respect pentru ceea ce fusese cândva între noi. A fost de acord. Chiar înainte de a pleca mi-a spus plin de cinism şi fără nici o remuşcare că a găsit pe altcineva. Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit din gura lui, nişte cuvinte spuse la întâmplare.
Mă simţeam rău că am fost înlocuită peste noapte, dar mă bucuram că găsise pe cineva. Trecuse o săptămână de la plecarea lui, o săptămână în care îmi reamintise fiecare moment pe care îl petrecusem împreună, dar asta era de domeniul trecutului. Aşa am redevenit cea care fusesem cândva. Cu toate că mai sufeream asta o ştiam doar eu. Iar după tot ce se întâmplase pentru prima dată am mers în parcul unde îl cunoscusem pe Axel, în acelaşi loc pe aceiaşi bancă, iar spre surprinderea mea el era acolo, dar de data asta nu mai era singur era cu o fată. Se pare că şi el îşi găsise sufletul pereche, asta mă bucura. I-am ,,aruncat o privire scurtă, apoi mi-am văzut mai departe de drum. Nu ştiu dacă m-a privit, sau dacă îşi mai amintea de mine, însă un lucru îmi era clar imaginea lui Axel cu acea fată îmi otrăvise mintea, în timp ce inima mă durea îngrozitor. Eram confuză, dar ajunsă în camera mea am realizat că atunci când acel necunoscut m-a privit m-am îndrăgostit. Aşa că mă durea îngrozitor că el mă uitase. Dar poate că aşa era mai bine, poate că Dumnezeu îmi dădea o lecţie pe care ar fi trebuit să o înţeleg cu mult timp în urmă. Din acea zi am mers în fiecare zi în parc, dar el nu mai era acolo. Mă durea teribil că nu îl mai vedem, dar după cum spunea şi mama ochii care nu se văd se uită. Însă privirea lui mă bântuia în fiecare noapte.
Mă consolam totuşi cu gândul că el era fericit, aşa eram şi eu mai liniştită. Trecuseră mai bine de două luni, două luni în care zilele fuseseră lungi şi obositoare, mai ales că noua prietenă a lui Martin fostul meu iubit îmi trimitea zilnic mesaje şi fotografi în care îmi mărturisea cât de fericiţi erau împreună. Nu ştiu de unde făcuse rost de numărul meu de telefon, de adresa mea poate că el i-o dăduse ca să se răzbune sau poate că ea o luase, însă un lucru îmi era clar el nu mai era acelaşi. Nici eu nu mai eram aceiaşi. În fiecare zi mergeam în parc, nu ştiu de ce, poate că sa fiu mai aproape de el. Şi nici astăzi făcusem la fel, însă nu după mult timp începuse ploaia. Nu aveam de gând să plec, chiar dacă riscam să mă ud sau să răcesc nu îmi păsa. Asta era ritualul meu.

- O să răceşti dacă mai stai aici. Mi-a şoptit cineva la ureche punându-mi o umbrelă deasupra capului nu era nevoie să mă uit ştiam că era Axel. Nu m-am putut abţine m-am ridicat şi l-am sărutat. Nu îmi păsa dacă avea să plece după, trebuia să o fac. Dar el nu a plecat, a rămas lângă mine pentru că a realizat că mă iubeşte. Mi-a mărturisit în timp ce picăturile de ploaie ne trupurile. Nu ştiu dacă asta era dragostea eternă, sau dacă prin acea ploaie Dumnezeu voia să ne stingă inimile prea înfierbântate de atâta iubire. Ştiam însă că pentru o relaţie era nevoie de pasiune, de doi oameni, de momente şi locuri.

Poate că fericirea constantă nici nu exista, dar existau momente de fericire, de care trebuia să profiţi până la final. Deşi trecuseră multe zile, el nu mă uitase, nici eu. Ne iubisem, ne iubim şi poate că ne vom iubi până la final, fără să avem o relaţie bazată pe aşteptări şi prejudecăţi.

[BuBuLiNa]

Hello se pare că am onoarea să fiu prima din nou. Hmm. Am citit acest oneshot când încă nu era finalizat şi ţi-am spus că sunt curioasă să văd cum va fi finalul, de aceea ţi-am cerut să nu îmi spui. Este o poveste clasică de dragoste, pe care o putem lua oricând în considerare. Adică nu contează cât de îndrăgostit eşti, totul se poate schimba într-o clipă. Tragic, dar adevărat. Îmi place cum ai încheiat, ador acea constatare ca să o numesc aşa. De aceea nu voiam să aflu finalu. Bye, bye.

[Kayla.]

Hello hello:)! Imi pare foarte rau ca am intarziat, doar ca am fost cam ocupata. So, sa revenim la oneshot. Mie una mi-a placut extrem de mult si nu mi se pare deloc cliseic, deoarece am trait o poveste asemanatoare pe pielea mea, ma rog in cazul meu alta mi l-a luat, ma rog sa revenim. Imi place mult cum ai descris sentimentele fetei, le-am simtit foarte bine si apreciez asta. Descrierea mi-a placut extrem de mult, a fost cel mai bun mod de expunere, parerea mea. La asezarea in pagina stai bine, desi ma deranjeaza faptul ca am vazut niste greseli de ortografie si tastare cam suparatoare la ochi, cum ar fi insumi. Corect e insami, fiindca e vorba de ea, e la feminin, nu la masculin. Alta data fi mai atenta la greseli. Bafta in continuare si nu uita sa ma anunti cand vi cu alt oneshot;)!

[Katniss]

Am scris acest oneshot cu mult timp in urma, la inceput l-am scris doar pentru ca aceasta idee nu imi dadea pace, dar recitindu-l mi-am dat seama ca am scris despre ceea ce iubesc si anume muzica. Lectura placuta. Il dedic in totalitate lui Haribo.

Ultimul cantec

Doar muzica era tot ce se mai auzea acum, nimic nu mai conta pentru ea. Nu îşi dorise decât să poată cânta, nimic mai mult. Studiase pianul de la trei ani, la fel şi chitara. Nici o trăire din lume, nu era mai plăcută decât atunci când cânta.
I se părea că ziua era mai tristă când nu auzea sunetul ce îi plăcea atât de mult, s-ar fi putut spune că era dependentă, dar ea nu se considera. Stătea ore întregi ascultând dulcele sunet scos de clapele pianului. Iubea acest sunet, încât l-ar fi cântat în continuu. Şi asta făcuse atât de mult, dar fu nevoită să plece şi să uite de acea plăcere ceea ce o deprimă, o întristă şi în cele din urmă o sfâşie încet. Nu spusese nimănui, preferând să se chinuiască în propria singurătate. Iar semnele erau tot mai vizibile, era tristă, se simţea atât de singură încât nimic nu îi aducea liniştea.
Când se întoarse primul lucru pe care îl făcu luă chitara şi începu să cânte. Dar coardele erau reci şi dure cum nu fuseseră niciodată, în timp ce sunetele ce altădată sunau atât de plăcut, acum nu făceau decât să o zgârie. Nu înţelese. Întotdeauna fusese atât de frumos iar acum. Îşi pierduse strălucirea, căzând în dizgraţia unui fluture muribund, al unui înger ce avea aripi de plumb. Atunci, apăru ,,el’’ exact la timp pentru o scăpa de întunericul ce devenise tot mai adânc. O învăţă din nou să cânte, la fel ca înainte. Era fericită, în timp ce el o asculta contemplând în tăcere şi fiind la fel de fascinat ca şi ea.
Timpul trecu, ea era din ce în ce mai cunoscută, mai aclamată, mai aplaudată în timp ce el rămânea ascuns în umbră, cufundat tot mai mult în uitare, iar ea nici măcar nu părea să realizeze, lăsându-se îmbătată de falsul succes.
Când realiză, era prea târziu el trecuse pentru totdeauna în uitare ascultând-o cum cântă până în ultima clipă.
Ea ţinu un ultim recital, care fusese cel mai frumos dintre toate, dar şi cel mai trist. Şi realiză că împreună cu el scrisese cele mai frumoase note, ce se pierdeau in uitare pentru totdeauna acum. Cântă această tristă partitură, pentru prima şi ultima dată, si i-o dedică într-un totul numai lui.

[BuBuLiNa]

Hello, hello lav dupa atata timp ajung si pe aici. Scuze de intarziere stii si tu cum e cu scoala & co. Oricum imi amintesc ca mi-ai zis tu ceva de acest oneshot acum mult vreme, si ti-am spus ca sunt curioasa ce va iesi, mai ales ca ai scris despre prima ta pasiune. In fine, mie personal imi place, desi este prea scurt, insa despre asta discutam noi alta data. Oricum ai descris frumos, si totul a decurs lin, dar intotdeauna trebuie sa existe un dar, ai fi putut descrie totul mult cu mai multa pasiune, sa scoti si mai mult in evidenta aceea dragoste tacuta pe care o simteau cei doi, in fine e dragut oricum. Ne vedem data viitoare daca reusec sa ajung. Bye.

[Katniss]

De-aş fi înţeles…



Ei bine dragă Eli dacă ai şti că ai avut dreptate ce ai zice? Ai râde de mine sau ţi-ar fi milă sau poate te-ai da mare?
Recunosc, niciodată nu am fost bună să primesc sfaturi, crezând că o să pot să îmi dau seama când cineva mă minte, dar nu a fost aşa, iar drept dovadă sunt cei patru ani irosiţi pentru a fi cu el, un nemernic al cărui nume nici măcar nu mai pot să îl pronunţ,
El a reuşi să distrugă şi ultima fărâmă de demnitate care îmi mai rămăsese şi nu s-a mulţumit cu atât, a vrut cu orice preţ să mi te ia şi pe tine, singura persoană care m-a înţeles şi m-a acceptat în ciuda defectelor mele.
Mă gândeam că aş putea să îmi cer scuze, deşi nu cred că ar avea rost. Totuşi, aş putea încerca asta dacă ai vrea să mă asculţi.
Probabil sunt prea stresantă, trimiţându-ţi atâtea scrisori la care nu mi-ai răspuns până acum. În patru ani multe se pot schimba nu-i aşa? Poate că acum eşti fericit, iar eu stric totul cu a mea insistenţă. Nu îţi mai ştiu adresa, aşa că le-am trimis părinţilor tăi care or fi uitat să ţi le dea. Desigur, astea sunt nişte presupuneri, nimic mai mult. Să ştii că mi-am imaginat de multe ori că ne vom reîntâlni în vechia noastră cameră de la cămin unde am pierdut atât de mult timp vorbind despre nimicuri, încă îmi amintesc clar fiecare cuvânt pe care mi l-ai spus înainte să pleci şi pe care eu l-am ignorat. Îmi amintesc totul, mai puţin clipa în care ai încetat în a îmi mai fi prieten, acel prieten vechi şi drag. Însă, dacă aş putea să te revăd sau să îţi mai vorbesc măcar odată ţi-aş spune că am ţinut enorm la tine, deşi am fost mult prea egoistă ca să o recunosc la timp. Mi-am focalizat toată atenţia pe acel el care m-a minţit.
Nici nu ştiu de ce am scris toate astea din moment ce este singura scrisoare care nu va ajunge niciodată la tine. Poate că am făcuto din disperare, dar acum nu îmi mai pasă mi-ar fi plăcut totuşi să o citeşti, pentru că aşa sinceră nu am mai fost niciodată. O singură amintire despre mine, înainte de a pleca pentru totdeauna.

Edit