[Terminat] O ciudata si un nebun

[Twisty Emerald]

Oare de unde poate visatoarea de mine sa inceapa:-?
Ar putea incepe cu mic salut...
Salutii:*
Capitolul acesta a fost exact cum nu ma asteptam, adica simplu si interesant in acelasi timp. Descrierea nici nu ma asteptam sa te abati de la regula;)) asa ca (n-am aici)
Dialog o singura linie, m-am uitat bine, deci e aproape inexistent, cred ca mie mi-ar fi imposibil sa nu-l folosesc aproape deloc:-"
Actiunea ce leeeentaa e, a trecut vreun melc pe la tine?:> Sa-l felicit, pentru ca ador genul acesta de suspans, in care nu ne lasi chiar in mijlocul actiunii dar nici nu ne dezvalui mult din idee:X
M-ai rugat sa-ti zic ce cred despre semnatura, deci:
Idee nu zice prea multe, doar despre o iubire in care patima, posesiunea, durerea dar si violenta, nu intarzie sa apare. Un fel de obsesie reciproca, ciudata rau dar in acelasi timp in care o farama de speranta rasare si aceea ca ar putea fi "Soptindu-mi la ureche cuvinte pline de dorinta." nu sunt prea sigura:-?
Si, daa, e al naibi de macabra si sadica dar si neinteleasa, parca fara sfarsit, ca si cum aceasta poveste s-ar repeta si s-ar repeta...
In mare parte exprima umpic ideea ficului meu;)) poate putin ametecata cu semnatura mea si nu chiar asa de exagerata, ma gandesc ca este vorba de un vampir,deci este vorba despre unu?:>
Stiuu, au dat vampirismele in mine de cand ma uit la Chibi Vampire Karin.
Astept next, anunta-ma si,
Jaa Ne!:*

[crazy little red]

next-ul :D
scuzati eventualele greseli dar chiar nu am starea necesara sa il corectez cum trebuie


Capitolul 8


Hinata pov.


<<As vrea sa ma intorc in zilele cand speranta ca intr-o zi te voi avea aproape inca exista. Inainte sa distrugi cu o brutalitate atat de rece totul. Tot acel nimic de care ma agatasem cu toata forta. Atunci cand inca mai exista iluzia, iar intunericul nopti inca ma lasa sa visez departe. La tine. La noi.>>

Ce rost are atata asteptare. De ce sa ne ranim singuri de teama ca o sa o ranim pe persoana fata de care am cultivat atatea sentimente in prea putin timp. Cu prea putina experienta.
De ce nu luam initiativa desi realizam cate lucruri ar putea schimba un simplu "buna". Un simplu gest din mana care sa semene cu un salut.

<<Preferi sa o lasi asa, "in aer" cum s-ar spune. Vrei ca totul sa se sfarseasca atat de simplu, fara ca de fapt sa inceapa macar.
Si de ce inca mai dau vina pe tine? De ce mi-e atat de greu sa accept ca am gresit chiar daca nu e prima data cand o fac?

A trecut o saptamana, o saptamana de cand nu ne-am mai vorbit. Au ajuns sa ne mai lege doar privirile alea fugitive din timpul pauzelor.
Unde a disparut magia? De ce nu pot sa fac nimic. Mi-am strans de atatea ori tot curajul si m-am indreptat spre tine, intodeauna increzatoare ca voi reusi sa-ti vorbesc. De fiecare data lasand-o balta din cauza unei frici absurde care ma ucide fara mila. Care nu ma lasa sa dorm, sa visez, sa traiesc defapt.>>

Atunci de ce mai stau aici? De ce nu-mi fac macar curajul de a pleca? Poate asa as scapa de durere sau poate m-as infunda si mai tare intr-o groapa ce cu timpul va deveni atat de adanca incat nu mi se va mai auzi nici macar vocea tipand din fundul ei. Si atunci toti vor uita de mine cu atata usurinta si nimeni nu se va gandi sa arunce o franghie ca poate totusi...

Iar mi-am gasit alinarea intr-una din meditatile mele idioate. Iarasi pune imaginatia stapanire pe mine desi i-am zis de atatea ori sa stea la locul ei. Ascunsa intr-unul din colturile sufletului meu ca un copil pedepsit. I-am interzis imaginatiei sa viseze, i-am interzis sa ma faca sa zambesc.
I-am zis sa lase teama sa puna stapanire pe mine, sa ma lase sa sufar in intuneric. Pentru ca merit totul, poate chiar mai mult de atata.

Am alungat cu atata nonsalanta orice sentiment pe care el mi-l trezise atat de usor. L-am alungat pe el, ca pe un cersetor. Si totusi inca mai am aceea nesitire dementa de a da vina pe el pentru tot...
Am facut totul in asa fel incat sa-mi fie mie usor. "M-am spalat pe maini" dupa ce l-am mintit, l-am lasat sa sufere. Dupa ce i-am oferit doar tacere desi eram constienta cat de mult il ranesc in tot acest timp, prin tot ceea ce fac sau mai bine zis prin ceea ce nu am avut curajul sa fac.

Am incercat sa ma mint singura zicandu-mi ca poate acel "esti speciala" nu a insemnat nimic, ca totul e doar in mintea mea. Ca il ranesc doar in imaginatia mea bolnava.
Dar o minciuna nu poate persista cand totul e atat de "ab pe negru" incat iti sare in ochii si orice incercare de a te preface ca esti prea orb pentru a realiza adevarul esueaza in mod lamentabil. Pentru ca totul e atat de evident. Pentru ca ochii lui spun atat de multe. Pentru ca trupul lui ii tradeaza fiecare emotie.

Atunci de ce inca stau pe loc? De ce inca incerc sa-mi gasesc o pozitie confortabila intr-un pat mult prea gol in timp ce ticaitul ceasului incearca sa cuprinda secundele lungi intr-un sunet prea scurt. Las poate intentionat disperarea sa ma cuprinda in bratele ei puternice si ma ridic brusc din pat.
'Nu mai rezist!', vreau sa strig in gura mare in speranta ca poate cuiva i se va face totusi mila si ma va ajuta sa scap de insomnia asta prosteasca. Totusi, sunt mult prea grijulie ca sa fac asta. Toti ceilalti din casa dorm si probabil ca e mai bine asa. Nu vreau sa ma opreasca nimeni de la gestul necugetat pe care urmeaza sa-l fac.

Privesc spre ceasul mare ce atarna pe peretele de deasupra patului .Unsprezece jumate. La fel ca atunci. Un semn?... Nu! Doar o coincidenta.
Nu vreau sa ma gandesc prea mult asa ca ma imbrac cu ce am la indemana, doar o pereche de blugi negri simpli si un hanorac visiniu, totusi e racoare afara. Ies din camera si inchid usa cu cheia dupa care ma duc pana in hol pe varfuri, sar direct in bascheti si ies pe usa afara.
Stau cateva secunde in fata casei si respir usurata de parca as fi scapat de cine stie ce paza ca in filmele alea de actiune.
- Unde mergi la ora asta?
O voce cunoscuta se face auzita de la cativa pasi de mine. Ma intorc curioasa si in acelas timp cu inima cat un purice spre persoana care deja a inceput sa ma ia la raspundere.
Ma linistesc brusc cand il vad pe saten care parea ca vine de undeva si tocmai ajunsese acasa. Ce bine ne-am sincronizat. Acesta ma priveste mirat asteptand sa-i raspund la intrebare.
- Nu ma opri. Te rog!
Doar atat i-am putut spune. Nu am nici un chef de dat explicatii si din fericire se pare ca cuvintele mele l-au "atins la inima" pe Kiba caci imi face semn ca pot pleca.
Fara sa astept sa se razgandeasca imi iau bicicleta si pornesc spre 'el'. Nu aveam alta solutie. Stiu din proprie experienta ca tramvaiele nu mai circula la ora asta si singura alternativa a ramas bicicleta.

Merg pe strazile luminate doar de cateva felinare care nu-ti permit sa vezi prea multe. Poate doar sa te orientezi putin in spatiu ca sa nu o iai pe cine stie ce strada gresita si sa ajungi prin ceva locuri nedorite. Si de ce imi bat eu capul cu prosti de genu. Stiam drumul la perfectie chiar daca intodeauna ma deplasam cu tramvaiul.
Fara sa-mi mai bat capul cu chestiuni total neimportante acum, apas pe pedala mai tare prinzand o viteza cu care nu sunt tocmai obisnuita.
Vantul imi circula prin par tinandu-l parca suspendat in aer. Iar zgomotul produs de rotile bicicletei este singurul care sparge linistea mortuala specifica orelor tarzii.
'Poate ca fac o greseala', acest gand imi inunda mintea ca un virus. Dar intr-o dorinta nebuna de al sfida, de a-mi arata mie insumi ca sunt mai puternica de atata continui sa pedalez. In putin timp ajung pe strada si dupa in fata casei lui. Spre surprinderea mea fara nici o zgarietura.
Cobor incet de pe bicicleta. Inima imi pulseaza la maxim, probabil din cauza efortului. Stau pe loc respirand adanc de catea ori. Nu e momentul sa o dau inapoi asa ca ma indrept direct spre usa si apas scurt pe sonerie.
In mai putin de un minut la usa isi face aparitia Ino imbracata in pijamale. Totusi nu arata de parca tocmai as fi trezit-o. Blonda ma priveste mirata si ma intreaba din priviri ce s-a intamplat.
" Mi-am dat seama ca am luat o multime de decizi proaste si l-am ranit pe frateto cand de fapt el inseamna enorm pentru mine"
Mda... clar nu am de gand sa-i spun asa ceva. Nici nu vreau sa-mi imaginez ce reactie ar avea. Desi sunt constienta ca stie mult mai mult decat lasa sa se vada. Si atunci de ce inca am retineri fata de ea?
- Naruto... e acasa?
O intreb privind-o drept in ochii.
- Nu. A plecat mai devreme si nu stiu pe unde hoinareste pana la ora asta.
Imi rapunde oarecum trista. Se vede ca e ingrijorata dar in momentul asta chiar nu am ce face pentru ea. Trebuie sa ajung acasa inainte ca parinti mei sa-si dea seama ca lipsesc sau sa faca Kiba prostia de a le spune.
Imi las capul in jos. Ma simt dezamagita si in acelas timp usurata.
- Eu, trebuie sa plec.
Zic cu o voce inceata. Ino doar da din cap afirativ dandu-mi de inteles ca intelege sau ca sunt libera sa merg. Nu mai stau pe ganduri si ma urc pe bicicleta pornind spre casa.
Nu avea nici un rost sa mai stau cu Ino, probabil ca nu faceam decat sa o ingrijorez si mai tare.
Fara sa imi dau seama ajung foarte repede inapoi si sunt doar la o strada diferenta de a mea. De data asta se pare ca nu sunt singura care disturba tacerea noptii. Vad o silueta care mergea pe trotuar, probabil un baiat dupa statura. Nu pot descifra prea multe din cauza nopti si deoarece poarta un hanorac larg cu gluga trasa pe cap. Trec pe langa el si vad cum se intoarce si ma priveste.
Probabil cineva cunoscut. Totusi nu ma opresc, probabil de frica sau pur si simplu nu mi se pare momentul potrivit sa mai mai pierd timpul aiurea.
'Si daca era el?' intrebarea imi strafugera brusc mintea. 'Si chiar conteaza...?'

[Search]

Omg! Ca sa zic asa :)))
Nu te creed! Daca era el? Era el? Cand o sa-i spuna? O sa-i spuna ea? Sau o sa faca el primu' pas? Mama, deci nu pot sa cred ca nu era acasa. Ma enerveaza. Ce dracu' facea pe afara la ora aia? Trebuia sa stea acasa =)). Nu-i corect. Ma omori cu suspansu' asta. Ma ti pe ace. Zici ca sunt copil mic si tembel. Dar am dreptate! Intotdeauna am :">. Sau nu. :]]. Deci nu am ce comenta. Fic'ul e genial. TU stii sa faci actiunea geniala. Numai spun ca astept next'ul pentru ca se intelege de la sine.
Bafta la compus :-x. Deci nu stii cat de mult iti iubesc fic'ul!!! Ok. Calm down :)).
Mii de HUGS! :x:*>:D<

[crazy little red]

am aparut si cu next-ul, unpic de drama nu strica... sper :))
poate am facut rea mult uz de dialog dar, altfel nu se prea putea :D

Capitolul 9

Hinata pov.


A ajuns sa-mi fie atat de dor de zambetul acela copilaresc care imi lumina fata de parca as fi avut agatata in par o stea de pe cer. De zilele petrecute in acelas parculet mic de la capatul strazii, plin de amintirii, in care uitam de noi. Uitam de timp si lasam acel ceva sa ne cuprinda in aripile lui si zburam atat de departe. De clipele in care saream in sus cu aceea dorinta arzatoare ca intr-o zi voi ajunge la cer. Pentru ca atunci albastrul cerului imi parea atat de aprope. Atunci cand ieseam in ploaie si ma invarteam in cercuri nedefinite pana amenteam si in sfarsit puteam sa vad cum totul se invarte in jurul meu.
Pe atunci imi cantam singura simfonia cu note atat de calde si vesele. Uneori parinti mei se intrebau cum poate sa intre atata fericire in cineva atat de mic.
Si cine ar fi crezut ca voi ajunge o afona? Cine ar fi crezut ca nimic din ce eram atunci nu avea sa se mai regaseasca in mine peste prea putini ani?
Atunci ce rost mai au incercarile mele absurde de a fi fericita din nou. Poate ca mi-am uzat zambetul prea repede intr-o credinta idioata ca e nemuritor.

Bataile in usa care obisnuiesc sa ma trezeasca in fiecare diminiata isi fac prezenta pe fundalul sunetelor scoase de clapele unui pian ce rasunau in toata camera de la boxele calculatorului. Pe usa isi face prezenta aceiasi fata zambitoare ca in fiecare diminiata, totusi presarata din anumite motive cu ingrijorare. Satenul a renuntat de data asta la vesnicul "buna diminiata". Doar se aseaza langa mine pe pat incercand sa-si gaseasca o pozitie cat mai confortabila. Ma priveste in ochii intrebandu-ma din priviri ce e cu mine.
- Mi-e dor!
Doar imi zambeste protectiv. Probabil ca e la fel de nostalgic ca si mine chiar daca nu o arata.
- Si... aseara?
Mi-am amintit brusc de intalnirea noastra de seara sau mai bine zis noaptea trecuta. De asta era el ingrijorat?
- Nimic.
Un raspuns care zicea atat de multe prin simplitatea lui. Kiba ofteaza lung, parca cumva usurat si se ridica in picioare intinzandu-si una dintre maini spre mine.
- Haide, ridicate. Parinti tai vor sa discute ceva cu tine.
Ma agat de mana baiatului si ma ridic in picioare. Fara sa stau pe gandurii ma indrept spre living unde am inteles de la saten ca ma asteapta parinti mei. El a preferat din anumite motive sa nu participe la discutie in ciuda rugamintilor mele copilaroase. Daca parinti mei au iarasi ceva idei neinspirate am nevoie de cineva care sa ma scoata la lumina. Totusi se pare ca de data asta sunt pe cont propriu.
Cand ajung in incaperea in care eram asteptata, parinti mei pareau sa discute ceva foarte aprins dar atunci cand intru eu se lasa genul ala de liniste incomoda. E prima data cand ezita sa-mi spuna ceva pe fata iar aspectul asta incepe sa ma ingrijoreze. Dupa cateva clipe se pare ca in sfarsit si-au facut curajul sa vorbeasca. Tatal meu isi drege glasul si incepe. Asta nu poate fi de bine.
- Draga noastra, am vorbit timp indelungat cu mama ta si cu parinti lui Kiba si am hotarat ca ar fi un lucru foarte util si avantajos pentru ambele familii daca voi doi a-ti deveni sot si sotie.
Imi privesc parintii pe rand cu o privire socata. Imi simt ochii umezi si ma las sa cad pe fotoliul din spatele meu. Vroiam sa le spun sa uite totul pentru ca nu aveam de gand sa accept vreodata asta. Dar cuvintele erau imprastiate in capul meu si oricat as fi incercat nu reuseam sa le pun intr-o ordine logica. Eram pierduta, confuza si socata. Asteptam sa-mi spuna ca totul a fost doar o gluma proasta dar privirile lor serioase si ingrijorate imi distrugeau cu fiecare secunda ce trecea orice speranta ca asta avea sa se intample vreodata.
Tatal meu continua sa vorbeasca. Totusi mai nesigur ca prima data.
- Desigur, asta nu se va intampla fara consintamantul tau. Ai la dispozitie o saptamana sa te gandesti si speram ca ne vei da raspunsul pe care il asteptam cu toti.
Ce? Asta ii mai rau decat daca m-ar fi obligat pur si simplu. Am detestat intodeauna genul asta de situatii in care parinti te lasa aparent sa decizi singura cand de fapt iti pun problema in asa fel incat sa nu poti da un raspuns negativ. Mai aveam o singura speranta.
- Si... Kiba?
Asa e. El nu ar fi acceptat niciodata asa ceva pentru ca este constient de tot ce simt pentru Naruto. De data asta se face auzita in incapere vocea mamei.
- El si-a dat deja acordul dinainte.
Simt un tremurici care imi acapareaza tot trupul. Asta nu se poate intampla. Si de ce naiba Kiba a fost de acord cu asa ceva?
Ma ridic brusc de pe fotoliu fara sa le zic nimic parintilor si ma indrept spre camera satenului. Faptul ca el statea la noi. Modul in care mama incerca sa ne apropie mereu, se interesa de relatia noastra. Totul. Toate acele circumstante aparent intamplatoare trebuiau sa duca undeva. Si cum am putut sa fiu atat de naiva cand de fapt ii cunosc atat de bine?
Am avut prea mare incredere in ei sau am fost prea oarba din cauza sentimentelor atat de puternice ce le-am cultivat pentru blond.
Ajung in fata camerei lui Kiba si ii trantesc usa fara nici o retinere. Sunt nervoasa, trista, nici eu nu mai stiu. Satenul priveste pierdut pe fereastra fara sa-mi dea o importanta prea mare. De parca s-ar fi asteptat sa apar ca o vijelie din secunda in secunda.
- Stiai, nu? Inca de la inceput...
Ii astept raspunsul in timp ce reusesc sa ma mai calmez un pic. Imi este teama de raspunsul lui dar am nevoie sa-l stiu.
- Da.
Doar atat mi-a zis, cu atata usurinta. De parca ar fi vrut sa invarta cutitul in rana. Cand naiba a devenit atat de insensibil. Chiar nu-i pasa sau doar...
- De ce ai acceptat atat de usor? Doar stii...
- Ce simti pentru Naruto. Da, stiu! Dar te-ai intrebat macar pentru o secunda ce simt eu pentru tine. Ti-a trecut macar prin cap ca poate... te iubesc. Da! Te iubesc inca de atunci, demult...
Avea ochii in lacrimii. Suferea, a suferit in tot acest timp iar eu am fost atat de oarba. I-am dat titlul de ' cel mai bun prieten' cand de fapt nu stiam nimic despre ce simte el. L-am ranit iar faptul ca nu-i cunosteam sentimentele e doar o scuza penibila.
Ma doare atat de mult sa-i vad lacrimile.
Il strang in brate in speranta ca ii voi alina o parte din durere sau ca macar o voi putea lua asupra mea. Caci eu sunt de vina pentru tot. Si ce naiba urmeaza sa se intample?




sper ca v-a placut :))
scuze de greseli, sunt sigura ca exista dar pur si simplu nu le vad...

[Mina-chan]

Hey, trec si eu pe aici, ce-i drept cel mai mult m-a atras titlul.
Tin sa-ti spun ca imi place foarte mult ideea ficului, cuplul in special. Imi place faptul ca ma faci mereu curioasa, ma faci sa vreau sa citesc in continuare si sa astept nextul cu nerabdare.
Actiunea decurge fara sa se grabeasca, cateodata parca prea incet, ar trebui sa incerci sa bagi mai multa dinamica in actiune.
In privinta dialogului, ce pot sa spun, te descurci bine cu el, il folosesti cu cap numai atunci cand ai nevoie de el, iar descrierea, in sepecial cea a sentimentelor este bine structurata, ai conturat destul frumos caracterul personajelor.
Greseli gramaticale/tastare am mai observat dar nu sunt foarte grave, cu un simplu edit vei putea sa le retusezi pe toate.
In concluzie imi cam place ficul tau, deci astept next.
Bye.

[Search]

Omg... Ma asteptam sincer =)). Dar felul cum ai spus-o. Shit! M-au dat lacrimile =]]. Pe bune. Eram sigura ca, Kiba simte ceva mai mult pentru Hinata. Eram sigura! Dar chiar asa sa se casatoreasca?! Adica, cati ani au? Oare partii lor ar fi atat de iresponsabili incat sa-si marite fata de la o varsta atat de frageda?! Ce distrusi de viata. Comunistii dracu'! O, Doamne!:zuppy09:.
Vreau sa vad next'ul. Nu cred ca o sa ramana asa. S ma anunti ca acum nu m-ai anuntat !
Hugs :x:zuppy23:

[Madalovenar]

Ei bine,uitati-ma si pe mine pe aici.Din nou.
In primul rand as vrea sa-ti multumesc pentru ca m-ai anuntat caci eu cu siguanta am uitat sa-ti spun,iar in al doilea rand,wow!Am ramas muta cand am inceput sa citesc fic-ul.Adica casatorie,Hinata,Kiba,si el chiar o iubeste.Nu mai am cuvinte.Si cu Naruto ce se v-a intampla?Dar cu Hinata si Kiba?Doamne,chiar m-ai lasat in suspans.
In rest nu mai am ce spune.
Descrierea e minunata,mai ales a sentimentelor lui Hinata,dialogul,ce tot sun?Este perfect,iar greseli nam prea vazut,ori sunt eu oarba si nu le-am bagat in seama.
Iar l-a sfarsit inca doua lucruri m-ai am sa-ti spun.
1.Spor in continuare l-a scris;
2.Sa ma anunti cand pui continuarea.Sper ca o sa o pui curand cati eu chiar nu mai am rabdare.
Cam atat.
Ne mai intalnim noi,pa.:-h

[Hanzade]

Imi place ficul foarte,foarte mult!:bv:
Il urmares de ceva vreme...O sa incerc sa observ si gesleilile(daca exista, desi nu prea cred...Daca ai inseamna ca nu am fost eu atenta cand am citit...Srry!)
Plz publica mai des, daca nu vrei sa mor de suspans! Descri foarte, foarte frumos si dialogul este gandit, nu aruncat la intamplare.
Kiba si-o merita ,dar as vrea ca Naruto sa mai aiba o sansa sa-si marturiseasca sentimentele..
Astept Nextul!Spor la scris! Bye!

[crazy little red]

next-ul, poate nu atat de interesant pe cat v-ati asteptat dar cam atat ma dus capul...
waaaw am ajuns la capitolul 10 si cand l-am inceput am crezut ca o sa aiba vreo 7, 8 capitole :))

Capitolul 10

Hinata pov.


Se spune ca dragostea este cel mai de pret lucru pe care l-ai putea primi de la o alta persoana. Dar ce se intampla cand nu-i poti impartasi aceleasi sentimente? Cand pur si simplu inima ta refuza sa-si intesnsifice bataile intr-un mod nebunesc pentru acea persoana. Atunci cine ar putea sa te acuze? Cine ar putea sa-ti ceara sa te pacalesti pe tine insati si sa accepti o "iubire fortata", caci doar asa o pot numi.
Au trecut trei zile de cand parinti mei mi-au facut asa zisa "propunere" si toate pretextele, toate motivele atat de coerente pentru mine nu par sa-i impresioneze deloc. Pentru ce ei stiu atat de clar ce vor si mai ales cum sa obtina.
Realizez unde ma aflu cand soneria scolii ne anunta ca s-a mai terminat o ora. Din pacate doar a doua pe ziua de azi.
Simt in continu un cutit care ma raneste neincetat inauntru. Am atata nevoie sa plang, sa tip, orice. Sa ma descarc cumva inainte sa ma pierd pur si simplu, sa uit de mine si sa ma las controlata de durerea asta idioata pe care mi-o provoca un viitor inevitabil, o alegere fortata.
- Hinata
Imi aud numele din spatele meu si ma intorc straduindu-ma sa afisez un zambet aprent real. Intalnesc doi ochii albastii care par ingrijorati si pe cea mai buna prietena a mea care m-ai are putin si imi sare in cap.
- Hinata. Esti prietena mea cea mai buna, defapt, esti mai mult de atat dar nu o sa te las sa-mi ranesti fratele cu atata nepasare. Nu-mi spune ca chiar nu realizezi...
Si se opreste aici vazundu-mi lacrimile necontrolate care se prelingeu pe obrajii mei rosii. Nu mai pot controla nimic, doare prea tare. Inima mea care a devenit mult prea fragila in ultimele saptamanii isi atinge si ultima limita si pare ca se sparge in zeci de cioburi destinate pieirii.
Ino ma priveste ingrijorata si incepe sa tremure. Este prima data cand ma vede atat de distusa, atat de slaba si probabil nu mai stie cum sa reactioneze. De obicei imi ridica moralul cu o simpla gluma stupida dar acum era deja prea mult pentru ea.
Nu vreau sa stric cheful nimanui cu lacrimile mele copilarestii asa ca fara nici o ezitare imi arunc toate cartile ce erau imprstiate pe banca in geanta si ies din clasa cu capul in pamant. Nu vroiam sa-mi ceara nimeni explicatii aiurea sau sa-mi planga de mila. Pana la urma nu eram condamnata la moarte sau ceva. Uneori am impresia ca dramatizez prea mult orice situatie care nu-mi convine.
Ajung la capatul coridorului cand simt ca cineva ma prinde de mana oprindu-ma din fuga mea prosteasca. Ma intorc si intalnesc din nou privirea blondei. Mai are putin si plange. Nu credeam ca starile mele o afecteaza chiar asa tare...
- Vorbeste cu mine!
Ii aud vocea calda si tremuranda a prietenei mele. Totusi nu e momentul potrivit asa ca imi trag mana si incep sa cobor pe scari.
- Alta data...
Atat ii zic si plec lasand-o ingrijorata fara sa stie macar cu adevarat motivul.
' Imi pare rau!' . Chiar regret tot ce fac acum. Chiar tot ce mi-a mai ramas e sa fug ca un copil inapt sa faca fata realitatii sau sortii? Poate ca da sau poate sunt prea speriata ca o sa-i ranesc pe cei din jurul meu. Chiar prefer sa-i indepartez pe toti? Si nu ii ranesc chiar mai tare facand asta?

Naruto pov.

A fugit din clasa plangand. Refuzand sa-i spuna motivul chiar si surorii mele. 'Ce a patit?' intrebarea asta imi stapaneste intreaga constinta inca de atunci. Nu o pot intelege, de ce nu vorbeste? Poate am putea sa o ajutam. Prefera pur si simplu sa-i respinga pe toti cei care ii vor binele. Care sunt dispusi sa accepte o parte din suferinta ei.
'Oare eu sunt de vina?' Nu are cum. Sau da.
A venit in seara aia la mine pana la urma. Ce vroia sa-mi spuna si de ce a renuntat pur si simplu? Ii e chiar asa de greu sa-mi raspunda la niste intrebari atat de simple pe care am uitat defapt sa i le pun.
'Ce simt pentru ea?'. Intr-un timp credeam ca o plac doar fiindca e diferita, ca e... speciala. Si in ce s-a transformat tot acel sentiment si cand naiba a devenit atat de puternic? Poate ca asa trebuia sa fie sau poate soarta asta idioata isi bate joc de mine in ultimul hal. Si chiar merit toata aceasta tacere, toata confuzia pe care ea mi-o provoaca probabil inconstient? Mi-e teama sa stiu raspunsul la asta. Mi-e teama ca am gresit si acum totul s-a intors impotriva mea.

M-a opresc brusc la un semafor dintr-o intersectie asteptand sa se faca verde. Privesc masinile care trec in viteza pe langa mine si un zambet prostesc imi apare pe fata.
- Naruto!
Imi aud numele din spate spus de o voce masculina si ma intorc ignorand faptul ca semaforul isi schimba culoarea. Il vad pe Kiba cu o expresie faciala din care nu pot deslusi prea multe.
- O iubesti?
Il privesc mirat pe saten dupa care imi las capul usor in jos. Mai direct de atat nu putea fi. 'Pe cine?'. Intrebarea asta chiar si-ar fi avut rostul? Cand totul e atat de clar chiar daca recent cuvintele au devenit atat de limitate.
- Da.
Raspunsul imi iasa efectiv pe gura fara sa-l gandesc macar pentru o secunda. 'Chiar o iubesc?'. Am ajuns sa-mi pun mie insumi intrebarea la care tocmai am raspuns atat de clar si usor. Pur si simplu eram sincer. Si nu cu mine, nu cu ea, ce cu prietenul ei cel mai bun pe care se presupune ca il consider intr-un fel rivalul meu.
Kiba imi zambeste ironic si se intoarce cu spatele la mine incepand sa mearga. Isi ridica mana in semn de salut si pur si simplu se indeparteaza de mine. Doar atat? Ce rost a avut toata chestia asta si de ce naiba il intereseaza pe el ce simt eu pentru Hinata. Nu ii destul de evident? Cand de fapt abia mai pot controla toate aceste sentimente care au capatat o intensitate prea mare mult prea repede.
As vrea sa arunc toate aceste gandurii undeva sau daca s-ar putea doar sa fug de ele. Prea multa gandire pentru cineva ca mine care de obicei se arunca cu capul in fata. Am ajuns sa ma gandesc prea mult la consecintele faptelor mele si frica de esec mi-a impus prea multe limite.

scuze de greseli :P

[Mina-chan]

Hi.
Ei bine cum ai spus si tu e cam scurt sper ca data viitoare sa te revasezi:P Dar pe de alta parte nu e un capitol prost, mie mi se pare foarte bun, imi place cum ai conturat foarte frumos gandurile si sentimentele amandurora. Ce-i dret ma asteptam sa mai evolueze ceva intre ei sau sa se mai complice cumva dar ne-ai lasat in suspans ceea ce e bine.
Actiunea nu e grabita, dialogul nu am ce sa spun despre el a existat foarte putin, insa a fost bine folosit.
Greseli au fost cateva, dar na, nu poti sa le gasesti pe toate, daca vei mai arunca o privire le vei gasi cu siguranta.
Sa pui repede nextul si sa ma anunti.
Bye.