ETER

[Serqet]

Buna :P
La inceput m-a atras titlul ficului tau, dar aveam sa-ma opresc la un cuvant, si anume "SF" pentru ca citesc rar ceva de genul asta. Dar citind primul capitol, am ramas suprinsa in mod placut si am tot continuat sa citesc. Ai un stil de scris care poate usor asimilat de oricine. Felicitari pentru aceasta, dar nu te lenivi.

Incep cu capitolul 9
Ma iau de gramatica :)) sa vedem ( sper sa nu ma urasti ca ti-am citit capitolul sub lupa :o3). Ai scris in graba sau erai obosita, si ai scapat cateva semne de punctuatie( ai uitat sa pui virgula ) si vreo doua nu erau la locul corect. Cuvinte scrise greset, am gasit doar cateva, gen:
defel - de fel
uÅŸireze-usureze
repaos-repaus
slăbităreuşi- slabita reusi

Iar despre personajul principal, ma gandeam: ori e nebuna fata sau poate chiar vrea sa moara dar nu in fata lor :-?. Stiu, ca ea vrea sa poata stapani ce tatal sau nu a putut, dar singura nu va putea. Dar e SF, deci totul e posibil, mai ales si intoarcerea prietenelor plecati.

Capitolul 10
Imi place capitolul asta mai mult pentru ca ai reusit, sa incadrezi timpul prezent cu cel trecut. Tipul, ala blond se pare ca e mai curajos decat cei cinci tovarasi ai ei.
Te pricepi sa descrii multe, dar in acelasi timp putin. Ne tii fara rasuflare la fiecare propozitie :P .

Am gasit o greseala: deznădejdi- deznădejde . In rest, totul e bine.

Capitolul 11
Nu e rau, dar lipsa de actiune cam "adoarme".
Greseli:
propriai -propria-i
măturând- masurand "?
Si aici ai uitat de c ateva semne de punctuatie.
Chiar, salvatorul de ce nu mai apare? Cand am auzit de cer, am inceput sa cred ca e vocea taicasu' ei sau era atat de obosita in cat putea fi a ei vocea.

PS: (Raspuns la com-ul tau ) nu ar strica nici una sau alta, dar in limita.

Capitolul 12
Normal ca va o gasi, dar in stare de halucinatie. :]
Ai scapat un "de" si semne de punctuatii, de ai scris in mare graba.
Capitolul acesta e cel mai bun din toate, ciudat e faptul ca cand il citeam, mi-am adus aminte de vechea mea pasiune: romanele politiste.Ploaia, masina in noroi si cativa barbati grabindu-se undeva creaza starea asta, care te tine in nelineste.
PS: (Raspuns la com-ul tau ) unii se tem sa lase un com pentru ca scrii "prea" perfect si practic nu au ce scrie la un comenatariu si unii sunt prea orbi sa citeasca ceva ce e scris de prietenele lor.

Capitolul 13
Aici m-ai lasat cu intrebari. Voi raspunsurile in capitolul urmator:P

Dragonul e tipul ala care a salvat-o cu ceva ani in urma, si din cate vad nu a uitat-o. Pacat ca lasat-o in cea mai grava stare pe Alex ca so salveze mai apoi.
Imi place mai mult de Tom :P

Capitolul 14
Cateva greseli:
înspre- în-spre
ÃŽncredete- ÃŽncrede-te
Si semne de punctuatie ai scapat .....vreo trei :-? ca n u am stat sa numar. o.O[poate asa macar o sa adorm mai repede]

Nu cred ca Alex ii va raspunde reciproc la sentimentele dragonului alias Llyr. Da o ajutase, dar nu putem uita faptul ca e fiinta omeneasca muritoare, iar Llyr e un rege nemuritor. Deci sunt necompatibili.Desi de ce regele salvand-o de moarte nu o face si nemuritoare :-?

Capitolul 15
mda,iar m-ai lasat cu intrebari...
Am impresia ca am picat intr-o poveste plina de dragoni si cei 5 oameni pitici si micutzi:)) + femela.

Ar fi bine ca ea sa supravetuiasca si sa descopere ceva abilitati:-? cu care va scapa de monstrii aia, lasati pe pamanat.Si se pare ca ca cei 5 tovarasi [cred] vor avea amnezie si regele dragoin ar putea profita de aceasta.:P [ce ganduri am la ora asta o.O]

Bafta in continuare :P si noi te vom astepta cu nou capitol:pls:
PS:Imi cer scz de greselile mele din comentariul meu lasat o.O.

[candy_cane]

3AM : nu e nici o problemă, crede-mă :)) m-a amuzat atât de tare încât nu am cum să nu îţi mulţumesc. Chiar mă bucur când mi se spune cam unde greşesc, pentru că am prostul obicei *de care tot încerc să scap* de a nu mai citi încă o dată ce am scris, mai ales că termin cu astfel de capitole la ore târzii.
Dar chiar îţi mulţumesc că te-ai ostenit să laşi un comment atât de lung. Mi se înalţă spiritul când văd că mai există oameni care fac asta. ştiu cum e cu lenea şi chestii... dar nah! Ne fiind scriitoare bazată....
În fine, îţi mulţumesc şi de abia aştept să mai treci pe aici... cred că tocmai tu mă motivezi să scriu capitole cât mai bune şi cât mai repede :))

Să sperăm că pe următorul *care e deja început* am să îl termin repede :*
Eşti o scumpă şi declar, susţinut de altfel de probe, că eşti una din puţinele fiinţe de pe aici pe care le pot numi...hmm... prietene :D

[candy_cane]

A/N: Mult aÅŸteptatul capitol 16 :D

CAP 16

Fâşâitul sumbru a unei cortine care pică deasupra lui, sufocându-l, îl trezi, o sudoare rece îngheţându-i pielea. Deschise ochii dintr-o dată convins că acel sunet venise de la ceva real, poate chiar de la mantia înnegrită de timp a morţii care voia să îl ia dintre cei vii. Spera că se înşela. Voia cu disperare să creadă că tot ce simţise era doar un vis lugubru de care doar se speriase. Nimic rău nu avea să i se întâmple. Nimic...

Sunetul se auzi din nou, de data asta mai tare, iar ochii i se măriră, increduli. Nu putea fi adevărat! Nimic din ce se afla dincolo de câmpul său vizual nu avea să îi facă rău. Nu conta că ştia că nu se mai afla pe propriul său pământ ci pe unul magic. Nu mai conta că le văzuse lumea şi că asta îl înspăimântase mai rău decât o hoardă de creaturi spurcate, a căror bale infecte li s-ar scurge pe bărbie într-o imitaţie grotescă a unui şirag de perle.

Stomacul i se revoltă instantaneu, dar el continuă să se uite în sus, culoarea albă a tavanului garantându-i că nu era într-o lume a diavolilor, prăjit la foc mic de către cine ştie ce împieliţat cu limba despicată, cu coarne şi coadă. Înghiţind în sec, amânând momentul în care ar fi fost nevoit să se ridice, deşi simţul său practic şi curiozitatea înnăscută îi spuneau că nu avea să i se întâmple nimic, tânărul prinse aşternuturile în pumni şi strânse din dinţi, enumerând în minte toate meciurile la care participase vreodată. Cum nici asta nu îl ajută să se calmeze, se apucă să facă nişte comentarii la ultimele vizionări, dar inspiraţia îi ajunse în scurt timp într-un punct mort de unde, doar un vid alb îl ataca.

Dând din buze mărunţel, speriat peste poate de orice avea să descopere, şatenul se ridică uşor într-un cot, înghizând cu obstinaţie ochii, strângând din dinţi, gata să şi-i sfărâme. Ar fi clănţănit în surdină, dar se temea că orice generase acel fâşâit va veni după el, atacându-l înainte să îşi dea seama ce era cu el. Încrederea lui în aceste creaturi pur sânge era pe terminate, asta dacă existase vreodată.

Cogâlţâind, simţindu-şi cerul gurii mai uscat ca niciodată, bărbatul deschise un ochi şi privi, prin mica deschizătură, în timp ce mâinile lui se încleştau şi mai tare în cearşaf, trăgându-l mai aproape de trupul său. Cum nu observă nimic ieşit din comun, Ben îşi deschise ambii ochi şi inspectă camera.

Obişnuită! Ăsta era primul cuvânt care îi veni în cap. Decorată cu gust şi comodă, dar foarte obişnuită, ca orice cameră în care mai intrase până atunci. Până şi vedetele pe care le vizitase până atunci aveau camere mai spectaculoase, poate chiar şi boxe sau dulapuri pentru încălţări.

Însă, ce pierdea în grandoare, câştiga prin mărime. Încăperea era imensă, adăpostind patul uriaş în care fusese aşezat, un dulap cât trei de el puşi unul deasupra celuilalt în înălţime, o măsuţă simpatică din lemn roşiatic, probabil din cireş, şi câteva scaune pluşate, toate aranjate într-o manieră funky faţă de uşa dublă a geamului, paralel cu patul său. Dar ceva tot nu părea la locul său.

Ridicându-se în fund, sprijinindu-şi corpul care pulsa dureros de perne, Ben se mai uită încă o dată prin cameră, căutând acel ceva care îl făcea atât de neliniştit.

+Dulap... este! Nimic înspăimântător aici... Poate doar modelul cu cap de dragon de deasupra uşilor. Am impresia că mă va mânca din clipă-n clipă, asta dacă mai apuc să îl văd venind spre mine. Măsuţa... este! Periculoasă? Doar dacă îmi va cădea peste picioare şi mi le va reteza. Nu cred că sunt în stare să urnesc masa aia, oricât de uşoară pare. M-aş alege cu o hernie şi cu un spate de moşneag înainte ca ea să dorească să se mute măcar un centimetru mai la dreapta...Patul? Ei bine, stau în el şi nu mi s-a întâmplat nimic până acum. Baldachinul ăsta, în schimb, pare periculos. Dacă aş vrea să sar pe saltea cu siguraţă ar veni cineva şi m-ar altoi cu un papuc imens de casă... Scaunele tapiţate? Arată bine... Nu par vii şi nici carnivore. Deci?+ gândurile lui se derulară rapid, fără vreun impediment, aşa cum făceau şi când era copil, asta fiind una din cauzele pentru care fusese mai mereu alungat sau badjocorit.

Era prea inteligent pentru vârsta lui, ceea ce, pentru bătăuşi, cei cu un coeficient mai mic decât un cobai dresat, era un motiv destul de serios să îl fugărească prin parcuri şi prin şcoală. Ce zile fericite!

Oftând, căutând iar şi iar pricina pentru care se simţea atât de mic, Ben îşi fixă privirea asupra peretelui opus lui. Era doar un perete vopsit într-o culoare caldă, un roşu-mandarină, ce căuta să imite un apus de soare vara. Şi cam reuşea.

Atunci îl izbi: nu exista nici o uşă. Totul era acolo, tot ce ar fi avut nevoie, mai puţin o uşă pe care să scape. Nu că ar fi avut vreo şansă de supravieţuire afară, cu toate vietăţile acelea demult apuse, dar măcar siguranţa unei ieşiri ar fi trebuit să aibă.

Gângurind ceva de neînţeles pe sub barbă, ochii lui mişcându-se rapid peste tot, mintea lui lucrând frenetic, abia dacă percepu fâşâitul acela distinct, ca şi cum ceva se târa din ce în ce mai aproape de patul lui, voind să îl înşface şi să îl omoare fără drept de apel.

Înghiţindu-şi ţipătul de groază la gândul că poate nu va reuşi să facă faţă celui sau celor ce veneau înspre el, şatenul se uită din nou după ceva de care s-ar fi putut folosi drept armă. Cum nimic nu apăru, se gândi că cea mai rapidă ieşire ar fi fost fereastra, de unde, probabil, dacă avea noroc, va putea coborî, sau va găsi o altă cameră unde să se adăpostească. Nu îi plăcea să fie singur fără nici un mijloc de a se apăra de orice venea spre el.

Tremurând în aşternuturile albe şi pufoase, tânărul îşi trase picioarele aproape de corp, ochii lui urmărind tot ce se afla în jurul său, aştepând ca mişcarea să se producă din nou. Inspirând sacadat, înăbuşind orice tresărire zgomotoasă din partea sa, Ben aşteptă.

+Cum de numai mie mi se întâmplă chestii de genul ăsta? Nu sunt nici cel mai rapid, nici cel mai puternic, şi cu siguranţă nu pot conduce un grup de oameni pentru că m-ar linşa din cauza comportamentului meu neadecvat... Şi cu toate asta, sunt un ţintaş foarte bun, am o intuiţie fenomenală, deci sunt indispensabil... Şi tot sunt folosit drept momeală pentru atragerea chestiilor periculoase şi cu mulţi colţi...

Măcar o dată aş vrea să îl văd pe Tom sau pe Mike aşteptând şi atrăgând o bâzdâganie care ar putea să lichefieze un om normal cu o singură muşcătură.. Sau pe Richie alergând pe debarcadere în noapte cu o ceată de creaturi flămânzi de abia aşteptând să îi muşte o bucată din cur... Măcar o dată aş vrea să stau cu Alex şi să râd de ăştia, iar apoi să împuşc creaturile astea direct în cap. Dar după ce îi trec pe ăia trei toate sudorile...+ chicoti nebuneşte Ben, căutând frenetic un semn că nu înnebunea şi că totul se întâmpla aievea, iar ce auzea era real.

Scrâşnetul se auzi din nou, de data asta chiar de la capătul îndepărtat al patului. Cu ochii măriţi de groază, ridicat pe vârfurile picioarelor, dar încă păstrând o poziţie aplecată, cu tot corpul întins în aşteptare, durerea din muşchi sfredelindu-i conştiinţa, aşteptându-l să se mişte, şatenul începu să numere. Dacă nu ar fi avut un trecut aşa de bogat cu acele creaturi, probabil că doar ar fi aşteptat până ele ar fi ajuns mult prea aproape de el, iar atunci totul ar fi fost pierdut. În schimb, se apucă de numărat, ştiind că fiecare creatură avea un anumit timp de reacţie.

Când ajunse pe la treizeci, ceva licări în lumina dimineţii, iar el se împinse în pat, ţâşnind înainte, evitând obiectul care se cufundă în pernele moi, sfâşiind câteva dintre ele. Prinzându-se cu mâinile de marginea din lemn a patului, Ben se săltă în aer, şi se aruncă din nou înspre măsuţă, aterizând pe suprafaţa lucioasă, patinând periculos înspre marginea ei. Însă pielea, asudată din cauza emoţiilor, îl ajută să îşi menţină poziţia. Adrenalina încă îi pompa prin corp, iar el se ridică, gâfâind din cauza efortului, şi se uită înspre pat. Un nor de pene se ridică imediat de acolo, în timp ce creatura o zbughi spre locurile unde privirea lui nu putea ajunge.

Înjurând printre dinţi, Ben se lăsă pe vine şi se chinui să vadă pe sub pat, dar nimic nu îi atrase atenţia. Ce putea fi chestiuţa aceea? Un şobolan mutant? Un spiriduş plin de zahăr sau energizante? Un pui de pisică supradimensionat?

Înghiţind în sec, umezindu-şi delicat buzele, şatenul se chirci pe masă, gata să sară de pe ea dacă ceea ce îl ataca apărea din nou. Iar asta nu întârzie să se întâmple.

Un fulger roşu trecu prin cameră, şi zbură practic jumătate din distanţa dintre pat şi măsuţă, trecând prin scaunul din dreapta băiatului. Un scrâşnet şi un ţiuit infernal erupse din direcţia creaturii, iar dacă Ben nu ar fi sărit din nou, ridicându-şi picioarele de pe masă, ar fi fost probabil rupt în două de ea. Bucata de crista de pe masă se sparse în milioane de bucăţi, iar cioburile fură împrăştiate peste tot.

Rotindu-se în aer, folosindu-se de greutatea lui ca de o pârghie, Ben atinse la scurt timp cu piciorul un scaun, dar din cauza impactului brusc, acesta se răsturnă, trântidu-l şi pe şaten de pământ. Icnind, simţindu-şi pulpele de la picioare ca şi cum ar fi luat foc, tânărul încercă să se ridice, însă ploaia bruscă de cioburi îl forţă să rămână jos, riscând astfel să fie omorât de ceea ce nu putea vedea.

Convins că oricum nu avea cum să se bată cu acea creatură cu mâinile goale, tânărul îşi întoarse capul şi se uită înspre fereastră, dorind cu disperare ca pe ea să intre o faţă prietenoasă care să îl salveze. Cum aceasta nu se mişcă, Ben încercă să se târâie către ea. Dorise mai devreme să se ridice, însă durerea din picioare de abia îl lăsă să le mişte, darămite să mai pună şi toată greutatea de şaptezeci şi opt de kilograme pe ele.

Sughiţând, luptându-se cu lacrimile şi cu disperarea, auzind din nou forfotitul acela rău prevestitor şi chiţăitul inuman, sarcasticul comentator se chinui să se sprijine în mâini, toţi muşchii din corp protestând vehement. Voia atât de mult să urle, însă liniştea din jurul său îl ţinu la respect, cu toate că de abia se abţinea.

Târându-se pe coate, uitând de celelalte dureri din corp, cum ar fi tăieturile provocate de cioburile din cristalul albastru care se aflase cândva pe masă, sau imobilitatea din picioare, el înaintă, dorind măcar să atingă uşa înainte să moară. Şi ce moarte: salvat din ghearele unor corcituri turbate şi mâncat de originarurile chiar mai nebune decât creaţiile. Gâfâind din cauza efortului, Ben se întinse înspre uşă, împingând-o cu ultimele rămăşiţe de forţă, simţind valurile calde ale unei febre învăluindu-i conştiinţa, făcându-l să sucombeze în faţa lucrurilor care îl atacau din interior. Lacrimile îi ţâşniră din ochi, iar hototele de plâns îi munciră corpul extenuat.

Trăgându-şi picioarele la piept, încovrigându-se în faţa ferestrei deschise, Ben plânse şi plânse, gemetele sfâşietoare ieşindu-i din plămâni de parcă ceva s-ar fi rupt din el la fiecare respiraţie. Sufletul său tremura, incredul în faţa neşansei. Şi parcă şi-ar mai fi dorit să trăiască măcar un pic cât să o vadă pe Alex şi să îi ardă un croşeu de dreapta lui Richie pentru ce îi făcuse în trecut sărmanei fete.

Fâşâitul se apropie de el, scândurile din podea gemând sub apăsarea corpului celui care se jucase atât de crud cu un om bolnav şi fără apărare. Uitându-se prin perdeaua de lacrimi la imaginea distorsionată a viitorului său criminal, tot plânsul îi rămase în gât.

Un copil, nu mai mare de şase ani, se uita la el, cu ochii mari, dând mărunţel din buze, încercând probabil să îşi ceară scuze de la adultul acela ciudat care plângea pe jos. Părul său portocaliu cu vârfuri negre, sclipi jucăuş în lumina care intră pe fereastră, făcându-l să pară chiar mai ireal decât îl credea Ben în acel moment. Ochii li se întâlniră, iar ei se analizară reciproc până ce copilul rupse tăcerea, plecându-şi privirea cu irişi roz înspre podea, jucându-se cu marginea bluzei de pe el:

-Îmi pare rău! Nu am vrut să vă sperii... Voiam să mă joc, pentru că toţi cei de vârsta mea mă marginalizează, iar tati şi mami au spus că sunteţi incredibil pentru un om, aşa că am venit aici... Nu mă pârâţi, nu-i aşa? Nu o să mă spuneţi lu’ mami că v-am speriat nu-i aşa? Nu am ştiut cum să vă vorbesc a...aşa că...

Tirada copilului din faţa lui mai continuă pentru câteva minute, în timp ce micuţul începu să plângă cu sughiţuri, mucusul, saliva şi lacrimile amestecându-se pe faţa lui perfectă. Încă înmărmurit din cauza noii sale descoperiri, uitând de tot, cu inima bătându-i frenetic în piept, Ben se holbă la puşti pentru câteva minute fără să îl mai audă. Trezindu-se dintr-o dată din stupoarea sa, şatenul încercă să se ridice, dar, săgetat de mii de schije ale durere peste tot, se mulţumi să stea în fund, cu spatele sprijinit de geamul rece al ferestrei.

-Cum te cheamă? întrebă el când micuţul se mai potoli pentru a se face înţeles.

-Lu...Lugos, fiul lui Iladar, marele cancelar al împărăţiei Ardet, sfetnicul de încredere a împăratului Llyr ! recită puştiul, calmându-se suficient când văzu că străinul acesta nu îl certa.

-Şi cum de ai ajuns tu aici, Lugos? Şi, în primul rând, ce eşti? cele două întrebări îi părăsiră gura înainte ca el să realizeze că le pusese.

-Păi... Am zburat până aici, deşi nu sunt încă foarte priceput la zbor ca toţi prietenii mei... Şi... tata spune că noi suntem himere, primele din neamul nostru, şi singurii care avem puterea să ne metamorfozăm după plac... Dar mie nu îmi iese nimic! De aia am şi fugit de la locul de joacă... Nu puteam să fac nimic din ce făceau ceilalţi şi...

-Stai aşa, micuţule! –îl întrerupse Ben, ridicând o mână care tremură uşor şi strâmbându-se din cauza durerii – Spui că eşti o himeră nu-i aşa? Atunci în ce te-ai transformat? Eu... eu nu am reuşit să văd! reuşi el să spună, învingându-şi frica şi stânjeneala.

Cu ochii luminaţi dintr-o dată de o bucurie ghiduşă, băiatul închise ochii săi unici şi sări în sus, rotindu-se rapid în aer cu genunchii la piept. Înghiţit dintr-o dată de o lumină roşiatică puternică, Lugos se transformă în cel mai ciudat animal pe care Ben îl văzuse vreodată. Două aripi micuţe, aurii, erau ridicate, pregătite pentru zbor pe un corp de leopard, micuţ şi cu blana roşie. Aceeaşi ochi roz îl priveau, zâmbindu-i parcă.

Nu mai mare decât antebraţul său, micuţul leopard înaripat se apropie încet de omul care îi stârnise curiozitatea mai devreme. Înclinându-şi capul ca să fie mângâiat, Lugos aşteptă înfrigurat atingerea care îi va dovedi dacă omul acela îl iertase pentru pozna de mai devreme sau nu.

Uitându-se cu gura căscată la animăluţul din faţa sa, Ben se întinse să îl mânâie, deşi o frică ciudată îi răscoli stomacul. Chiar şi la vârsta aceasta fragedă copii din această lume aveau asemenea puteri. Atingând blana moale de pe creştetul plecat al micuţei feline, bărbatul îi simţii corpul relaxându-se şi realiză că, şi el când făcea câte o poznă, voia să obţină acelaşi tratament din partea celui pe care îl necăjise, dar niciodată nu se întâmplase aşa. Dorind să curme suferinţa puştiului, Ben deschise gura să îi spună ceva, dar Lugos era mult prea fericit că în sfârşit cineva îl iertase fără să îl mustre sau să îl pedepsească, aşa că sări pe omul din faţa lui, transformându-se dintr-o dată, pentru a-l îmbrăţişa.

Luat prin surprindere, şatenul nu schiţă nici un gest decât când realiză că puştiul iar plângea, de data asta pe el şi din uşurare, nu ca mai devreme. Convins pe deplin că totul nu fusese decât o joacă pentru puşti şi că nu îi voise nicidecum răul, comentatorul sportiv îl mângâie pe cap şi îl strânse uşor în braţe, corpul micuţ încăpând numai bine în braţele sale musculoase.

-Gata, gata! Nu-i nimic... Hai, mă ajuţi să mă ridic? Mă cam dor picioarele de la cascadoriile de mai devreme! îi zâmbi împăciuitor bărbatul, acel unic gest luminându-i faţa pe care se observau acum mici tăieturi.

-Da! ţipă Lugos, aproape surzindu-l, ridicându-se imediat din poala lui Ben.

Trăgându-l de o mână în timp ce şatenul se împingea cu cealaltă în podea, băiatul reuşi să îl ridice pe cel căruia îi trăsese o sperietură grozavă şi îl conduse înspre pat, ajutându-l să se aşeze.

-Um... Pe tine cum te cheamă? îşi aminti dintr-o dată roşcovanul, uitându-se direct în ochii negri ai celuilalt, fascinat de inteligenţa pe care o găsi acolo, dar mai ales de culoarea lor unică în lumea lui.

-Ben... Ben Richmond! se bâlbâi un pic şatenul, chicotind înfundat când noul său prieten dădu din cap, atot-cunoscător.

-Ei bine... Cu ce te mai pot ajuta? întrebă la fel de brusc băiatul, agitându-se în jurul patului, căutând ceva de făcut.

Situaţia asta era nouă pentru amândoi: pentru Ben din cauza ciudăţeniei şi a faptului că nu mai văzuse niciodată acel soi de căldură în ochii unui copil, mai ales îndreptată înspre el, iar pentru Lugos pentru că în sfârşit fusese acceptat de către cineva. Forma sa metamorfozată nu plăcuse niciodată nimănui, iar el nu reuşise niciodată să creeze altceva, prea descurajat de toţi ca să mai încerce. Ben pe de altă parte era fascinat peste măsură de acest copil. Putea să vadă puterea din el strălucind, dar mai ales îl vedea pe Lugos ca un personaj poate la fel de puternic şi impunător, peste câţiva ani, ca şi marele dragon care venise după ei.

-Dacă nu te superi, poţi să îmi aduci ceva care să mă scape de durere? Ceru cu jumătate de glas tânărul, întinzându-se înapoi pe perne.

-Sigur! Zâmbetul radios al micuţului îi încălzi sufletul.

În timp ce acesta dispăru pe fereastră, Ben se uită la lumea de afară pentru prima dată. Era frumoasă, toată o masă de verde compact, poate doar ici colo punctată de pete colorate. Cerul era de un albastru superb, şi doar câţiva nori îl făceau să pară mai natural, luându-i strălucirea aceea nepământeană. Însă nu putu să analizeze prea multe, căci Lugos se întoarse în clipa următoare aducând şi o micuţă trusă cu el. Punând-o pe jos, băieţelul cotrobăi prin ea o perioadă, apoi îi întinse o pastilă micuţă şi verde şi îi zâmbi.

-Asta vindecă orice! Până şi tati o ia, deci nu trebuie să îţi faci probleme! Îi spuse, dintr-o dată foarte serios.

Convins că himera ştia ce spunea, Ben luă pastila şi simţii, la numai două minute după, cum picioarele îi trec miraculos, fiind străbătute de ceea ce poate fi asemănat cu un mic şoc electric. Strâmbându-se când îşi simţi faţa întinzându-se dureros, Ben se ridică în picioare şi se apropie de dulapul cel mare, dorind să vadă dacă pastila aceea chiar avusese efect. Când faţa i se calmă, iar aerul rece care intră în cameră îl calmă pe deplin, şatenul se întoarse înspre băiat şi îi mulţumi, apoi se trezi iar aruncat la pământ cu Lugos deasupra, chirăind fericit.

Neobservat de nimeni, un dragon ce survola zona de ceva vreme, se îndreptă rapid spre turnul central pentru a anunţa trezirea primului dintre oaspeţii lor.

La numai câteva clipe după asta, Ben şi Lugos se treziră cu vreo trei dragoni pe balconul liber, aşteptând să fie remarcaţi. După ce îi dădură hainele lui Ben, aşteptând ca el să se îmbrace, cei trei se transformară şi îl poftiră să vină cu el, spunându-i că trebuia să meargă la conducătorul lor înainte de a fi lăsat liber prin ţinut. Cu o ridicare din umeri, luându-l în spate pe Lugos, deşi acesta insistase ruşinat că putea zbura, Ben urcă pe spatele dragonului cel mai mare şi fu dus în faţa lui Llyr.

După vreo două ore, Josh se trezi cuprins şi el de frisoane, iar apoi Tom, care, în ciuda caracterului său, dăduse de pământ cu wyvernul care se fusese însărcinat cu paza şi protecţia lui, pe motiv că nu îl lăsa să părăsească camera.

Tom se trezise surprins de urletul cuiva de prin apropiere, şi chiar se repezise jos din pat ca să ajute. Numai că mişcarea fusese mult prea bruscă, iar aşternuturile mult prea lungi. Încolăcindu-se în jurul picioarelor lui, îi puseră piedică, iar uriaşul se prăbuşi cât era de lung pe jos, icning. Ameţit de mişcarea mult prea bruscă a propriului corp, având încă sentimentul că ceva se întâmplase cu unul din prietenii lui, roşcatul se desprinse din îmbrăţişarea aşternuturilor şi se apropiase de fereastră, uitându-se afară, fără să o deschidă. Nu ştia precis unde se afla, căci adormise pe drum, mult prea stors de orice urmă de rezistenţă ca să mai stea şi treaz, dar nu îi plăcea foarte mult priveliştea. Prea multe chestii zburau pe sus, multe dintre ele, dacă nu chiar toate, având colţi lungi şi gheare ascuţite. Mormăind ceva legat de faptul că va ajunge carne de tun din cauza lor, Tom se întoarse cu faţa înspre cameră, dar chiar când se uită din nou înspre pat, o creatură jumătate şarpe jumătate vultur îl sperie de moarte, fiind mult prea aproape de el.

Un zbieret îi ieşi involuntar din plămâni, aproape sufocându-l cu forţa lui. Dându-se un pas înapoi, uriaşul se propti pe picioare, gata de luptă. Nici o creatură solzoasă nu va pune gheara pe el prea curând. Dacă trebuia să se bată cu tot ţinul pentru a fi lăsat în pace, atunci o va face. Aşteptând ca wyvernul să acţioneze primul, Tom doar se oţărî la el o vreme, dar nu îşi părăsi poziţia.

Ochii lui ciocolatii aruncau fulgere, dar pentru nimic în lume nu avea să îi arate creaturii acesteia ce simţea. Trupul începu să îi tremure din cauza încordării, dar nu schiţă nici un gest.

-Ar trebui să te aşezi odată, inconştientule! Corpul tău nu e refăcut pe deplin, iar muşchii tăi încă sunt deprinşi de pe oase din cauza cascadoriilor din pădure! fonfăitoarea arătare se răţoi la el.

Mârâind jos, Tom se ridică cât era el de înalt, şi se apropie de ceea ce ar fi trebuit să fie un vultur dar cu o coadă lungă de şarpe şi cu solzi în loc de pene în anumite porţiuni. Simţindu-şi corpul ca o bucată de carne prefabricată care de abia a ieşit din tocător, Tom se trânti neceremonios într-un scaun pluşat, exact ca cele existente în camera lui Ben.

-Încăpăţânatule! mormăi creatura scuturând din cap, ochii ei gri închizându-se pe moment.

-Unde sunt prietenii mei? vocea bubuitoare a lui Tom se făcu auzită pentru prima dată, atât de joasă încât îi dădu wyvernului câţiva fiori reci pe şira spinării.

-Nu ai tu treabă acum cu ei! Tu trebuie să rămâi aici până vin cei care te vor scoate de aici, apoi vei afla! Până atunci.... cârâitul plin de superioritate a animalului acela mitic fu curmat brusc de două mâini foarte mari şi puternice strângându-se în jurul grumazului lui.

-Spune-mi repede unde sunt, sau voi afla singur, iar atunci voi da de pământ cu toate spurcăciunile care îmi vor ieşi în cale. Deci, unde sunt, pocitanie? vocea ameninţătoare a omului o făcu să ţipe înfricoşată.

Panicată din cauza strânsorii din ce în ce mai puternice din jurul gâtului, pierzând aer rapid, wyvernul se folosi de coada lui lungă şi îl biciui peste picioare pe roşcat care îi dădu drumul imediat, rostogolindu-se pe jos. Sărind la o distanţă cât mai mare de bărbatul care se zbătea pe jos, creatura gâfâi speriată, neştiind ce să facă.

Vâzând că minunea cu pene şi solzi nu îi răspunde, mânios pe trucul ieftin pe care îl aplicase asupra lui, Tom se ridică de pe jos, şi şchiopătă către fereastră, convins că undeva prin apropiere trebuiau să fie alte camere. Avea să îşi găsească prietenii şi nimic nu îl va opri.

Privind speriată la omul care voia să părăsească camera în ciuda ordinelor, wyvernul se repezi înainte şi se aruncă pe spatele lui, trântindu-l la pământ, imobilizându-l. Gâfâind încă şi tuşind, creatura încercă să mai zică ceva, dar mâna puternică a omului se încleştă în smocul de pene de la gâtul ei, iar ea fu aruncată cât colo, prin fereastră.

Respirând repede, pe gură, Tom se ridică cu greu de pe jos. Cine naiba se credea urâţenia aia că era? Şeful lui? Pe naiba! Nimeni nu îi comanda lui Tom Lyons. Nimeni!

Păşind înafara camerei, aerul rece şi lumina puternică îl izbiră dintr-o dată, făcându-l să se dea un pas înapoi, orbit şi înfrigurat. Trecând, după un timp, peste senzaţiile acestea, arhitectul porni, încă şchiopătând, spre dreapta, urmând drumul foarte lat care făcea un fel de poligon de aterizare a creaturilor zburătoare pe acest turn.

Bombănind şi înjurând pentru el, chiar înainte să dea colţul, Tom se trezi iar că e trântit la pământ şi că fonfăiala care venea de undeva din spatele lui era iar vocea creaturii aceleia împuţite care voise să îl oprească din a face ceea ce voia. Urlând de ciudă şi durere căci arătarea îşi înfipsese ghearele încovoiate în spatele lui, Tom se smulse cu greu, dar nu mai încercă să o arunce de pe el, ci se răsuci, trântind-o pe spate, cu el deasupra, cărând pumni la greu în corpul mătăhălos al wyvernului, şi încercând iar şi iar să îi ajungă la gât ca să o sugrume.

Zvârcolirea fu uşor observată, şi chiar înainte ca Tom să reuşească să pună capăt vieţii semi-vulturului, ceva foarte mare îl prinse de spatele cămăşii şi îl ridică de la sol, fluturându-l în stânga şi în dreapta.

-Sergent Byh, ce e cu toată agitaţia asta? vocea puternică a unui dragon cărămiziu îl făcu pe Tom să înceteze să se zbată, pentru moment.

-Păi, omul acesta încerca să părăsească camera fără permisiune! se smiorcăi Byh către cei doi dragoni, cel cărămiziu şi cel crem care îl ţinea pe roşcat încă suspendat.

-Nimeni nu a spus că nu are voie, ci că trebuie să raportezi la centru imediat dacă se trezeşte. Pe acesta nu vei putea niciodată să îl reţii! Conducătorul nostru ne-a avertizat din start asupra lui! dragonul cel crem pufăi după ce îl eliberă pe arhitect.

-Şi bine a făcut! mormăi tânărul, trăgând de bluză, simţind încă arsurile din spate.

Chicotind slab, amuzaţi şi totuşi respectuoşi faţă de noul lor protejat, cei doi dragoni îi făcură semn lui Tom să îi urmeze. Încă furios pe tratamentul sergentului Byh, uriaşul mai mai că se repezi înspre el din nou să îl termine, însă tusea seacă, prevenitorie, a dragonului cărămiziu, îl făcu să renunţe. Pe moment!

Urmându-i pe cei doi până la locul unde balconul se termina, arhitectul se uită când la unul când la celălalt.

-Şi? Ce aveţi decând să faceţi? O să staţi să meditaţi aici, sau mă duceţi la prietenii mei? pufăi dezaprobator bărbatul, uitându-se urât la cei doi cu bărbia ridicată sfidător.

Dând din cap, ştiind că altă soluţie nu exista, cei doi îi spuseră să urce pe unul din ei, iar apoi o porniră în zbor către partea principala a castelului, fără să scoată o vorbă. Şi bine au făcut. Poate că ei erau mai mari şi mai puternici, dar Tom avea un dar de a se răzbuna pe tot ceea ce îl enerva. Iar acum era pur şi simplu scos din sărite şi îngrijorat. Nu îi plăcuse ţipătul acela sub nici o formă. Tare ar fi vrut să ştie cine îl scosese, dar se temea de ce ar putea afla, aşa că nu întrebă, ci doar analiză tot ce era în jurul lui.

Verde, verde şi iar verde. Linişte şi pace. Deloc pe placul lui. Dar prioritatea lui nu era tărâmul acesta, ci prietenii de care trebuia să aibă grijă.

[candy_cane]

A/N: Dragii mei cititori, din lipsă totală de comentarii, care în fond m-ar ajuta să îmbunătăţesc povestea, făcând-o astfel pe placut vostru, m-am decis să vă adresez o a mia întrebare, poate îmi răspundeţi măcar cu atât:
Care e părerea voastră generală despre poveste? Nu mi-a spus multă lume cum e ea defapt. Ce v-a surprins, ce va plăcut aşa în mare?
Măcar atât furnizaţi-mi şi mie. Că doar aveţi măcar o părere despre povestea asta.
Vreau să ştiu cam ce vă place în mod special la o poveste gen a mea: descrierea, dialogul, acţiunea, romanţa, personajele etc. Aţi vrea să fie mai mult dinamism, o complexitate mai mare a personajelor, aţi vrea personaje noi... Cât priveşte acţiunea viitoare, asta am să o fac numai eu... Numai că vreau să văd ce prinde la public.

Nu e o poveste chiar aşa lungă şi cu chiar atât de multe greşeli, deci puteţi să mă ajutaţi cât de cât.

Mulţumesc foarte mult!

[fake_fate]

Buna. Am reusit sa citesc intregul fic si am decis sa imi spun parerea la intrabarile tale.
In mod sigur nu trebuie mai multe personaje, ele se introduc pentru ca trebuie nu fiindca vrem noi.
Actinea este la un momet dat prea evident taraganata: atunci cand prieteni ei pur si simplu gonesc cu masina. in rest mi sa parut foarte bine concentrata .
inceputul ficului incepe in forta, si intr-un anumit fel, dar apoi ai trecut la un alt fel de a spune povestea unul ce nu cred ca a prins.
Ma surprins intr-un mod foarte placut varietatea de caractere. Fiecare este individual dar toti o iubesc, iar doctorul este cu semnul intrebari la fel ca si misteriosul dragon. Povestea este una interesanta cu care poti lucra si modela. Nu te lasa de ea doar din lipsa posturilor, iti spun eu ca multi intra dar nu zic nimik.
Mult noroc si inspiratie in continuare si sper sa devina din ce in ce mai buna povestea. :*:*

app: incearca putin daca vrei estetica uratlui, va crea contrast

[Lara]

Sall,in sfarsit am reusit sa citesc toate capitolele,sper ca nu o sa renunti doar din lipsa de comentarii.

Sa nu o faci pentru ca ai un fic foarte bun,si mai ales diferit.
Nu cred ca am mai citit ceva la fel pana acuma.Are o actiune foarte complexa ,imi plac personajele si faptul ca nu sunt niste pustani,din contra i-ai facut niste barbati puternici care si-ar da viata in orice moment pentru Alex si pentru omenire.

Totusi ar trebui sa mai adaugi mai mult dialog,deoarece erau locuri in care aproape pierdeam randul din cauza naratiunii si descrierii care desi sunt captivante sunt putin cam excesive.
Ai putea adauga si putina dragoste ca sa faci povestea si mai captivanta.

Imi plac foarte mult dragonii,mai ales conducatorul,de fapt prima data cand a aparut am crezut ca o sa fie ceva intre el si Alex.
Apropo imi place foarte mult personalitatea fiecaruia.
Un singur lucru m-a zapacit,povestea se inclina spre vis,spre elte dimensiuni si asta m-a cam bagat in ceata pe moment dar apoi am reusit sa deslusesc tot.

Cred ca e ficul SF care m-a atras cel mai mult,si de asemenea consider ca esti foarte talentata asa ca nu renunta,povestea trebuie sa continue indiferent de obstacole.

Asa ca succes in continuare si abia astept nextu,stiu ca o sa fie la fel de frumos .

Bye-Bye.:d:d:d

[Daria v2]

Eh. Eu am citit totul de mai de mult dar mi.a fost lene sa comentez. Deci o fac acum:

Chiar imi place ce scrii. Ai niste idei extraordinare. Surprinzi totul dintr.un alt unghi ceea ce imi place si ma fascineaza. Ai un stil aparte. Imi place atitudinea persoanjelor si dialogul care este foarte bun si exista un echilibru in ceea ce faci. Ai niste capitole lungi si captivante, nu ma plictisesc citind. Totul se leaga intr.un mod armonios. Cel mai mult mi.a placut titlul care m.a atras de la inceput. Eter... Ah ! Ce imi place. Deci ai talent.

Oricum stai linistita ca daca nu iti lasa lumea comentarii asta nu inseaman ca nu este citit ficu`. Toate cele bune, te felicit pentru ca mi se pare, adica nu mi se pare, chiar ai un fic foarte bun.

[candy_cane]

A/N: Îmi pare rău că a durat atât până am postat ceva nou la povestea asta. Nu am uitat de ea, numai că m-am ocupat de alte capitole, la alte poveşti... Şi nah! Plus că am avut treabă grea şi cu tezele.. heh
Ei bine, am să pun unul acum, sper să fie bun!
Spor la citit!

CAP 17

Tânguitul aproape agonic al unor sufletele care păreau să răsufle peste ea, să o sufoce într-o înbrăţişare nedorită, o trezi. Dar nu numai sunetul cât mai ales sentimentul că ceva nu era în regulă, o făcură să tresară, zguduind lumea din jurul ei. Mişcarea bruscă fu însoţită aproape imediat de un sunet lipicios, un pleoscăit umed, dar nu de apă, ci mai degrabă de ceva dens, slinos. Simţindu-şi stomacul ridicându-se în gât, bila amară inundându-i gura, Alex se săltă uşor în coate, abia atunci realizând că stătuse întinsă pe fundul a ceea ce părea o barcă. Umezeala din aer şi mirosul a ceva fierbinte o făcură să strâmbe din nas şi să se mişte şi mai precaut, barca balansându-se periculos dintr-o parte în alta, dar când ochii ei se adaptară la semiobscuritatea priveliştea care o întâmpină o convinse că presimţirea pe care o avea era întemeiată.

Atât marea pe care naviga în derivă, cât şi cerul erau nişte mase negre, pline cu o puzderie de stele, care creeau suficientă lumină cât să lumineze totul într-o aură fantomatică. Luna nu se vedea nicăieri, iar norii, nelipsiţi din lumea reală, nu erau prezenţi aici. Marea şi cerul se contopeau perfect, încât Alex avu la începu împresia că e pierdută printre stele, urmând un soi de drum luminos ciudat care ar fi trebuit să o ducă cine ştie unde. Ochii ei căutară un semn a existenţei unui ţărm îndepărtat, dar nimic nu se ivi în faţa ei, sau pe laterale. Nimic, doar clipocitul acela langunos, ca o mângâiere rece şi slinoasă, îi mângâia auzul.

Realizând că nu avea ce să mai vadă în depărtare, fata oftă, lăsând aerul să îi iasă din plămâni, şuierător şi disperat. Unde se afla şi unde se ducea? Nu îşi aducea aminte să fi pornit în vreo călătorie pe mare, cu atât mai puţin într-o bărcuţă fără vâsle sau pânză. Nu îi plăcea golul de aer rece care trecea atât la nivelul apei cât şi prin ea. Nu îi înţelegea total semnificaţia, dar ştia că nu era de bine.

Inhalând brusc aer, Alex îşi deschise gura, şi urlă din toţi rărunchii, chemând acele spirite cu care se obişnuise de mică. Vocea ei pluti în depărtare, dar nu îi răspunse nimic, iar asta o îngrozi chiar mai tare decât prezenţa aproape veşnică a monştrilor care o pândiseră atâţia ani de-a rândul din străfundurile întunecate a minţii ei.

Simţindu-şi inima zguduită de liniştea care părea să o sufoce, Alex încercă din nou, iar şi iar, observând cu groază cum întunericul părea să îi mănânce strigătele, ajunse de acum la disperare pură, înecate de lacrimi şi neputinţă. Răsucindu-se pe loc, căutând un semn, cât de îndepărtat că fusese auzită, deşi o parte a minţii ei îi spunea că nimeni nu era viu aici ca să poată răspunde, Alex urlă numele celor trei mare, din nou, gâfâind după fiecare încercare, luptându-se cu panica.

Nu era vorba de frica de întuneric, căci stelele acelea mistice îi ofereau suficientă lumină încât să vadă unde se afla, şi nici de singurătate, căci de-a lungul vieţii fusese mai mult singură decât împreună cu cineva. Nu, niciunul din lucrurile astea nu o deranjau în măsura în care să se apuce de urlat, şi nici necunoscutul nu o mai surprindea de acum. Neştiinţa şi presupunerea morbidă că ea se îndrepta spre o moarte sigură, asta era cauza panicii care îi rodea sufletul. Continuând să urle, practic stând în picioare în barcă, aplecată în faţă, cu unghiile înfipte în carnea moale din palme, Alex îşi închise ochii, lacrimile curgându-i acum în voie pe obraji.

Nu dură mult până când gâtul o lăsă, doar un croncănit părăsindu-i buzele, alăturându-se tânguirilor molatice care o treziseră. Lăsându-se înapoi în barcă, îşi înconjură genunchii cu braţele, sprijinindu-şi capul de ei, dar nu scoase nici un sunet. Nu mai vroia să urle, căci îi era frică de reverberaţia propriei voci, singuratică şi spartă prin spaţiul acela care părea infinit. Muşcându-şi buzele, simţind vag înţepătura neplăcuta a dinţilor pe pielea care ceda sub presiunea continuă, bruneta încercă să găsească un plan, o soluţie la situaţia ei actuală. Nu îi era neapărat frică de moarte, dar nu voia să plece din lumea de la suprafaţă în felul acesta. Nu voia să se trezească dintr-o dată moartă fără să fi avut o cauză violentă, o luptă în urma căreia să fi pierdut tot.

-Nu te mai gândi atât de mult la ce nu poţi schimba!...

O tânguire apatică îi ajunse la urechi, venind parcă de nicăieri şi reverberând în jurul ei, dând impresia că sunetele o înconjurau, o asaltau de peste tot. Zvâcnind din nou în picioare, fata căuta sursa imediată a cuvintelor, dar, nevăzând nimic, sufletul ei se crispă şi mai mult, crezând că înnebunise în cele câteva minute decând stătea acolo.

„Oare să fie doar cîteva minute? Nu ştiu de ce am impresia că timpul aici nu se măsoară aşa cum se face la suprafaţă!” ochii ei verzi, înroşiţi de lacrimile vărsate până atunci, i se roteau nebuneşte în cap, în timp ce ea scana zona imediat apropiată bărcii ei simple şi reci.

-Alătură-te nouă!

Din nou, vocile acelea seci de orice emoţii, fără fluctuaţii sau vibraţii, venind parcă din apă, se făcură auzite. Erau mai multe, şi totuşi păreau una singură, o intonaţie aparte, poate chiar cea a morţii îi vorbea tinerei în acest punct dintre viaţă şi moarte.

Scuturând din cap, înghiţind în sec, Alex se îndepărtă de margine, se lăsă pe vine şi îşi ascunse capul în palme, preferând întunericul acela familiar. Apa începu să capete o mişcare vagă, ca şi cum ceva de sub barcă începuse brusc să se mişte, creind valuri din ce în ce mai mari care se izbeau de lemn cu o limpăială morbidă, dezgustătoare. Scuturând iar şi iar din cap, Alex începu să tremure, incapabilă să se oprească, mintea fiindu-i parazitată de aceeaşi idee: orice ar fi făcut tot avea să moară. Încercă să invoce singurul lucru care îi dăduse în trecut suficientă forţă ca să poată trece peste orice obstacol, acelaşi lucru care o făcuse să înainteze mereu în drumul ei spre fostul ei cămin, către monştrii şi pericol, dar nu reuşi. Imaginea era acolo, sentimentele aşteptau în spatele unui paravan subţire, dar nu putea ajunge la ele, oricât s-ar fi întins, oricât ar fi zgâriat la pânza care le acoperea. Panica se instală aproape instantaneu când îşi dădu seama că începea să uite bucăţi importante din viaţa ei. Încrederea ei se risipi ca fumul într-o briză puternică, dar, stoică din fire, nu se ridică, în ciuda chemărilor din ce în ce mai insistente a fiinţelor care colcăiau în apa agitată.

O lumină gălbuie, demonică, se ridică din apă, iluminând totul cu strălucirea ei, iar flăcări micuţe cuprinseră barca lingând lemnul umed, uscându-l şi distrugându-l, încet dar meticulos. Sfârâitul şi mirosul de ars, plus o altă duhoare, de peşte uscat la soare, sau de corpuri descompuse într-o baltă stătută, o învăluiră, sufocând-o, dar ea nu cedă tentaţiei de a se uita la ceea ce se ridica din apă.

Dacă s-ar fi uitat în acel moment în valuri, ar fi observat nişte forme care aduceau vag a corpuri omeneşti, plutind fără vlagă, venind înspre barcă, atingând-o în treacăt şi mergând mai departe, sufletele decedaţilor fiind împinse mai departe de un curent inexistent la suprafaţă. Lumina şi mişcarea care agitau ambarcaţiunea lui Alex proveneau din străfunduri, un soi de stâlp de flăcări verzulii ridicându-se din întunecime spre ea, spiritele acelea trecătoare evitându-l pe cât posibil. Cei câţiva morţi care ajungeau în dreptul stâlpului erau arşi instantaneu, distruşi de o forţă care căuta să o omoare pe Alex cu orice preţ.

Strângând dinţi, Alex începu să cânte, la început murmurând, linia melodică vibrându-i din corpul micuţ, zguduit de sughiţuri de plâns, cu forţă, în ciuda sentimentelor care păreau să o domine. Pe măsură ce versurile îi dădură încredere în sine, lumina începu să pălească, iar focul se domoli, însă urletul care se ridică din adâncuri, mai mai că o făcu să uite de semnificaţia melodiei. Incantaţia continuă să curgă în valuri line direct din sufletul ei, dar Alex nu îşi deschise ochii, prea speriată să facă altceva decât să cânte, folosindu-se de toată capacitatea plămânilor ei ca să dea convingere versurilor, deşi nu credea în totalitate în puterea lor.
Chiar înainte ca prezenţa aceea malignă să dispară, vocilea acelea pline de răutate ajunseră din nou la urechile ei.

-Nu vrei să accepţi inevitabilul şi să mori repede, dulce Alexandra Marie Weston! Vrei să îi faci pe cei care te aşteaptă să sufere mai mult timp, până ce tu te vei stinge, căci vei muri, asta ţi-o putem garanta! Atunci suferă!

Vorbele ciudate, încărcate de ură atât pentru ea cât şi pentru cei pe care îi proteja, o uimiră atât de mult încât deschise ochii în ciuda sentimentului că nu ar fi trebuit să facă asta, dar căldură insuportabilă şi lumina aceea ciudată dispăruseră din nou în adâncuri. Alex nu încercă să se apropie de margine ca să se uite după ea, căci ştia că măcar jumătate din ceea ce spusese vocea aceea era adevărat. Ce o uimea cel mai tare era faptul că entitatea aceea îi ştiuse numele întreg, nume pe care nu îl folosise niciodată până atunci.

Oftând, bruneta se lăsă pe spate în barcă, ducându-şi picioarele la piept, cu faţa îndreptată înspre o parte a bărcii, doar o bucată din cerul veşnic înstelat apărând în colţul ochiului stâng, o imagine vagă, periferică, toată atenţia ei îndreptată înspre forul ei interior. Închizând ochii, Alex începu să fredoneze din nou, melodia tristă şi magică vibrând mai tare în noapte decât o făcuse vocea ei la volum maxim. Ar fi vrut să îşi ceară scuze în avans pentru ce urma să se întâmple de la cei care cu siguranţă o vegheau, dar ştia că nu putea. O lacrimă amară îi alunecă pe obraz, urmată imediat de alta şi de alta.

Adormi în curând, zguduită de plâns şi de coşmaruri, barca vieţii ei urmându-şi nestingherită cursul pe valea morţii, înaintând din ce în ce mai mult în întunericul de nepătruns a vieţii de apoi.


-ÃŽntre timp-


Sălile palatului părea animate de o viaţă din ce în ce mai agitată pe măsură ce oaspeţii săi începură să se trezească. Creaturi de toate mărimile şi rangurile, cutreierau coridoarele, încercând să urmeze fiecare ordin strict pe care îl dădea. Dar el tot nu se putea dezmetici din starea de părăsire pe care o avea. Golul din inima lui, deşi ar fi trebuit să dispară o dată ce îi oferise muritoarei protecţia lui veşnică, se adâncea pe măsură ce timpul continua să se scurgă iar fata nu se mai trezea.

Trecuseră deja două săptămâni decând îi adusese pe toţi cei şase oameni în casa lui, dar starea ei nu se îmbunătăţise deloc. Ba mai rău, ea continua să fie măcinată de o boală necunoscută lui sau vindecătorilor lui. Nimic nu părea să o ajute, cu atât mai puţin îngrijirile pe care i le oferea medicul lor. Nu putea pricepe ce se întâmpla, dar văzând-o sfârşindu-se sub proprii ochi nu îl ajuta deloc. Era atât de mânios că nu putea face nimic încât aproape că omorâse jumătate din personalul său într-un acces de furie.

Oftând, uitându-se la singura care ar fi putut să termine războiul, singura care ar fi putut să unească două armate şi să le şi conducă, Llyr realiză cât de mult însemna ea pentru lumea asta. O dată cu moartea ei pierdeau şi singura şansă de a termina un război care dura de prea mult timp.

-Mare conducător, avem veşti din lumea de la cealaltă lume: se pare că un grup de Vânători a fost încolţit de Proscrişi chiar la graniţa cu una din regiunile în care oamenii noştri stau deghizaţi apărând zona. Să îi ajutăm? vocea unuia dintre generalii săi îl readuse din nou în prezent, ochii lui lipsiţi de strălucire fixându-se cu greu asupra formei plecat din faţa lui.

-Acţionaţi cât mai rapid cu putinţă. Luaţi-l pe Mike Holt cu voi în caz că vreunul din ei e rănit. Dacă se întâmplă ceva grav în acea regiune ordonă evacuoarea oamenilor şi luaţii pe Vânători cu voi şi aduceţii aici! ordinele, rigide şi prompte, vibrară în camera aproape goală în timp ce generalul se înclină din nou şi plecă.

Înainte de a ajunse la uşă însă, Llyr îl opri cu o mârâitură din fundul pieptului, făcându-l pe celălalt dragon să înţepenească în loc.

-Generale Baght, mobilizează-ţi divizia ca, în caz de pericol, să acţioneze cât mai eficace împotriva Proscrişilor. Vreau să fie distruşi imediat, fără ca vreunul din oamenii noştrii să sufere.

Înclinându-se încă o dată în faţa conducătorului său suprem, Baght se întoarse din nou pe călcâie şi ieşi afară din sală, transformându-se aproape imediat şi dând semnal trupelor sale să pornească la luptă. Războiul începuse!

Frecându-se la ochi cu o mână tremurătoare, Llyr îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii, simţindu-şi sufletul cum încearcă să se smulgă de la locul lui pentru a-l urma pe cel al fetei. Dar lumea lui nu era aceeaşi cu a ei, iar viaţa ei nu îi aparţinea. Încercările de apropiere erau o prostie şi nu aveau să se soldeze decât cu eşec. Cu toate acestea, el nu înceta să spere că poate, ea îl va auzi şi va opri astfel drumul ei spre moarte.

-E un lucru foarte periculos, Sire, ceea ce încerci să faci! murmurul slab de dezaprobare din partea prim-generalului său, îl făcu pe mare dragon imperial să deschidă un ochi obosit şi să se uite la uşa care dădea spre sălile palatului său.

Manticora stătea acolo, coada lungă fluturându-i în spate, cu privirea aţintită asupra lui, fără să îi fie frică de mânia care părea să fie singurul sentiment care îl mai mobiliza pe dragon de ceva vreme încoace. Pufnind scurt, Llyr Dallilian închise din nou ochii, ignorând tot ceea ce avea de spus Fenur. Nu că nu i-ar fi păsat ce spunea, dar ştia precis că generalul său, prietenul său cel mai vechi, avea mereu dreptate. Iar în momentul de faţă chiar nu voia să îi dea dreptate.

-E un joc pe care nu ar trebui să îl joci, Llyr, asta dacă nu cumva vrei neapărat să pierzi?! Ea nu se va întoarce la noi aşa... Nu cred că se va mai trezi vreodată, dar asta nu ar trebui să te facă să îţi pierzi capul! vocea agasantă a manticorei şi apropierea lui de scaunul cu spătar înalt pe care stătea dragonul, smulseră un alt tunet de mârâituri.

În mod normal, asta ar fi însemnat sfârşitul discuţiei, dar Fenur continuă, ştiind că altfel nu îşi va face prietenul să cedeze în faţa sentimentelor. Llyr avea darul nemăsurat de a ţine totul în el până la epuizare. Cu toate că dragonul era încăpăţânat, el, ca şi prieten al lui, nu va aştepta să vadă când va cădea, doborât de sentimente de vină. Fenur îşi punea viaţa în joc pentru fericirea prietenului său. Dacă moartea lui îl va face pe Llyr să înceteze în a se apostrofa singur pentru ceva care nu ţinea de el, atunci aşa să fie.

Un schimb aprins de mârâituri urmă imediat după cuvintele aspre ale manticorei, furia albă din dragons crescând peste limitele suportabilului. Strângând din maxilare atunci când Fenur atinse coarda sensibilă din inima lui legată de sentimentele sale pentru fată, Llyr de abia se abţinu să nu sară asupra generalului şi să îl sfâşie cu mâinile goale. O ceartă aprinsă între conducător şi prim-general nu ar fi fost bine primită în momentul de faţă, dar Fenur continua să îi apese butoanele, enervându-l din ce în ce mai tare.

-Ai face bine să încetezi! abia reuşi să pronunţe printre dinţii încleştaţi dragonul, urmărindu-l pe Fenur cu ochi înroşiţi de ură.

Manticora doar pufni superioară, oferindu-i o mârâitură de dispreţ ca răspuns.

În secunda următoare, cu un urlet care zgudui întreaga vale, atrăgând atenţia tuturor supuşilor care rămaseră apoi cu sufletul la gură, dragonul cel mov se aruncă asupra creaturii mai micuţe, transformându-se în forma lui naturală. Mai mic şi mai iute decât imensa reptilă cu aripi de pene, Fenur se strecură afară din palat, mârâind lucruri de neînţeles la adresa urmăritorului său dezlănţuit. Strecurându-şi cu greu trupul prin uşa de la camera sa, Llyr fugări micul ghem de blană roşiatic până afară, când se aruncă asupra lui, pregătit să îi rupă coloana între dinţi. Dorea să îi simtă sângele fierbinte pe limbă, iar asta cât mai curând.

Evitând la mustaţă atacul, Fenur se aruncă într-o parte, printre picioarele dragonului, şi alergă prin spate, sărind peste coada periculoasă şi pregătindu-se să se năpustească asupra spatelui descoperit a lui Llyr. Nu degeaba era el prim general!

Prea orbit de furie ca să mai raţioneze calumea, reptila se trezi cu prada sa în spate, o durere agonică străfulgerându-i ceafa. Manticora continuă să îl muşte, smulgându-i solzii unul după altul, în ciuda tuturor sforţărilor lui de a-l îndepărta. Când durerea ajunse la un punct de nesuportat, Llyr se trânti pe spate, reuşind astfel să scape de generalul său.

Gâfâind, tremurând atât din cauza furiei cât şi din cauza durerii, dragonul îl fixă pe Fenur cu o privire ucigătoare, dar nu îl mai atacă. Era clar că, în stadiul în care se afla, nu va reuşi niciodată să îl omoare. Coborându-şi capul, înclinându-şi gâtul lung în faţa manticorei, Llyr îl salută, apoi se întoarse şi îşi deschise aripile, luându-şi zborul către locuri numai de el ştiute pentru a se calma.

Oftând, Fenur se uită cu tristeţe la ghearele lui pline de sânge, imaginea cărnii dezgolite dintre umerii conducătorului lui făcându-i inima să pulseze dureros. Nu aveam cum să îl ajute altfel decât aşa. Cu toate că era cel mai deştept şi cel mai puternic din tot regatul, Llyr rămânea o creatură ghidată de instinct, partea lui animalică fiind câteodată mai puternică decât partea lui raţională. Nu aveam cum să îl calmeze. Tristeţea maticorei căpătă curând altă formă când se gândi la fata care murea încet în camera lordului său. Ei chiar nu avea ce să îi facă, deşi încercase de câteva ori să vorbească cu ea în vis, dar nu reuşise. Acolo unde se afla ea, nimeni nu putea ajunge.

Oare ce avea să se întâmple cu restul lumii acesteia? Care era rolul lor, până la urmă?

[candy_cane]

Cap 18



„În lumea asta există lucruri pe care le poţi schimba, altele care nu mai pot fi schimbate. Iar scurgerea timpului face parte din a doua categorie. Ajungi până într-un punct şi nu te mai poţi întoarce [...] După o anumită perioadă de timp lucrurile capătă o anumită formă ca cimentul într-o găleată. Din clipa respectivă nu ne mai putem întoarce la ceea ce am fost înainte.” – ‚La sud de graniţă, La vest de soare’ – Haruki Murakami

Un murmur dezaprobator trecu prin grupul adunat în crângul destul de mare din centrul pădurii veşnic verzi, semn al unei dispoziţii proaste şi a neîncrederii care domina fiecare inimă care exista acolo. Împărţit în două tabere, una tăcută şi atot puternică, gata oricând să se bată pentru a face linişte, iar una nemulţumită, care continua să bodogăne, aruncând priviri scârbite de la unii la alţii în funcţie de ideile care se spuneau în acel cerc restrâns, cele două tabere frământau nervoase pământul nisipiu de sub picioare, sfărâmând bulgării mai închişi la culoare imediat ce se iveau după ce scărmănau solul cu vârful încălţărilor. Scuturând din cap din când în când, unii dintre oameni se întorceau către grupul de animale mitice cu bărbiile ridicate a sfidare şi cu mâinile fie pe arme fie încovrigate pe piept, însă fără să scoată o vorbă.

Tensiunea se ridica în fiecare minut, iar când aceasta ajunse la un punct extrem, făcând ca până şi copacii să freamăte indispuşi, două chipuri se iviră dintre trunchiuri, punând capăt, pentru moment animozităţilor. Nimeni nu spera ca oamenii şi fiinţele mistice să fie prieteni la cataramă, mai ales că micuţa ceată de Vânători cârtitori, căci nu toţi erau împotriva asocierii în luptă, continuau să creeze probleme, stârnind discordie între dragonii luptători şi grupul lor, certuri care, de regulă, se terminau cu câteva vănătăi şi zgârieturi de partea oamenilor, reptilele neîndrăznind să facă mai mult decât atât de teama repercursiunilor.

Cum murmurele încetară, o linişte ciudată punând stăpânire pe locul de antrenament al dragonilor, cele două figuri încă ascunse în umbră se depărtară de lizieră, lăsând soarele să le mângâie feţele. Diferenţa dintre cei doi fu atât de evidentă şi supărătoare pentru Vânători încât vocile iar porniră să trâmbiţeze idei conform cărora toată această tevatură era o prostie, iar ei nu ar trebui să fie aici.

Strâmbând din nas, Tom îşi ridică capul, privirea lui ageră fixată asupra chipurilor celor care ridicaseră tonul. Dacă ei credeau că totul va decurge aşa cum voiau ei, atunci se înşelau amarnic. Nu numai că nu va fi aşa, dar el îi va supune celor mai umilitoare teste numai pentru a le arăta cât de nepricepuţi erau. Nu conta cât timp luptaseră împotriva acelor creaturi subdezvoltate create acum cine ştie când. Nu conta nimic din ce făcuseră până atunci. Ceea ce era important acum era colaborarea, căci, în ciuda faptului că nu voia cu nici un preţ să o admită în gura mare, hidoşeniile îşi măriseră numărul şi deveniseră, nu se ştie cum, mai şirete şi mai organizate.

Ridicându-şi buza de sus într-un fel de rânjet de scârbă profundă la adresa celor care acum se retrăgeau din faţa lui, abandonând pentru moment lupta, Tom îşi încreţi sprâncenele şi se uită rând pe rând la cei adunaţi, fie ei dragoni, oameni, himere sau orice altfel de creaturi. Îngustându-şi privirea oţelită, tânărul făcu un semn aproape imperceptibil către conducătorul cetei iscoditorilor, vechi amic şi veşnic partener de bătaie, Darius.

-Cum te mai simţi prietene? vocea bubuitoare a uriaşului coborî asupra celor adunaţi dintr-o dată, speriindu-i pe unii şi atrăgându-le atenţia altora.

-Chiar foarte bine, ţinând cont că una din reptilele astea împuţite m-a atacat azi dimineaţă! o voce uşor piţigăiată îi răspunse dintre şleahta adunată în faţa omului ce avansase, ca şi conducător oficial, înaintea dragonului imperial care stătea şi analiza totul din umbră.

Pufnind scurt, închizând unul din ochi, încă fixându-l pe bărbatul mai în vârstă decât el cu o privire oţelită, roşcatul încercă să analizeze posibilităţile. Nu era tocmai domeniul lui, această reconciliere între persoane, el preferând mai mult analiza strategică decât orice altceva, dar nici nu putea să sară la bătaie, snopind toată încrederea de sine a celuilalt, transformând-o într-o pulbere inutilizabilă. Înghiţind greu, limba lui scoţând un sunet ca de sticlă desfundată brusc, tânărul strânse din dinţi, ascunzându-şi mânia, şi se întoarse numai pe jumătate înspre cel din spatele lui. Marele dragon imperial, a cărui păr albastru spre verde, ca o mare agitată în soare, se ondula uşor în briza răcoroasă de dimineaţă, îi făcu un semn imperceptibil pentru ceilalţi prin care îi confirma cele spuse mai devreme.

Oricât de mult ar fi vrut să îl jupoaie de viu pe acel vulpoi pe două picioare care îşi spunea el lider al găştii de nelegiuiţi umani, uriaşul se mulţumi doar să strângă pumnii foarte tare simţind cum îi pocnesc degetele în palmă, ca mai apoi să se uite la bărbatul din faţa lui cu o privire seacă de orice emoţie.
Darius nu era tipul de care te puteai lega fără să ajungi înjunghiat pe la spate, iar Tom nu îşi dorea cu nici un preţ să şi-l mai pună şi pe el pe cap. Îi ajungeau problemele pe care le avea, de restul chiar nu mai voia să mai audă. Oftând, un şuierat ameninţător ieşindu-i de după buzele strânse într-o linie perfect dreaptă, Tom îl măsură din cap până în picioare pe Vânătorul din faţa sa. Deşălat şi ciupit de vărsat, înselător de înalt şi totuşi păstrând o aliură de om firav şi plăpând, mai ales că păstra o oarecare aparenţă prin fizicul deloc impozant, Darius era exact genul de om pe care nu te gândeai că ai să-l întâlneşti vreaodată pe câmpul de luptă. Claia de păr roşu, ce stătea mereu în vânt, mai rebelă decât posesorul ei, se blonzi în lumina pură a soarelui, chipul, măcinat de acnee, se înroşi vizibil din cauza furiei reţinute în faţa indiferenţei celui provocat la duel indirect. Ochii înfundaţi în orbite cu gene lungi priveau cu o intensitate greu de egalat la faţa impasibilă, imobilă al celuilalt.

¤Dacă privirea ar putea ucide, sau măcar dacă ar putea răni, atunci eu cred că aş fi mort demult!¤ se amuză tânărul pe seama seriozităţii celuilalt, zgândărit în orgoliul propriu.

Şi avea şi de ce să se simtă jignit: Darius nu era tocmai cel mai de încredere om, dar el nu minţea atunci când era vorba de persoana lui, mai ales când avea de câştigat de pe seama asta, aşa cum era şi cazul de faţă. Impasivitatea lui Tom dădea impresia unei neîncrederi totale care îl jigneau profund, deşi nu ar fi spus asta niciodată. Darius mereu afirmase în trecut că putea fi considerat orice, căci nu credea că vreo injurie ar fi fost nedreaptă sau nelalocul ei, dar nu va suporta niciodată să fie considerat un mincinos, oricât de ciudat ar fi sunat asta.

-Nu te uita aşa la mine, Tom Lyons, căci vei regreta amarnic gândurile acestea! Eu nu mint! mârâi pungaşul, buzele subţiri şi crăpate dezvelind dinţii galbeni şi stricaţi într-un rânjet provocator, ochii aruncând fulgere.

-Voi crede ce vreau eu despre tine, Carias, oricât de mult ţi-ar terfeli asta orgoliul. Tu nu ai nici un cuvânt de spus, mai ales că e foarte posibil ca tu să fi pornit totul! vocea lipsită de orice fel de inflexiune tăie mai adânc decât orice insultă pe care i-o adresase cineva vreodată.

Îngustându-şi periculos de mult privirea, Darius se holbă la Tom o bună bucată de vreme, căutând o strategie prin care să îşi dea gata oponentul dintr-o singură mişcare, însă, chiar în momentul în care picioarele lui se încordară, dragonul din spatele vechiului său duşman se desprinse de tot de umbra protectoare a pădurii şi păşi, foarte sigur pe el, până lângă arhitect, figura lui semeaţă atrăgând imediat toate privirile. Înclinându-şi capul uşor, dragonul se aplecă spre figura lui Tom şoptindu-i ceva cu un ton secretos, tunetul blând din voce trecând direct prin fiinţele adunate pe viitorul câmp de bătaie.

Pufnind la orice i-ar fi spus dragonul, arhitectul îşi lăsă capul în jos, barba lui mai având puţin până să atingă umflătura musculoasă a pieptului, şi mormăi ceva mai mult pentru el, deşi bărbatul mai înalt de lângă el scutură uşor din cap, un zâmbet vag ridicându-i buzele, iluminându-i chipul de altfel sobru.

Cum nimic nu părea să se mişte, tânărul nedând vreun semn că ar fi auzit măcar mormăiturile joase ale lui Darius care dorea să îşi spele onoarea în faţa tuturor, dragonul cu părul albastru precum marea şi cu nişte ochi roşii precum para focului, se întoarse cu faţa către mulţime.

-Vom începe antrenamentele de astăzi! Nu mă interesează care vă sunt preferinţele – iar ochii lui se fixară ca nişte pumnale sângerii asupra grupului de cârtitori care se dădură cu ocazia asta un pas mai înapoi – dar vreau să vă fie clar că nu voi accepta, aşa cum a făcut sir Lyons aici de faţă cu mine – ochii lui îngreunaţi de un dispreţ covârşitor se opriră, după acel murmur abia perceptibil, asupra roşcatului cel deşălat, intimidându-l – adineauri. Eu nu voi accepta asemenea manifestări de insubordonare! Proscrişii nu vor aştepta ca voi să vă rezolvaţi probleme interioare înainte să atace şi să vă distrugă! Deşi am încredere în oamenii mei, cei câţiva dintre voi, Vânătorilor, care nu sunt de acord cu ordinele date de regele meu vor trebui să se hotărască rapid din ce tabără vor face parte când vom porni la război: fie vor fi de partea noastră, fie de a lor. Nu există cale mijloc! discursul, deşi calm şi plin de înţelegere risipi orice încercare de răzvrătire din cei care voiseră mai devreme să se pună împotriva alianţei.

Însă, deşi avu efectul scontat, mica piesă de teatru pusă în aplicare de către Tom şi al doilea general în Imperiu, Rod’ris, câţiva Vânători, format numai din şapte bărbaţi, se dădură mai la o parte, cu Darius în frunte. Uitându-se cruciş la cei câţiva rebeli, restul oamenilor doar ridicară din umeri, incapabili de a face ceva. Era imposibil să se ducă cineva la ei şi să le bage minţile în cap. Nu aveau să asculte sub nici o formă.

-Eu nu îmi voi pleca grumajul sub jugul vostru, pocităniilor! Cuvintele pline de venin a lui Darius biciuiră aerul. Iar voi – iar capul lui se întoarse rapid către Vânătorii rămaşi, tendoanele din gât pocnindu-i dureros -, voi sunteţi cele mai jalnice fiinţe dintre toate! V-aţi coborât la nivelul cel mai de jos al existenţei dacă acceptaţi ca aceşti monştrii să vă conducă în luptă! Ei i-au creat pe Proscrişi! Ei sunt cei care ne vor distruge în final! Ei şi curva care doarme acum în patul ei de...

Însă nu mai apucă să îşi termine tirada nebună, ochii bulbucându-i-se în cap, două fire de salivă curgându-i pe barbă şi strălucind în lumina solară, căci umbra imensă a lui Tom îl acoperi de tot, un pumn mare avântându-se asupra feţei expuse, înroşite exagerat din cauza dorinţei de a creea o revoluţie.

Coborându-se rapid, evitând la mustaţă impactul, simţind doar o uşoară atingere arzătoare în obrazul drept, Darius făcu un pas în lateral, sărind apoi câţiva metri mai încolo. Urmărindu-l tot timpul pe vechiul său partener de antrenament, Darius observă cu stupoare că, sub masca de furie lucidă a lui Tom, o tristeţe adâncă şi o singurătate devastatoare îi măcinau sufletul. Cuvintele spuse într-un moment de mânie pe decizia celorlalţi, forţaţi de împrejurări să accepte un ajutor de care nu erau în totalitate siguri, îşi rănise tovarăşul mai rău decât crezuse vreodată. Reporter de meserie, Darius recunoscu imediat gafa făcută, dar, mai presus de orice, îşi dădu seama că din asta nu va mai scăpa fără o cotonăgeală bună. Prea îi călcase pe toţi pe coadă, cerând dreptate, deşi ştia precis că mai bine decât aici nu va mai găsi nicăieri.

Arcuindu-se în lovituri, Tom practic se aruncă cu toată greutatea în loviturile de pumni, rotindu-se cu o viteză incredibilă în cele de picioare, reuşind în numai trei încercări să spargă garda adversarului său. Concentrându-se pe o directă de dreapta, Tom nu observă la timp mişcarea de picioare a lui Darius care, convins că nu va mai avea alt prilej, îi luă pământul de sub picioare, trântindu-l la pământ pe uriaş, sub privirile critice ale celor din jur. Gâfâind, dar amortizând impactul printr-o rotaţie subită a corpului spre dreapta, Tom ăşi ridică piciorul stâng şi îi dădu o lovitură de toată frumuseţea celuilalt, un ţipăt de durere ieşind de după buzele crispate şi supte ale lui Darius.

Ridicându-se de jos, Tom se aruncă asupra celui lovit, impactul cu solul a celor două trupuri sunând cavernos în tăcerea aproape mormântală care se lăsă peste pădure. Doar gâfâiturile şi pleoscăiturile umede a pumnilor care intrau în contact cu pielea auzindu-se. Un ţipăt de agonie zdruncină în scurt timp liniştea, rupând vraja, Darius de abia reuşind să respire sub ploaia de lovituri aplicată de Tom, deşi reuşise la rândul său să dea câţiva pumni bine plasaţi. Însă, fiind mai mare şi mai greu, Tom avea un avantaj de neîntrecut de către celălalt. Deşi ţipase când una din coaste îi fu fracturată, Tom aplică cu şi mai multă îndârjire loviturile, decis să pună capăt vieţii mizerabile a celuilalt. În furia sa oarbă, adunată de mai mult timp în sistemul său, Tom nu auzi mişcarea din jurul său sau implorările sacadate ale celuilat, şi, încălecat cum era peste trupul murdar şi plin de sânge a roşcovanului, şi se trezi prea târziu, aruncat spre celălalt capăt al crângului, trupul lui atingând solul nisipos cu un bufnet înfundat.

Scuturând din cap ca un taur, Tom se ridică cu greu în picioare, sângele picurându-i din nasul fracturat şi din arcada spartă, sângerele obturându-i vederea pe partea stângă. Ar fi vrut să se repeadă din noi asupra celui care îi terfelise prietena care se afla pe moarte, însă, înainte de a putea face măcar un pas în direcţia lor, o măna mare i se încleştă în jurul gâtului ridicându-l de la pământ.

-Calmează-te, sir! Nu obţii nimic dacă îl ucizi! Nu e vina nimănui că Alex Weston se stinge în palat! sâsâitul ameninţător şi totuşi calm al lui Rod’ris îl făcu pe Tom să se zbată în strângerea destul de aprigă a dragonului.

¤Dar e vina mea! A tuturor! Pentru că am lăsat-o singură deşi ştiam că nimic bun nu va ieşi din asta! E vina mea, dar nu voi lăsa pe nimeni să îşi bată joc de ce e al meu!¤ gândul acesta rupse ceva din rezistenţa de mai devreme pe care şi-o făcuse tânărul.

Mârâind la cel din faţa sa, Tom îl apucă la rândul său de guler, strângând cu toată forţa de care era în stare, pe cel care încerca să îi facă un bine. Dragonul însă, nu schiţă nici un gest, asta până când Tom se opinti, ridicându-l pe Rod’ris de la pământ, în ciuda diferenţei de înălţime şi greutate, izbindu-l cu spatele de pământ, aruncat fiind, la rândul său, mai departe de către dragon. Obosit şi în dureri cum era, Tom doar se şterne la ochi, înlăturând sângele şi îşi luă poziţie de atac, desfăcând picioarele şi aşteptând, mâna dreaptă încleştată pe sabia legată la şold. Voise să se bată cu cineva decând ajunsese aici, dar niciodată nu avusese prilejul. Acum însă, nervos cum era, nu conta cu cine se lua la harţă. Încercase să fie calm şi împăcat cu soarta, dar simpla idee de a o pierde pe Alex îl înnebunea.

Atacând dintr-o dată, Tom scoase sabia din teacă printr-o mişcare bruscă şi fluidă, retezând o bucată din pelerina verde, de catifea a celuilalt. Deşi mai rapid ca el şi cu mult mai puternic, Rod’ris de abia avu timp să se ferească de următoarea lovitură. Întorcându-se pe călcâie, lovind ba cu latul ba cu vârful, Tom nu îl slăbea pe dragon din ochi. Cu toate acestea, coasta ruptă îşi spuse cuvântul imediat după a şasea încercare nereuşită de a-l despica pe dragonul cel albastru în două.

Gâfâind, o panglică de sânge scurgându-i-se pe la colţurile gurii, sub forma unei spune roşiatice, Tom se uită cu ură la cel din faţa sa, realizând prea târziu că nu de la el începuse totul. Cel care pornise focul zăcea încă într-o baltă de sânge, de abia mai respirând, probabil inconştient.

Scăpând sabia din mână, ochii lui Tom se măriră increduli. Privirea îi alunecă de la un chip la altul, şi, chiar înainte de a se opri pe chipul lui Rod’ris, totul se făcu negru. Ce se întâmpla cu el? Nu îşi amintea să fi fost vreodată aşa! Ce se petrecea cu el? Se simţea ca şi cum era controlat de cineva! Dar cine? Şi cum?

*-*

-În sfârşit! Se pare că totul se merge în direcţia pe care am vrut-o eu! Vocea, o şoaptă lugubră în întunecimea sălii, rezonă, seacă, din pereţi.

O formă neagră se desprinse din întunecime, ea singură formând un vid, ceva profund rău, malign şi de o luciditate rea extremă. Nimic nu îi va sta în cale! Nimic nu îl va opri din a ajunge pe tronul care îi fusese furat acum câteva sute de ani. Un rânjet urât, demonic prin simpla lui prezenţă, ilumină camera, având o aură proprie de răutate. Va pune mâna şi pe acea micuţă prinţesă care îi crease atâtea probleme în trecut. O va prinde şi o va sugruma cu propriile sale mâini, iar la sfârşit o va devora sub privirile celor care o preţuiesc acum atât de mult.

-Vei fi a mea, duduie! Chiar şi după moarte, tot mie îmi vei aparţine! Vibraţiile întunecate reverberară din nou din pereţii reci şi umezi în timp ce umbra, acum cocoşată de râs, se întoarse înapoi la masa micuţă pe a cărui suprafaţă acoperită de un văl de mătase neagră stătea un glob movaliu.

Totul se desfăşura aşa cum prevăzuse el!

[candy_cane]

Cap 19

Mulţi ar fi crezut că cei cinci tineri erau îndrăgostiţi lulea de fata misterioasă şi uşor ciudată care zăcea sub protecţia marelui dragon imperial. Însă greşeau în presupunerea lor. Nu o iubeau aşa cum ar fi iubit o femeie, deşi dragostea lor se apropia de una asemănătoare. Nu voiau să o posede trupeşte sau să o sărute non-stop, nu voiau nimic din ceea ce un bărbat i-ar fi făcut unei femei. Ceea ce simţeau ei pentru ea ceva de domeniul misticului, ca o legătură sufletească încă înainte de naştere, o predestinare dacă vreţi. Numai destinul îi unise în lupta lor contra răului, iar ei nu se vedeau decât împreună. Erau un tot, unul aparţinând celuilalt.

Aşa funcţionau toate grupurile, fie ele mici sau mari, de Vânători, încă de la crearea lor. Zeii care avuseseră grijă de asta nu încercaseră niciodată să schimbe lucrurile, deşi ele erau cât se poate de complicate. Dacă se întâmpla cumva ca unul din membri să se îndrăgostească de partenerul sau partenera sa, relaţia era sortită eşecului chiar înainte de a începe. Nici o uniune între doi Vânători nu reuşise să treacă testul timpului. Foarte greu îşi găsea un astfel de protector pe cineva care să îl înţeleagă astfel formându-se familiile. De aceea mulţi dintre cei care aveau acest dar de a putea lupta cu Proscrişii, ei fiind o rasă care se ascundea de muritorii de rând, plus alte daruri mai speciale decât acesta, proveneau din familii care nu aveau nici o legătură cu lumea plină de monştrii.

Aşa era şi grupul lui Alex, numai doi dintre cei şaşe membrii ai săi având sânge de Vânător adevărat în vene, restul primid darul printr-o tragere la sorţi a Zeilor. Oricât de nedrept li s-a părut această selecţie, cei patru băieţi nu au cârtit niciodată. Legătura din sufletele lor era mult prea puternică. De aceea, dacă unul din ei suferea, sufereau toţi, dacă unul dintre ei era pe moarte, golul care se lărgea din cauza ruperii de lume a persoanei care trebuia să dea colţul, le făcea sufletele tuturor să sângereze. Nu era ceva opţional deşi cu toţii ar fi dorit să nu simtă dispariţia lentă a prietenei lor.

Ce era mai rău era faptul că nu putea face nimic, iar insultele aduse vreunui membru treceau prin minţile tuturor, deşi la intensităţi diferite, de aici şi starea continuă de depresie şi furie. Erau nişte epave, dar trebuiau să treacă, deşi, ei mai presus de toate celelalte grupuri de Vânători, ar fi trebuit să rămână împreună. Aveau exact acel mix de putere întâlnit o dată la câteva sute de ani, deşi ei nu realizau asta, puterilor lor fiind încă adormite sub carapacea durerii. Singurii care ştiau de ce erau în stare cei cinci erau numai Eryz, Dridny şi Nuf, entităţile superioare tuturor, dar care, mai mult sau mai puţin din plictiseală, nuvoiau să se apropie de ei. Singura care reuşise să ia legătura cu ei fusese Alex. Însă, deşi controlau universul după bunul plac, cei trei Mari nu putea face nimic pentru tânără, ei necontrolând şi Moartea.

E amuzant că, deşi ei o creaseră şi îi vegheaseră calea, nu puteau interveni atunci când protejata lor murea. Nu puteau intra nici măcar în lumea aceea paralelă în care se dusese sufletul ei, bântuită de forţe malefice pe care nu le înţelegea dar care voiau să o distrugă cu orice preţ. Nu se putea întinde la niciunul din cei rămaşi să îi anunţe că mai era o cale de scăpare pentru ea. Cu toate acestea, torturile la care ar fi trebuit să fie supuşi tinerii nu vor putea fi iertate niciodată de către brunetă, iar ura ei pentru cei Zeităţi va creşte de se vor decide să le arate ceva.

Cel mai rău suporta pierderea ei Llyr care, văzând în ea, nu o consoartă ci fata care ar fi putut să îi salveze fiul din ghearele lui Deneum care îl folosea ca o legătură nemijlocită la sufletul său. Nu voia să se folosească de ea, dar trebuia să oprească acea nebunie. Pentru el Alex era mai mult ca o fiică, deşi nici el nu ştia care îi erau adevăratele sentimente. Abia aici intervenea misterul inimii, un puzzle care nu avea să se termine decât atunci când numai unul din ei rămânea în viaţă, iar asta era o chestie la care el chiar nu cerea răspuns în momentul de faţă.

Tot regatul ofta, deşi nimeni nu putea spune precis de ce. Mulţi blamau problemele de zi cu zi, alţii acuzau stressul, iar alţii aruncau vina asupra Proscrişilor şi a antrenamentelor epuizante. Până şi dragostea era o problemă în aceste timpuri tulburi, iar cei mai învârstă, care trecuseră prin războaie atroce, nu vedeau decât ceea ce trebuia văzut: o tristeţe adâncă, ca un văl negru, sufocant, se abătuse asupra tuturor. Şi nimic nu o va putea înlătura.

Cât priveşte mica muritoare ca se stingea văzând cu ochii, deşi toţi se îngrijeau de ea? Ea se zbătea în mlaştina propriului suflet, indecisă între a alege să trăiască, luptând pentru salvarea omenirii şi a fiinţelor magice de pretutindeni, sau a muri neîmpăcată, întorcându-se în mormânt ori de câte ori unul din prietenii ei va fi rănit sau omorât. Nu ştia dacă să aleagă caznele vieţii sau cele ale morţii. Şi ce era mai rău era prezenţa covârşitoare care o descoperise în sufletul ei, un soi de creatură luminoasă în întunecimea ei, un spirit cu o atât de mare putere încât o înspăimântase. De câteva zile bune încerca zadarnic să comunice cu entitatea respectivă, dar parcă ceva intervenea pe frecvenţa dintre ea şi chestia aia şi le bloca, le bruia făcându-le cuvintele să devină doar o supă de neînţeles. Deşi se chinuia îngrozitor să vadă ce era cu prezenţa aceea, toate şansele păreau să fie împotriva ei. Dar absolut toate, căci oricât s-ar fi străduit, doar o bolboroseală ciudată pe un fond de sunet alb se auzea constant.

Trupul ei, pe de altă parte, era exact opusul minţii şi sufletului ei care lucrau febril: se atrofia pe zi ce trece mai mult, sub influenţa otrăvii care îi circu în corp. E inutil să se mai precizeze faptul că nimic nu se îmbunătăţea.
Poate doar luptele şi antrenamentele care decurgea în fiecare zi sub privirea atentă a prim generalului, care, deşi ţinea enorm de mult la Llyr, ştia că nu putea face nimic ca să îi uşureze povara. Era o constantă zilnică de neînlăturat pentru toţi, deşi fiecare avea motive diferite.

O zi obişnuită a acestui tărâm minunat eram cam aşa: antrenamente de la răsăritul soarelui până la amiază, cu pauze intermediare, fără prea mare valoare pentru oameni căci, oricât s-ar fi odihnit, ei tot obosiţi erau; apoi o „luptă” zadarnică pentru adunarea resurselor şi pregătirile pentru susţinerea eficientă a trupelor în luptă; educarea tuturor celor implicaţi în viitorul război de a acorda primul ajutor şi de a salva cât mai multe vieţi cu putinţă atunci când se putea; şi apoi odihna care nu dura decât maxim şase ore până la dezlănţuirea infernului a doua zi. Panică şi agitaţie cam peste tot, dar în special în cazul oamenilor care, neobişnuiţi cu modul de lucru a fiinţelor magice, se simţeau frustraţi din cauza incompetenţei de care dădeau dovadă.

Deci, secaţi sufleteşte, urmăriţi peste tot de zvonuri care nu erau adevărate, jupuiţi de energie din cauza antrenamentelor care nu păreau să înceteze vreodată, cei cinci seperau, mai presus de orice, ca, în cazul în caree Alex va muri înaintea lor, şi ei să dispară în război. Dar vă întrebaţi, probabil, de la ce era starea asta, nu-i aşa? Ei bine, nici vremea nu le surâdea mai nou, norii grei şi încărcaţi de ploaie turnându-şi năduful peste pădurea milenară care împrejmuia regatul. Toate mergeau anapoda, iar ei erau prinşi exact la mijloc.

-Să mă fut în ea de vreme! bolboroseala mânioasă a lui Tom îi făcu pe ceilalţi să zâmbească pe sub mustăţi, deloc amuzaţi.

Sentimentul era reciproc, iar gândurile alternau de la rele la mai rele.

-Aş vrea să se însenineze odată! Luptatul pe o vreme ca asta nu aduce niciodată ceva bun! mormăitul lui Josh îi aduse o stacană din partea fratelui mai mare.

-Mai bine nu s-ar mai opri! În felul ăsta nu va trebui să mai trecem prin iadul ăla doar ca să devenim „mai puternici”! sarcasmul din vocea lui Ben trecu prin toţi, ochii lui căprui închizându-se o nuanţă în timp ce memoria îi aduse diferite amintiri neplăcute despre ultimele două săptămâni decând începuse antrenamentul.

-Vorbiţi prostii! Cu sau fără vreme bună, antrenamentele astea sunt.... uh! dezgustul şi oboseala evidente în tonul clar a lui Richie, care, neavând altă preocupare decât uitatul pe geamul mohorât de la camera în care stătea toţi, se apucase să se joace cu sabia primită cadou.

Toţi avea câte una, dar nu prea le foloseau, găsindu-le prea grele şi deloc potrivite pentru ei. Parcă altceva li s-ar fi potrivit, dar nu ştia exact ce.

-Hai hai... Nu mai iscodiţi atâta! Fie că vă place sau nu, trebuie să le urmăm programul! mereu seriosul doctor se lăsă pe spate, pe jos, închizând ochii.

Un pumn în stomac îl făcu să se încovoaie de spate, tuşind spasmodic.

-Nu mă călca şi mai tare pe coadă, Mike, sau te vei trezi cu sabia asta înfiptă direct în cur, de ai să îi simţi gustul! Eu nu stau dup curu’ nimănui!
tunetul ameninţător din vocea lui Tom aduse iarăşi nişte zâmbete uşor chinuite pe feţele trase ale celorlalţi.

Umorul nu îşi mai avea rostul, iar glumele se rezumau numai la nişte insulte fără viaţă. Pur şi simplu nu mai dispuneau de energia necesară ca să facă ceva, orice, nu conta cât de uşor sau de dificil era. Săltându-se de pe covorul pluşat pe care stătuse până atunci, Tom se îndreptă spre fereastra mare, şi o deschise, lăsând aerul rece să intre înăuntru. Oricât ar fi fost de uzi şi înfriguraţi de la ultimul antrenament, niciunul din prietenii săi nu comentă, simţind biciuiala vântului ca pe ceva bun, un fel de analgezic pentru durerea constantă din suflet. Era zicala aceea: luptă constra durerii cu durere!

-Ar fi bine să ne deplasăm... interveni iarăşi Josh, deşi nici el nu ştia la ce se referă.

Nu voia să stea să se uite la cer! Pur şi simplu nu voia! Îi amintea prea tare de ziua în care o lăsase pe Alex singură în pădure. Prea multe amintiri. Nu dorea să ştie nimic! Absolut nimic.

-Nu mai contează, Josh! Degeaba... îi răspunse cineva, deşi tonul nu îi spune care anume din cei patru bărbaţi de lângă el deschisese gura.

Oftând adânc, blondinul se întoarse pe burtă, evitând astfel să se mai uite pe fereastră.

-Asta fac bărbaţii din specia voastră când plouă afară? o voce feminină îi făcu pe cei cinci să tresară, toate capetele îndreptându-se spre colţul din dreapta al ferestrei, unde un cap verse se iţi, botul triunghiular întors a mirare într-o parte.

-Nu e chiar aşa de amuzant, Seatrap! Mormăi Josh, lovindu-şi fruntea de podea, ascunzându-şi iarăşi chipul în covor.

-Păcat...Aş fi vrut să vă ajut... tonul ei scăzut, în timp ce se transformă în forma ei umană, pătrunzând astfel e uşa deschisă anterior de Tom.

Trupul ei ud se cutremură când ajunse la semi căldura din camera foarte vastă, ochii ei rubinii căutând focul din şemineu, dar negăsind nimic. Faţa i se înăspri uşor, dar când dădu să se îndrepte spre el, o mână puternică o prinse de gleznă, trăgând-o jos pe covor, înainte ca ea să poată reacţiona. Deveniseră atât de buni la a fi imprevizibili!

-Ai face bine să nu te duci să porneşti un foc... o avertiză blondinul, uitându-se la ea cu un singur ochi, mâna lui mare ţinându-i mijlocul, uşor prea brutal ca să nu îi placă.

-Dar o să răciţi! se supără ea, încercând să îndepărteze mâna, dar nereuşind.

Cum nimic nu putea să îi determine, Seatrap rămase acolo, în braţele lui Josh, până când se uscă, focul ei interior ajutând-o enorm. În plus, camera devenise simţitor mai caldă, deşi bărbaţii nu păreau să îşi dea seama. Un punct în plus pentru ea!

Cu un oftat aproape dureros, Josh se ridică, aşezându-se astfel încât capul lui să stea în poala dragoniţei, iar corpul ei să fie rezemat de perna pe care o abandonase el. Roşind, Seatrap nu negă apropierea, simţind nevoia blondinului de a avea pe cineva lângă el. Toţi aveau, dar ea nu putea să îi ajute.

Mângâiat pe cap şi pe spate de gardianul său în variantă feminină, Josh adormi aproape imediat, căzând într-un somn fără vise. Nimic nu mai conta. În curând, legănaţi de căldura din cameră, fereastra şi nemulţumirile uitate, ceilalţi adormiră şi ei, fiecare unde putea. Numai Seatrap rămase trează, uitându-se la cer.

-Atât de frumos şi totuşi atât de trist... murmură ea, trecându-şi o mână prin părul verde, strălucitor.

Câtă suferinţă pe chipurile lor. Dar oare, de la ce pornea totul? Ea nu putea răspunde, dar se părea că starea lor se generaliza.

-Ce război stupid! mârâitul slab nu trezi pe nimeni, şi în curând, până şi ea închise ochii, strângându-l la piept pe blondin.

Se vor rezolva cumva toate! Cel puţin aşa spera...