Aripi insangerate

[BloodyInnocence]

ma bucur ca va placut si va multumesc pentru ca cititi si imi spune-ti ce parere aveti si imi cer miiiii de scuze ca a durat atat de mult sa postez urmatoarea parte si deasemenea ca este atat de mica. dar sunt ocupata cu multe chesti si de abia am avut timp sa o scriiu pe aceasta.
sper sa cititi in continuare si sa imi spune-ti ce parere aveti.



Eden

Michael îl aruncă pe Chase în singura închisoare din palatul conducătoarei şi îl lăsă acolo să îşi exprime liber nemulţumirile. Nu putea să facă nimic, închisoarea era fermecată şi îi lua toate puterile speciale, deci putea să se dea cu capul de toţi pereţii că oricum nu ar fi rezolvat nimic. Aşa că îl lăsă singur în timp ce el se duse să vorbească cu Hissori. Vroia să vorbească cu aceasta în primul rând despre conducătoarea lor şi mai apoi despre un plan de a recupera îngerul Seraphim.
Michael rămase surprins când auzi vocea lui Hissori invitându-l în cameră, înainte să apuce să bată la uşă. Era un pic înfricoşător, dar îşi scutură capul şi intră în încăpere, confident. Îl găsi pe Hissori stând la biroul său, simplu, din lemn de brad, ţinând în mână un mic boboc de trandafir alb pe care îl păta cu propriul său sânge. Mirosul dulceag, ce semăna puţin a cupru al sângelui îl făcu pe Michael să strâmbe din nas, în timp ce se întrebă fascinat ce se afla în capul Fallen Angelului. Apoi la fel de rapid cum i-a apărut acea întrebare, la fel de rapid a alungat-o, gândindu-se că nu ar putea suporta adevărul. Hissori întotdeauna avea un mod ciudat de a gândi şi avea nişte concepte diferite în ceea ce o privea pe conducătoarea lor, aşa că se ferea de discuţiile cu el, însă acum când reflectă asupra concepţiilor acelea ciudate şi-a dat seama că erau asemănătoare cu ale lui Ikusa numai că diferenţa dintre cei doi era modul în care îşi exprimau acele concepţii. Şi atunci l-a lovit. Ikusa şi Hissori întotdeauna au fost lângă conducătoarea lor, întotdeauna au fost protejaţii ei iar acum ca Fallen Angeli nu aveau altă sarcină decât să o apere. Nu era o întâmplare că cei doi au fost trimişi pe Pământ după ea, nu era o coincidenţă că ei au fost cei care s-au transformat în acei îngeri legendări.

Hissori se uită la Michael cu interes, se întorsese de ceva timp cu faţa la acesta dar nu îşi dăduse seama imediat că se mai afla cineva în încăpere cu el. Putea să vadă pe faţa acestuia înţelegerea că tot ceea ce s-a întâmplat nu a fost doar coincidenţă urmată de alta. Nimic din ceea ce se petrecuse nu era o simplă coincidenţă, totul urmărea un plan bine pus la punct, partea nasoală era că nimeni nu ştia unde avea să se oprească, asta dacă avea să se oprească vreodată. Strânse mâna în care avea trandafirul alb şi acesta dispăru o dată cu rană ce şi-o făcuse pentru a lăsa sângele să păteze floarea. Nu dorea să vadă nimeni acel suvenir preţios lăsat în urmă de Raphael. Ştia că nu îl lăsase pentru el, că nu o făcuse intenţionat, însă nu conta, era ceva pur care alungă singurătatea şi durerea din inimă sa. Îi dădea speranţă acea floare care se încăpăţâna să nu rămână pătată de sângele său, speranţa că poate o va recupera pe Raphael în curând şi aceasta avea să fie la fel ca acea floare.
- Cu ce te pot ajuta, Michael? Îl întrebă Hissori distrugând liniştea suportabilă din cameră.
Îngerul focului clipi de câteva ori, nefiind sigur că lui i se adresează. Apoi se mustră, dându-şi seama că nu mai era nimeni în cameră în afara lor.

- Vroiam să discut cu tine despre ceea ce s-a întâmplat azi şi despre un posibil plan de a o salva pe Raphael.
- Nu este clar ceea ce s-a întâmplat între Ayame şi Ikusa? Întrebă Fallen Angelul ridicându-şi sprânceana stângă într-o privire sceptică.
- Ba da. Numai că nu crezi că ar trebui să vorbesc cu el? Sau să încercăm să o consolăm pe Maiestatea Sa?
- Nu avem ce să vorbim. Ikusa ştie că a greşit şi trebuie să rezolve această problemă singur, pentru că el a creat-o. Nu putem să ne implicăm. Cât despre consolare... Maiestatea Sa nu va accepta nici o consolare de la noi. Va accepta numai de la Ikusa, asta dacă va trece vreodată peste ceea ce i-a făcut, aşa că nu are rost. Ce am putea să facem? Ce am putea să spunem? Îl întrebă pe îngerul focului.
- Ştii că ai dreptate, dar mă simt aiurea să stau cu mâinile în sân în timp ce ştiu clar că Ayame suferă.

- Hai să lăsăm această problemă deoparte şi spune-mi care este planul tău de a o recupera pe Raphael.
- Ştim că avem un an la dispoziţie, dar nu ştim cum o afectează această schimbare. S-ar putea că dacă aşteptăm, ea să nu mai vrea să fie salvată şi atunci s-ar putea să nu o mai putem aduce pe drumul, pentru că aşa cum şti pentru a fi înger trebuie în primul rând să meriţi şi în al doilea rând să vrei. Ea merită, dar va mai vrea peste câteva săptămâni?
- Hm... oricât mă doare să afirm acest lucru, trebuie să îţi spun că sunt de acord cu tine. Şi eu m-am gândit la această problemă, dar nu văd cum am putea să o salvăm. Nu este de ajuns să o răpim din ghearele lui Lucifer, ceea ce va fi extraordinar de greu, dar trebuie să o transformăm din nou într-un înger pur fără pic de sânge de demon în trupul ei.
- Am uitat de acel amănunt, mărturisi puţin jenat Michael.
- Numai dacă am putea să intrăm în contact cu ea, dar sunt sigur că Lucifer o păzeşte mai bine decât ar păzi o piatră preţioasă.
- Vrei să vi cu mine să căutăm informaţi despre cum putem purifica un semi-demon?
- Da, dar mai întâi trebuie să îi spunem Înălţimii-sale. Nu am vrea să îşi verse nervi pe noi când află că am acţionat fără ştiinţa ei.

Hissori se duse şi deschise uşa invitându-l pe Michael să iasă primul din încăpere. Străbătură amândoi holurile castelului, plimbându-se puţin pentru a-şi face curaj să intre în camera conducătoarei. Se potriveau la statură şi constituţie şi aproape şi mersul era asemenea, ai fi crezut că erau cu adevărat fraţi. Michael avea pasul puţin mai greu, în timp ce Hissori ar fi primit premiul pentru mersul său ce nu făcea nici un zgomot. Părul scurt al Fallen Angelului era auriu în acel moment din cauza razelor calde ale amurgului care îi transformau părul într-un mic soare pământean alături de părul la fel de scurt al lui Michael care era în flăcări crea un efect frumos. Erau o minunăţie, o adevărată splendoare să îi vezi cum se plimbau cu pelerinele de un alb pur fluturând în spatele lor, cu aripile care din când în când puteau fi văzute de sub pelerine. Din păcate toată această splendoare era distrusă de expresiile lor. Se vedea pe chipurile lor că erau măcinaţi de probleme ce nu le dădeau pace. Nu găseau răspunsul la întrebările lor şi nici nu doreau să o deranjeze pe conducătoarea lor cu acest fel de probleme, mai ales că ea suferea atât de mult din cauza lui Ikusa. Într-un final când s-au hotărât, când au prins curaj să bată la uşa apartamentului ei, au rămas mască atunci când nimeni altul decât Ikusa le-a deschis uşa.
- Ayame doarme, spuse simplu.
- Ikusa ce cauţi în dormitorul conducătoarei? Întrebă puţin enervat Michael.
Enervarea sa se vedea foarte clar în ochii roşi în care începuse să ardă o mică flacără.
- Am venit să vorbesc cu ea şi am găsit-o leşinată pe jos. Am rămas cu Maiestatea Sa pentru a fi sigur că este în siguranţă. Ce doriţi?

- O să venim mâine să discutăm cu ea. Este vorba despre Raphael. Vroiam să obţinem aprobarea sa de a ne apuca să căutăm informaţii, răspunse Hissori dându-se doi paşi înapoi.
- Bine. Dacă se va trezi o să o anunţ pe Înălţimea Sa de dorinţa voastră.
Ikusa vroia să se întoarcă înapoi, iar Michael se depărtase deja câţiva paşi în direcţia bibliotecii vădit nemulţumit de decizia lui Hissori când acesta se întoarse şi îl strigă pe prietenul său.
- Ikusa.
- Da? Întrebă acesta întorcându-se pentru a vedea ce vrea celălalt Fallen Angel.
- Acum este şansa ta să îndrepţi totul, şi cu acestea spuse plecă, lăsându-l Pe Ikusa împietrit în faţa uşii dormitorului conducătoarei.

[Katniss]

Hello dear imediat cum am văzut că ai postat un nou capitol, am venit aici. Nu îţi face griji eu una nu m-am supărat că l-ai pus atât de târziu, deoarece ştiu că eşti ocupată cu facultatea, dar să revenim la fic:
A fost un capitol cam scurt după cum ai spus şi tu, dar mie mi-a plăcut. Ai lăsat spaţiu între dialog şi descriere, iar asta l-a făcut mai uşor de citit şi plus că aşezarea în pagină a arătat mult mai bine. A fost descriere şi chiar dacă au fost unele scăpări a fost destul de bună, la fel şi dialogul. Am văzut câteva greşeli de exprimare şi tastare, dar ceea ce mi-a atras atenţia a fost acel vroiam, cred că ar arăta mult mai bine dacă ai scrie ,,voiam'', un alt lucru care mi-a atras atenţia a fost acel ,,Pe'', pe care l-ai scris cu majusculă şi ai continuat cu literă mică.
Cam asta au fost greşelile care mi-au atras cu adevărat atenţia. Să ştii că sunt curiosă de ce a leşinat Ayame. Aştept nextu spor la scris, bye, bye.

[Dark Blue]

Oh...de trei capitole astept ca Ikusa sa ii spuna lui Ayame hotararea consiliului. Si se pare ca o sa mai astept pana cand ea o sa se trezeasca, pana cand prinde el curaj, si pana aduci tu capitolul urmator. Nu mai am rabdare...

Am observat doua fraze ciudate:

S-ar putea că dacă aşteptăm, ea să nu mai vrea să fie salvată şi atunci s-ar putea să nu o mai putem aduce pe drumul, pentru că aşa cum şti...

Nu ai mentionat pe care drum. A doua:

care îi transformau părul într-un mic soare pământean alături de părul la fel de scurt al lui Michael care era în flăcări crea un efect frumos

Ok, aici nu e nimic grav. Poate un punct dupa "pamantean", sau o virgula dupa "flacari", depinde doar de tine.

Doar atat am gasit. Nu am sanse sa primesc urmatorul capitol azi, nu? ...ok, o sa astept...
Buh-bye>:D<

[BloodyInnocence]

stiu ca ati asteptat mult pentru aceasta continuare si ca este mica, dar nu am tocmai inspiratie sa scriu povestea si mai am putin si nu o sa mai am ce sa postez...:| nu credeam ca o sa se intample in veci asta la aceasta poveste, dat fiind faptul ca aveam cel putin vreo 100 de pagini in plus scrise fata de ceea ce posta aici.
enjoy and pls do tell what u think.;)

În camera conducătoarei

„Cât de liniştită pare. Cât de uşor ne poate păcăli pe toţi că este dură şi nepăsătoare. Şi totuşi eu ştiu mai bine, mult mai bine. Oare de ce nu am văzut asta mai devreme? De ce nu am înţeles că ea de fapt purta în tot acest timp o mască? O purta şi o poartă pentru binele nostru, pentru a nu ne îngrijora pe noi, pentru a ne proteja tot pe noi. Noi cei care de fapt trebuie să o protejăm pe ea. Pentru că într-un final, doar ea contează. Ceilalţi sunt doar pentru a o ajuta pe ea să îşi îndeplinească misiunea. Tot ceea ce o rănea, tot ceea ce o durea, orice problemă ar fi avut, le îngropa pe toate adânc în mintea şi în inima ei pentru a putea să afişeze acel zâmbet cald şi sincer. Iar atunci când nu a mai putut să ascundă faptul că se simte singură şi că vrea pe cineva care să o iubească, să fie lângă ea, să o înţeleagă şi să o sprijine, eu i-am întors spatele. Ce spune asta despre mine? Cum am putut eu să fac aşa ceva? Nici eu nu ştiu.”
La toate acestea şi încă mai mult de atât se gândea Ikusa în timp ce stătea în pat lângă dulcea lui conducătoare.

Soarele apusese de mult, iar lună strălucea pe cer, înfrumuseţată de micile făclii de lumină care clipeau din când în când. Lumina acelui astru pur îi proteja pe amândoi, oferindu-le în acelaşi timp o frumuseţe inocentă, îngheţată.
Părul lung al lui Ikusa de un negru abisal cu reflexii albastre se amesteca cu cel al lui Ayame ce era la fel de roşiu precum sângele. Era atât de ciudat pentru înger să stea lângă ea, să se uite la chipul ei şi să îşi amintească cum o iubise o dată, de mult. Cât de perfect se simţea în acele clipe şi cât de fericită era scumpa lui conducătoare. Imagini îi apăreau în faţa ochilor, imagini cu diferite întâmplări dintr-un timp de mult uitat care îl făceau să se întrebe cum de era posibil aşa ceva.
Nu era înger în Eden care să nu îşi amintească ziua în care Ayame a apărut din neant în mijlocul câmpului de luptă începând să plângă şi să ţipe să înceteze. Era acolo la doi paşi de acea fiinţă care arăta ca un copil în vârstă de zece ani şi ar fi rămas blocat, uitându-se la acea apariţie dacă nu ar fi văzut cum o sabie se îndrepta spre ea. Cine aruncase sabia, nu ştia, tot ceea ce ştia era că trebuia să o salveze şi aşa şi făcu. Murise atunci şi acolo împăcat cu gândul că a reuşit să salveze acel copil, dar îşi amintea. Îşi amintea mult prea bine când apăruse. Aşa că toate acele amintiri care era mult mai vechi decât momentul în care şi-a făcut apariţia Ayame nu aveau sens. Nu aveau sens dacă era să creadă istoria lor, dar dacă dădea crezare poveştilor interzise atunci totul prindea sens.

Ayame se mişcă aducându-l pe Ikusa cu gândul înapoi la prezent. Se ridică din senin în fund, deschizându-şi ochii fără să se uite în jurul ei. După câte şi-a putut da seama Ikusa, ea nu era conştientă de prezenţa sa în încăpere. Se uita în gol, amintindu-şi numai ea ştie ce întâmplări, dar după toate aparenţele, nu erau frumoase. De fapt, dacă se lua după micile cristale de forma unor perle incolore ce îi pătau rochia subţire din mătase albastră, nu erau deloc plăcute. Arată groaznic. Niciodată nu suportase să o vadă tristă sau plângând şi întotdeauna numai atunci când era el în preajma ea avea aceste ieşiri. Se întrebă în acea clipă câte nopţi avusese când se trezise aşa şi începuse să plângă. Nu avea niciodată să afle răspunsul la această întrebare. Ziua nu se întâmpla des acest lucru, câteodată sentimentele şi amintirile o copleşeau, iar ea nu mai putea să oprească lacrimile amare să curgă. De câte ori se întâmplase asta, el se afla în jur pentru a o consola şi încerca să o consoleze cât de bine putea. La început i se părea ciudat că numai atunci când ea era în compania lui începea să plângă, însă nu îl deranjase niciodată. Tăcuse de fiecare dată şi o lăsase să plângă pe umărul său, consolând-o, liniştind-o. Întotdeauna fusese singura persoană care reuşea să o calmeze şi în acele clipe nu i se mai părea o coincidenţă acest lucru. Era singura persoană care reuşea din cauza trecutului, trecutului în care ei doi erau iubiţi. Chiar dacă nu erau conştienţi de asta, subconştientul lor îi îndemna să petreacă timpul împreună.
Se strecură în spatele ei şi o îmbrăţişă, lipindu-i capul de pieptul său. Nu îl uimi deloc faptul că Ayame nici măcar nu se împotrivise ci se sucise puţin pentru a-şi îngropa faţa în pieptul său. Era un sentiment atât de cunoscut, de perfect să o ţină aşa în braţe că uită tot ceea ce se întâmplase. Ar fi vrut să stea aşa pentru restul eternităţii. Inconştient, începu să se joace cu părul ei, băgând mâna în acesta şi bucurându-se de cât de mătăsos era. Dar ca orice vis frumos şi acesta trebuia să se termine.
- Totul este frumos şi ideal noaptea, dar o dată cu prima rază de soare vraja dispare gonită întotdeauna de crudă realitate, a şoptit Ayame punându-şi mâinile pe pieptul Fallen Angelului şi ieşind din îmbrăţişarea să.

Vroia să îşi ia şi mâinile, dar Ikusa i le prinse înainte să poată să şi le retragă. Se uitau unul la altul fără să scoată un cuvânt. De altfel, nici unul dintre ei nu ştiau ce să spună. Ikusa ar fi vrut să îşi ceară scuze pentru că a făcut-o să sufere, dar nu îşi găsea cuvintele, iar atitudinea ei rece, distantă şi aproape defensivă nu îl ajuta deloc. Trebuia, însă, să îşi aducă aminte că era vina lui pentru purtarea ei. Nu putea să îi ceară să uite tot şi să o ia de la început. Nici chiar el nu putea să uite ceea ce se întâmplase, oricât de mult şi-ar fi dori şi apoi dacă nu ar fi fost acea întâmplare nu ar mai fi recunoscut că o iubea cu adevărat. Avea să îi repete acest adevăr până avea să îl accepte şi să treacă peste acele nenorocite de cuvinte rostite fără a fi gândite.
Oftă şi pentru prima oară în acea noapte o privi direct în acei ochi verzi şi duri ca smaraldul care îl priveau înapoi.
- Deci... trebuie să îmi cer scuze pentru ceea ce am spus azi, zise într-o singură suflare.
Dacă ar fi fost mai lungă fraza cu siguranţă că s-ar fi sufocat.
- Nu ai de ce să îţi ceri scuze, zise Ayame păstrându-şi aceeaşi expresie goală, rece, înspăimântătoare.
Avea să îl chinuie, dar o merita. Durerea ce i-o provocase nu era vizibilă, dar ar fi fost mai bine dacă ar fi fost. Măcar aceea nu s-ar fi vindecat atât de greu, însă avea să îşi dea toată silinţa pentru a astupa acea gaură din inima ei ce i-o provocase el cu inconştienţa sa.

- Ştii foarte bine ce s-a întâmplat, ce am spus, cum te-am rănit. Vreau să îmi cer scuze şi să îţi spun că nimic nu este adevărat. Nu vroiam să recunoşti adevărul din cauză că îmi era frică de consecinţe, încă îmi mai este frică de ele, dar nu pentru mine ci pentru tine. Nu îmi pasă ce îmi vor face, însă tu... te iubesc, Ayame. Vreau să te protejez, să te feresc de toată durerea şi răutatea din această lume. Îmi pare rău pentru ceea ce am zis mai devreme.
Ayame continua să aibe aceeaşi expresie, nelăsându-se impresionată de cuvintele sale. Era prea frumos să fie adevărat. Trebuia ca ceea ce trăia să fie un vis, îşi zicea încercând să zdrobească speranţa ce se năştea încet în inima ei la auzul acelor cuvinte. Ar fi vrut să să îl creadă, să fie adevărat, dar era mult prea uşor şi nimic în viaţa ei nu fusese uşor. Nimic nu mai fusese uşor din clipa în care pusese piciorul pe acel câmp de luptă. Încă de atunci, chiar dacă avea doar zece ani, ştia care îi era rolul, de ce fusese trimisă acolo între ei.

Îşi simţea sufletul plângând, disperând şi tot ce ar fi vrut era să îşi pună capul pe pernă şi să doarmă, uitând de tot. Să nu mai poate fi chinuită cu acest fel de vise, însă soarta nu o lăsa, aşa că înghiţi nodul ce i se formase în gât şi îi răspunse.
- Ikusa... stătu puţin pe gânduri, alegându-şi cuvintele cu grijă până să continue, nu dorea să fie nevoită să se repete. Aş vrea să te cred, crede-mă, chiar aş vrea, dar adevărul este că nu pot. Aş fi renunţat la orice, la absolut orice pentru a fi cu tine, pentru a fi iubită, dar m-ai rănit şi întotdeauna o să mă întreb care este de fapt adevărul. Oricât de mult aş vrea să ştiu că mă iubeşti pe mine, nu mai sunt sigură de asta. Mă întreb dacă nu cumva o iubeşti pe Yuri, nu pe mine. Yuri seamănă cu mine, cea de la început, înainte să fiu maturizată şi schimbată de toate întâmplările prin care am trecut. Tu te-ai îndrăgostit de acea persoană de acum mult timp, nu de mine, cea de-acum.

Îşi eliberă mâinile din închisoarea constituită de mâinile lui şi se ridică din pat, dând baldachinul alb la o parte pentru a putea ieşi pe balcon.
Ikusa o urmări şi când vru să o prindă în braţe, Ayame se feri. Văzu durerea din ochii Fallen Angelului din cauză că îl respinsese, dar nu ştia cum altfel să îl facă să o lase în pace.
- Nu o să scapi de mine, nu în seara asta, nu până nu spun tot ceea ce am de spus, nu până nu te schimbi. O să plec doar după ce am terminat ceea ce mi-am propus, mărturisi el. Eu am încetat să mă m-ai lupt împotriva acestui sentiment. Nu vrei să faci şi tu la fel? Tu eşti singura pe care o iubesc, dar dacă nu vrei dragostea mea, nu este nimic. Te voi lăsa în pace, dar te rog, Ayame lasă deoparte această mască de gheaţă.
Căzu în genunchi în faţa ei, luându-i mâinile şi sărutându-le, rugând-o cu ochii aceia ai lui de un negru etern, în care se pierdea în acel moment, să îi mai dea o şansă, să mai încerce o dată.
- Promit că nu o să regreţi, mai spuse el.

„Cum pot eu să spun nu ochilor aceia? Cum pot eu să îmi întorc spatele şi să îl resping? Îmi oferă tot ceea ce vreau. Îmi oferă dragostea să eternă. Nu asta mi-am dorit dintotdeauna? Cu el lângă mine pot să trec peste orice obstacol, nu contează cât de mare sau mic este... Ochii aceia care azi m-au condamnat şi care tot azi îmi oferă salvarea. Cât de mult îi urăsc şi cât de mult îi iubesc... ei vor fi condamnarea şi salvarea mea întotdeauna...” se gândea Ayame în timp ce încet simţea cum cade în acel ocean furtunos care îi erau ochii.
- De ce mi-a revenit inima, acum că eşti aici? Şopti mai mult pentru sine decât pentru el.
- Poate pentru că eu sunt inima ta şi tu eşti a mea? Întrebă, speranţa citindu-i-se clar în privire.
- Îţi dau acea şansă, Ikusa, dar nu o fac pentru tine, o fac pentru mine, o fac pentru restul supuşilor mei. Deoarece şi eu şi ei merităm să fim fericiţi şi sunt conştientă că dacă nu sunt cu tine nu pot să fiu fericită. Însă să ştii că nu o să fie ca înainte, trebuie să îmi câştigi din nou încrederea şi să treci peste barierele pe care tu le-ai ridicat.

- Orice. Orice este nevoie, orice ai nevoie, eu îţi voi da şi voi face.
Era bucuros, atât de bucuros încât se ridicase şi îşi puse mâinile pe talia ei, începând să o învârtească. Ar fi vrut să zboare cu ea în braţe, însă nu vroia să atragă atenţia gărzilor ce patrulau în jurul palatului. Era imposibil să nu fie şi ea fericită şi prin acţiunile lui reuşi să îi fure un zâmbet autentic. Zâmbetul ei care era mai magic decât praful de stele era doar pentru el.
O puse jos după câteva minute, pentru a-şi pune mâinile pe chipul ei şi a o săruta. Pentru prima oară de când s-au întors în Eden a sărutat-o. Era un sărut tandru care trimitea fiori în tot trupul ei şi al lui. Rupseră sărutul în momentul în care amândoi rămaseră fără aer. Fără să mai spună un cuvânt în plus o luă pe sus şi o duse spre pat unde o învelise. Ayame adormi liniştită, vegheată de Ikusa.

[Dark Blue]

Cat de adorabil...dar inca nu i`a spus decizia Consiliului. Da, am zis ca astept, dar stii ca eu nu am niciodata rabdare...dar, banuiesc ca nu am de ales.

Imi place ca desi narezi la persoana a III-a reusesti sa descrii perfect sentimentele si starile a mai multor personaje in acelasi capitol. Imi place ca descrii perfect gesturile si subintelesul acestora. Impreuna, acestea doua te ajuta sa ne prezinti o imagine complexa a actiunilor din fic, desigur, si faptul ca descrii si decorul perfect, dar eu de obicei nu sunt prea atenta la asta:D
Ador ideea, o alta capodopera a ta, si modul in care decurg lucrurile. Imi place faptul ca desi ai mai multe porsonaje importante, nu incarci capitolele si prezinti intamplarile pe rand, si chiar daca unele capitole sunt mai scurte, nu par seci.

Si...Se putea sa nu ma holb eu dupa greseli de tastare?:)) Here:
roÅŸiu - rosu
m-ai - program, neprogram, e greseala si trebuie sa ti`o spun: e mai, in context

Multumesc ca ti`ai facut timp sa postezi, si spor la scris>:D<

[Katniss]

Hello dear §Lilith§.
Am venit şi pe aici cu un reply cam târziu, sper ca data viitoare să vin mai repede. Oricum, a fost un capitol frumos şi captivant ca de fiecare dată, nici nu se putea altfel. Descrierea a fost reuşită şi ai îmbinato într-un mod frumos cu celelalte moduri de expunere. Mi-a plăcut că ai creat acel suspans până ca Ayame să îi acorde o a doua şansă lui Ikusa, asta a făcut ca totul să capete o doză şi mai mare de mister. Am văzut câteva greşeli, dar nu sunt grave. Cam atât aştept nextu şi sper că următorul capitol să fie şi mai lung şi să aflu care este decizia Consiliului. Bye, bye.

[BloodyInnocence]

va multumesc mult la amandoua ca cititi:) inseamna ft mult pentru mine.>:D<
uita-ti continuarea. o sa incerc sa updatez mai des aceasta poveste:)


În închisoare

- Da-ţi-mi drumul! Sau măcar puneţi un gardian aici! Mă plictisesc stând de unul singur! Alooo! Mă aude cineva? Mă bagă şi pe mine careva în seamă? Ţipă Chase la pereţii goi ai închisorii sale.
Nu suportă să fie închis. De abia ieşise dintr-o închisoare şi reuşise cumva să intre în alta într-un timp record pentru el. Ceea ce îl scotea cel mai mult din sărite era faptul că acea celulă era vrăjită, ceea ce însemna că îi elimină absolut toate puterile aşa că nu putea să facă nimic să se distreze în timp ce aştepta verdictul conducătoarei. Ura situaţia în care se afla mai mult decât o ura pe Ayame pentru că a reuşit cumva să îl învingă. Dacă mai stătea mult pe acolo ar fi început să înnebunească, trebuia să găsească ceva de făcut înainte să îşi piardă de tot minţile.
După vreo cinci ori de ţipete şi urlete, se linişti aşezându-se pe patul dur, singură piesă de mobilier din încăpere. Îşi puse mâinile sub cap, închizând ochii pentru a adormi. Numai că alter-egoul său, Castiel, avea altceva în gând. Deoarece îşi epuizase energia agitându-se, Castiel avea destulă putere pentru a-l sâcâi pe Chase şi asta avea de gând să şi facă. Era singura lui cale de a se răzbuna pe acea creatură care îi furase corpul şi într-o anumită măsură şi mintea. În mintea îngerului se afla întrebarea: „De ce să îl las să se odihnească? Este un nemernic, nu merită să aibe parte de o secundă de pace.”
- Hei.
Chase deschise ochii, uitându-se în jur curios să vadă cine a vorbit. Nevăzând, însă, pe nimeni dădu din umeri, închizându-şi din nou ochii.
- Hei, tu, zise din nou Castiel.
De această dată Chase nu se mai obosi să se uite după acea persoană care a vorbit, deoarece îşi dăduse seama că cel care vorbea era Castiel care devenise mai puternic acum că el devenise mai slab. Oftă enervat gândindu-se la ironia vieţii şi la acea zicală care atrăgea atenţia asupra lucrurilor pe care ţi le doreşti. Într-adevăr îşi dorise companie, însă se putea lipsi de compania părţii sale bune, conştiinţei sale.
- Ce vrei piciule? Îl întrebă Chase, plictisind ştiind că nu va putea să scape de el dacă îl ignoră.
- Piciule? Întrebă Castiel pe un ton indignat, ridicându-şi sprâncenele până se pierdură sub bretonul şaten. Uiţi că tu eşti doar un parazit în corpul meu! Al meu! Ieşi mai repede şi înapoiază-mi-l!
- Cine spune? Cine este parazitul şi cine este gazda, hm? De unde ştii că tu ai fost primul şi că eu nu am fost de la început alături de tine?
- Vreau să pleci şi să mă laşi în pace! Nu ai făcut decât rău şi ai provocat numai suferinţă.
- Şi? Tu ce ai făcut în tot acest timp cât eu am dormit? Vrei să îţi spun eu ce? Nimic! Absolut nimic! Asta ai făcut: absolut nimic! Eşti patetic şi slab şi niciodată nici Ikusa, nici Hissori şi în special Ayame nu te va privi altfel decât un pion pe tabla de şah, dacă eşti măcar un pion, dar la cât de jalnic eşti nu cred că ai fost în stare să ajungi atât de sus.
- Poate ai dreptate, dar nu mi-am dorit niciodată aceste lucruri. Îmi doresc doar să o servesc pe conducătoarea mea atât cât pot. Şi poate sunt patetic, dar prefer să fiu patetic decât prost sau rău. Nu o să mă mai prosteşti, să ştii. Nu o să mă m-ai las păcălit de tine pentru o a doua oară.
- Şi chiar dacă nu te laşi păcălit, crezi că mai contează asta în acest moment când eu deţin controlul asupra corpului tău? Sunt mult mai puternic decât tine şi de cât eram atunci, nu mai am nevoie de acordul tău pentru a prelua controlul asupra corpului tău.
- Nu o să ai control mult timp, să ştii, zise Castiel încrezător în ceilalţi.
- Ooo, mi-e frică! Ce o să îmi faci, mă rog? Întrebă Chase batjocoritor.
- Ar trebui să îţi fie, replică el ameninţător.
- Ştii că m-am întâlnit azi cu Maiestatea Sa? Întrebă Chase schimbând subiectul deoarece nu îl interesa deloc ameninţările goale ale alter-egoului său.
- Normal că nu ştiu, am fost închis aici, în abisul acesta, toată ziua.
- Nu ştiu ce i-a făcut Ikusa, dar Înălţimea Sa a devenit o regină de gheaţă, tocmai pe gustul meu. Este minunată. Este atât de rece şi necruţătoare şi rea... nu m-ar deranja dacă m-ar omorî ea cu mânuţa ei. O regină perfectă pentru Lucifer, nu crezi? Întrebă Chase zâmbind sadic.
Castiel nu mai zise nimic. Nu vroia să creadă ceea ce tocmai aflase, dar ştia că Chase nu putea să îl mintă şi nu pentru că era un tip atât de bun ci pentru că dacă încerca el ar fi ştiut. Un avantaj atunci când împărţeai un corp, nu puteai să fi minţit. Împărţeau un trup aşa că secretele nu existau. Şi totuşi ar fi fost atât de trist dacă Ayame chiar era aşa cum o descrisese el.
Chase, pe de altă parte, nu mai putea de fericire. Reuşise să facă pe cineva mizerabil, în ciuda faptului că era închis în acea închisoare. Treaba lui pentru acea zi era îndeplinită, deci putea să se culce liniştit ştiind că a făcut pe cineva să sufere. Numai că atunci când se afla la graniţa între somn şi realitate, deschise ochii simţind o prezenţă în cei trei metrii pătraţi ai încăperii.
Rezemat de barele de fier stătea un fost înger. Ochii săi negri, cruzi îl priveau, intrându-i în suflet şi răvăşind totul în calea lor. Niciodată nu îl suportase pe acest şi mai ales, urâse acele aripi ale sale mari şi roşii ca sângele închegat. Nu semănau deloc cu culoarea dulce a aripilor celor doi Fallen Angeli, distincţia dintre cei trei eram mai mult decât vizibilă şi parcă striga: „Acesta este bun iar acesta rău!”. În plus era o culoare care te avertiza să stai departe.
Sub privirea sa, Lucifer îşi desfăcu aripile arătându-i-le în toată splendoarea lor, obligându-l astfel şi pe el să facă la fel. Era o mare jignire dacă un înger, chiar dacă acesta căzuse, îşi arătă aripile altui seamăn, iar acesta refuză să îi răspundă. În mod normal, Chase nu ar fi răspuns, însă nu era Lucifer persoana cu care să se măsoare. Cu dezgust, îşi arătă şi el aripile, dar o făcu în aşa fel încât Lucifer să înţeleagă cât de nemulţumit era de apariţia sa.
- Am nevoie de ajutorul tău, Chase, spuse simplu.
- Ce este nou sub soare? Întrebă el ironic.
- Hei, nu eu te-am pus să o omori pe Ayame prima oară. De altfel, dacă nu ai fi ucis-o atunci, acum nu mai eram în situaţia aceasta! Ţipă Lucifer furios, ochii săi devenind asemeni lavei.
- Bine. O să te ajut, dar eu ce primesc? Întrebă schimbând tactica atunci când văzu că se înfurie.
- Un loc în regatul meu.
- De ce aÅŸ vrea unul?
- Nu am chef de jocurile tale prosteşti. Ştii foarte bine ce înseamnă un loc în regatul meu, trebuie să îţi exemplific? Înseamnă un trup numai al tău fără acel înger drept conştiinţă care să îţi distrugă plăcerea. Aşa că taci şi ascultă.
- Trebuie cumva să omor pe cineva? Întrebă încântat la acesta posibilitate.
- Nu. Ce ai tu întotdeauna cu omorâtul? Trebuie să o atragi pe Ayame într-o cursă. Crezi că te descurci? Eşti în stare să îţi menţii acele impulsuri ucigaşe şi să faci această simplă misiune?
- O să încerc, acum spune-mi: cum, ce şi unde?
- Nu îmi pasă ce îi spui, dar este necesar ca ea să fie în zona de graniţă, de trecere dintre Eden şi Chaos. Când, nu ştiu exact, de altfel nici nu contează. O să te anunţ eu când ai undă liberă să începi să complotezi, trebuie să mai aranjez nişte lucruri pentru vizita aşteptată a conducătoarei îngerilor, zise acesta.
- Vrei să o răpeşti... asta va declanşa războiul, dar până să termine Chase ce avea de zis Lucifer dispăruse exact la fel cum apăruse.
Nu suportase niciodată când făcea acel lucru, dar nu putea să facă nimic. Se aşeză din nou pe pat şi în câteva minute plutea liniştit pe valurile inconştienţei.

[Lanna]

Buna! Stiu ca nu am intrat saptamanaile trecute pe zup, dar am fost foarte ocupata cu bacul.
Ti-am citit povestea aseara. Lucrurile incep sa se indrepte spre bine intre Ikusa si Ayame si asta imi place. In cele din urma, i-a venit mintea la cap si i-a cerut iertare. Nu il suportam pe Ikusa cel de dinainte. Imi pare bine ca s-au impacat. Si sper sa o salveze pe Raphael cat mai repede din Chaos. Mie mila de Hossori. Ii e asa dor de ea.
So, sper ca vi cat mai repede cu continuarea. Nu ma lasa sa fierb prea mult.
Apropo, daca ai timp si chef, uitate si la cea de-a doua poveste a mea.
Daca vrei. Sa imi spui ca parere ai. Accept orice critici. Nu ma supar.

Link aici: http://animezup.com/forum/showthread.php...569&page=1

Cam atat. Spor la scris in continuare.
Cand vi cu continuarea la Astrul trandafirului albastru?

[Dark Blue]

`ello>:D<

Oi fi lipsit eu, dar tot n`am uitat de mesajul pe care trebuia sa il transmita Ikusa... Dar avand in vedere ca nu a prea aparit in acest capitol o sa trec peste asta.

Mi se pare mie sau aici scrii mai...diferit? Nu intr`un mod mai bun sa mai rau, ci doar...altfel. Am mai observat si ca in ultima vreme te opresti la o singura scena pe capitol, si...nu stiu. Eu, adica, "parerea mea este ca" acea alternanta a scenelor din prima parte a ficului este chiar captivanta, si avand in vedere faptul ca este practic, aproape imposibil sa postezi un capitol pe zi, le reaminteai, cel putin intr`o oarecare masura, in fiecare capitol cititorilor ce se intampla si intr`un alt loc din Eden/Chaos/Pamant, fara sa mai fie nevoiti sa revina la capitolele anterioare. De asemenea consider ca astfel poti sa oferi si o anumita complexitate capitolelor, avand posibilitatea sa combini unele scene de dragoste cu scene de lupta/discutie/cearta, sau orice altceva. Dar, asta e doar parerea mea, esti mare si poti sa faci ce vrei acum:))

Astept urmatorul capitol>:D<

Edit: Am uitat, chiar am uitat, si nu vreau sa te dezamagesc(;))), asa ca:

După vreo cinci ori de ţipete şi urlete, - Ore, presupun
Îl întrebă Chase, plictisind ştiind că nu va putea - Plictisit, si virgula dupa, nu inainte
mai puternic decât tine şi de cât eram atunci - decat, in context
nu îl suportase pe acest şi mai ales - Acest ce?...>:)

[BloodyInnocence]

ÃŽn Iad

Avea să se ocupe de Akki într-o altă zi, nu deţinea dispoziţia necesară pentru a o confrunta. Se decise că avea să o lase în pace, pentru moment, să se ducă şi să se întâlnească cu cine vrea ea să se întâlnească. Nu îl interesa deoarece el îşi crease propriul său plan de care trebuia să aibă grijă. Plan care nu ar mai fi avut nici un rost dacă o pierdea pe Raphael. Tot ce trebuia el să facă era să aibă grijă să nu o piardă pe aceasta şi apoi lucrurile ar fi decurs de la sine. Era conştient că nu putea să aibă încredere în Raphael, dar nu se aştepta ca Akki să îl trădeze. Nu se aştepta deoarece credea că o îngrozea atât de tare încât orice plan de trădare ar fi murit în mintea ei înainte de a fi pus în aplicare, dar se înşelase. Se gândea zâmbind la cum Akki îl considera în acea clipă oribil şi la cum el avea să o înveţe ceea ce înseamnă cu adevărat oribil. Deja o auzea plângând, rugându-l să o lase să moară.
Lucifer stătea în sala tronului, pe scaunul imens din lemn de stejar, gândindu-se la situaţia în care se afla. Încerca să facă planuri cât mai bine detaliate şi puse la punct, planuri ce ar fi lăsat un păianjen invidios din cauza complexităţii lor. Însă era conştient că planurile cele mai simple erau cele mai bune, numai că dacă acestea dădeau greş trebuia să fie pregătit, să se aştepte la orice întorsătură de situaţie, să fi prevăzut şi cea mai mică întâmplare. Nu putea să se lase în voia destinului, deoarece de atâtea ori destinul îl dezamăgise. Încet, pe nesimţite, firul gândurilor la dus spre un loc periculos şi dureros. Evita de multe ori acel loc întunecat din mintea sa deoarece era plin de durere şi de amintiri care îl chinuiau, care îl distrugeau încetul cu încetul. Atunci când i-a spus lui MoonBlood că îl invidia, a rostit adevărul, purul adevăr. Îl ura pentru că Ikusa reuşise să protejeze ceea ce iubea, pe când el dăduse greş. Chiar nu trebuia să deschidă acea uşă a trecutului, însă era prea târziu, deja pusese mâna pe clanţă şi apăsase şi din acea secundă decizia nu mai era a lui. Amintirile l-au acaparat, răpindu-l şi ducându-l în trecut, în acea zi îngrozitoare.
„Ceva s-a întâmplat. Ceva foarte rău a avut loc aici. O simt în aer. Natură este neliniştită şi pentru prima oară în istoria Edenului cerul este negru, iar soarele este acoperit de nori grei de ploaie. Până şi norii pe care stă oraşul sunt negrii şi ameninţători. Cu siguranţă ceva rău s-a întâmplat. Apoi deodată un fulger împarte cerul în două, iar tunetul nu mai are mult şi sparge geamurile. Mie deja mi-a distrus timpanele. Natura a început să plângă, stropii de ploaie cad repede şi se izbesc furioşi de orice întâlnesc în cale, împrăştiindu-se în milioane de particule de apă. Eu măresc pasul şi până să răsune un al treilea tunet, deja alerg ca un nebun spre încăperile dragei mele. Chiar dinainte să deschid uşa ştiu ce o să găsesc: o cameră plină de sânge, o atmosferă în care domneşte moartea. Aproape că nu vreau să deschid uşa şi să mă conving. Numai că trebuie să intru, trebuie să văd cu ochii mei că simţurile mele nu se înşeală. Aşa că pun mâna pe clanţă şi deschid uşa, intrând.
- Nu se poate... şoptesc eu fără să îmi dau seama că am dat glas gândurilor mele.
Este oribil. Este dezastruos. Mobila din încăpere este distrusă şi ceea ce a rămas din ea este pătată cu sânge, iar covorul mov, pufos nu mai este mov deloc. În mijlocul camerei stă trupul plin de răni al lui Alexiel. Arată de parcă ar fi fost aruncat acolo, în acel loc, după ce nu au mai avut nevoie de corpul ei, iar chipul ei... frumosul ei chip... este distrus. Părul negru, lung este răvăşit şi ciopârţit, arătând ca ceva mort ce pur şi simplu îi înconjura capul. Ochii sunt închişi şi nu pot să văd culoarea lor abisală care mă consola de fiecare dată când aveam nevoie, iar buzele ei pline ce o dată deţineau culoarea vieţii închisă în ele sunt acum alb-albăstrui, cu o tăietură ce începe deasupra colţului drept al buzei de sus şi se termină sub mijlocul celei de jos.
Mă uit la ea şi vreau să cad în genunchi şi să o ţin în braţe, să o mângâi, să o alint şi să plâng. Să las lacrimile să curgă peste inima mea frântă, dar nimic din toate astea nu se întâmplă. Stau în picioare, deasupra trupului ei înfrânt, nesimţind nimic altceva decât ură şi furie. Nu sunt furios pe ea, cum aş putea să fiu vreodată supărat pe ea, minunea minunilor? Nu. Sunt furios pe EL. El este de vină pentru asta, dar nu pot să nu mă întreb de ce Alexiel a ales să moară în loc să lupte. Nu pot şi nu o să o iert niciodată pentru faptul că a îmbrăţişat atât moartea, cât şi decizia Lui. Dar toate aceste lucruri, toate aceste sentimente care se amestecă şi pe care nu le pot indentifică pălesc în comparaţie cu ură şi setea de răzbunare care continuă să crească în mine. Şi atunci înţelegerea mă loveşte. Este moartă şi nu o să se mai întoarcă niciodată!
- Nuuu! Ţip eu disperat exact în acelaşi timp cu tunetul care şi el cutremură pământul cu forţa sa.
În acea secundă mă rup de Dumnezeu. Dacă asta este dreptatea Să, atunci eu nu vreau să fac parte din ea. I-am jucat jocul nebunesc prea mult. Ne-am luptat între noi şi ne-am ucis şi ne-am distrus doar pentru El, pentru că a vrut să vadă care parte câştigă, dar gata, m-am săturat. Nu vreau să trăiesc într-o lume în care ne este interzis să iubim, în care suntem puşi să luptăm pentru a vedea dacă legea rămâne sau nu. Aripile mele impecabile, mai albe chiar decât neaua se transformă în nişte aripi imense, înfricoşătoare de culoarea sângelui închegat, iar ochii mei îşi pierd căldura şi bunătatea lor devenind cruzi şi reci şi roşii ca focul.
- Lucifer, NU! Aud o voce tunând.
Nu îmi pasă de El, aşa cum nici Lui nu i-a păsat de cei pe care eu îi iubeam. O să regrete ziua în care s-a decis să se joace cu soarta noastră.
Ies din încăpere, nepăsându-mi că am lăsat uşa deschisă şi că cei care vor trece pe acolo vor vedea oribila scenă. Mă duc... nici nu ştiu unde să mă duc, pe cine să atrag de partea mea? Şi atunci îmi amintesc. MoonBlood şi SunLight. Ei mă vor ajuta. Da.
Răzbunarea va fi dulce, foarte, foarte dulce.”
- Lucifer?
Acesta şi-a scuturat capul revenind în prezent. Şi-a dus mâna la obrazul drept, ştergând ceva ce îi mânjea chipul, apoi s-a uitat la mână cu care s-a şters. Ceea ce a văzut a fost sângele lui mânjindu-i palma. Nu lacrimi, nu avea aşa ceva. A renunţat la acele mici perle pure şi cristaline în acea zi fatidică. Lacrimile sale erau mici picături de lavă ce în loc să consoleze, mai rău făceau. Şi-a ridicat privirea pentru a-l vedea pe cel sau pe cea care a îndrăznit să îi întrerupă şirul gândurilor. În faţa sa, normal, stătea Metradon. Ca de obicei nu putea să se coboare ca un înger sau demon, se cobora ca o fiinţă făcută din materia din care era făcut şi universul şi nu se vedeau decât ochii lui care erau ca nişte mici galaxii. Începuse să se obişnuiască cu compania acestui înger cosmic, lucru ce îl îngrijora.
- Ce vrei Metradon? L-a întrebat Lucifer abordând o atitudine plictisită.
Sau mai bine zis, vroia să pară plictisit, însă în interiorul lui suferea. Suferea din cauza amintirii pe care tocmai o retrăise. Alexiel era o rană constant vie în inima lui, orice ar fi încercat să facă.
- Nu am venit să mă cert cu tine, Lucifer.
- Dar atunci de ce ai venit?
- Dacă o vrei pe Ayame trebuie să o pierzi pe Raphael. Nu le poţi avea pe amândouă şi dacă insişti, le vei pierde pe amândouă.
- Şi de ce ai venit să îmi spui asta? Ştiu mult prea bine că nu îţi convine ca eu să o am pe Ayame. Deci de ce mă ajuţi? Spune-mi adevărul.
- Este ceva ce trebuie să se întâmple fie că îmi place, fie că nu. Alexiel nu va fi la fel dacă o vei aduce înapoi în acest mod, dispăru înainte ca Lucifer să îl mai întrebe ceva.