Asculta-mi gandurile si spune-mi ca ma intelegi...

[crazy little red]

hey... sunt destul de noua pe aici da mi-a venit o idee si am zis ca de ce nu... astept comentari;;);;);-*

Moarte unui inger...

partea 1

Statea de ore in sir pe pervazul geamului de la el din camera, ochii lui tristi priveau stropi de ploaie care cadeau din cerul gri, unde disparuse aceea intindere albastra pe care o puteai vedea doar cu o zi in urma cand priveai spre cer?... prieteni ei ziceau ca chiar si cerul plange atunci cand un inger dispare de pe pamant... nu putea decat sa le dea dreptate, o persoana ca si ea nu putea fi asemanata cu nimic altceva decat cu un inger, nu pentru ca era perfecta... ci pentru ca parea atat de diferita de toti ceilalti, uneori avea impresia ca radia lumina atunci cand radea fara incetare, pe atunci inca nu intelegea de ce... acum nu putea decat sa isi aminteasca la infinit fiecare detaliu despre ea... in mintea lui aparea imaginea ei clara, parul saten ii era cret si destul de lung, si-l tinea aproape intodeauna desfacut si parea dezordonat din cauza unor bucle mai rebele, ochii ei verzi si mari erau mereu atat de visatori... personalitatea ei era inca un paradox pentru el, nu putea intelege cum o persoana putea fi prietenoasa si singuratica, zambitoare si nostalgica, visatoare si totusi cu piciarele pe pamant, toate acestea in acelas timp. Ploaia se opreste brusc, cerul isi epuizase toate lacrimile, el isi muta privirea spre camera si o analizeaza de parca era prima data cand o vedea, patul ii era dezordonat desi nu dormise de loc noaptea trecuta iar in rest era plin de obiecte care acum i se pareau inutile, isi muta privirea pe pereti albastri si ochii lui raman fixati pe singurul tablou din camera, intodeauna il obsedase acea pictura dar abea acum intelegea de ce... ii amintea de ea... din nou ea, isi promise-se lui insusi ca nu va plange dar lacrimile nu aveau de gand sa-i dea satisafctie deoarece au inceput sa curga pe chipul lui palid, nu ii convenea si totusi intr-un fel se simtea mai bine ca isi daduse in sfarsit drumul, de cand a aflat de moartea ei nu simtise decat un gol nesfarstit si o greata totala fata de tot ce il inconjoara, dar abea acum adevarata durere isi facea descoperita prezenta, se da jos de pe pervaz si se aseaza pe jos sprijinindu-se de perete, simtea ca inima i s-a spart in mii de cioburi care il taiau in interior... o durere insuportabila pe care stia ca o merita... chiar daca ii era greu sa recunoasca stia ca ea facuse acel gest necugetat din cauza lui... de ce nu a vazut ca o face sa sufere cand era atat de evident? O alta intrebare care nu isi avea rostul acum, era prea tarziu... un inger murise si era vina lui.

Cam atat... cred ca am avut si idei mai bune dar sper ca totusi merge

[crazy little red]

am venit cu un fel de continuare chiar daca se pare ca nu am nici un comentariu, nici macar negativ...
(partea a 2a)

Dementa...

Au trecut probabil sute de ore de cand ei au crezut ca ai plecat pentru totdeauna si pe atunci nu puteam de cat sa ma las pacalit de toate acele lacrimi de durere, lacrimi la fel de false ca si iubirea pe care ti-o impartaseau zi de zi atunci cand inca erai langa ei. Dar acum nici un cuvant indurerat, nici o lacrima varsata in van, fara sentiment, nu ma mai puteau convinge ca acei oameni chiar au un suflet... mi-au repetat de zeci de ori ca vor fi mereu alaturi de mine si ca imi inteleg suferinta, alte minciuni a caror rost nu il inteleg... doar tu ai ramas langa mine desi stiu ca te-am ranit in cel mai drastic mod cu putinta, poate ca nu sunt cu nimic mai bun decat ceilalti si totusi tu mai iertat asa de usor, poate ai ramas la fel de naiva... acum cateva nopti cand ai aparut prima data in camera mea mi-ai spus ca nu am de ce sa ma simt vinovat, deoarece ai ajuns intr-un loc mult mai bun si ca esti mai fericita ca oricand. Imi amintesc şocul pe care l-am avut cand ai intrat in zbor prin geamul deschis in camera mea, eram speriat si in acelas timp atat de fericit, acum nu ma mai satur sa-ti privesc aripile pline cu pene albe si chipul parca palid, trupul mereu imbracat in aceiasi rochie lunga de aceiasi culoare cu aripile... esti ca o pata de lumina, doar parul tau cret mult mai lung decat mi-l aminteam isi pastrase culoarea intunecata... Stau intins pe pat asteptandu-te ca in fiecare seara de cateva zile, mi-ai promis ca o sa te intorci la mine mereu, stiu ca am devenit dependet de tine, de imaginea ta atat de pura, dar nu imi pasa atata timp cat pot sa am in fiecare zi o doza din propriul meu drog. Proprile mele ganduri ma fac sa devin confuz, uneori ma intreb daca nu am inebunit, daca nu esti doar o iluzie creata de o minte bolnava de atata singuratate... dar apoi vine seara si esti din nou langa mine spulberandu-mi toate gandurile, toata confuzia si lasand in urma ta doar o fericire aproape ireala. Vantul rece intra prin fereasta lasata deschisa si ma face sa tremur facandu-ma in acelas timp sa devin constient de trecerea timpului, privesc spre ceas si imi dau seama ca te astept de ore intregi, devin agitat si incep sa ma plimb prin camera fara nici un rost privind mereu spre fereastra, in capul meu circuland singura intrebare care explica starea de nerabdare in care ma aflam „Unde esti?”.

[CandyGirl]

Este chiar frumos....am ramas fara cuvinte....trebuie sa ma intaind pe trei randuri desi nu am cuvinte. Cacofonia sincera sa fiu nu am vazuto desi am fost atenta la greseli.
DECI: descriere este, naratiune este, sentimnte sunt,dialog nu este dar nici nu trebuie. So am umplut randurile deci ma car si eu. Succes in continuare si iti mai spun o data ca povestea este Frumoasa:X

[crazy little red]

ma gandeam serios sa fac o drama din poveste si sa o lungesc mai mult, dar m-am razgandit desi nu stiu exact de ce
in fine... nu mai conteaza asta
sper ca nu am dat-o in bara cu dialogul pentru ca sunt putin cam paralela cu el
cam atat, bucurati-va de sfarsit

(Partea a 3a)
Un nou paradis...

Cate nopti nedormite a trait cu speranta ca ea se va intoarce, ca isi va respecta promisiunea facuta cu prea mult timp inainte, cate cafele amare ii otraveau trupul noapte de noapte intr-o fortare inumana de a nu adormi, de cate ori a tremurat de frig din cauza vantului rece care intra pe fereasta vesnic deschisa... atatea sacrifici facute in zadar, probabil, si cea mai importanta intrebare era oare el cat va ma rezista? Caci isi spusese de mii de ori ca daca ea nu se va intoarce la el, va merge el la ea, de aici si atata neglijenta fata de propriul trup care devenea tot mai slab si mai bolnav cu fiecare zi monotona si cu fiecare noapte inecata intr-o singuratate nesfarsita care il faceau atat de slab, atat de vulnerabil. Doar amintirea a ceea ce el a fost odata il faceau sa se enerveze intr-un mod absurd, amplificand poate intentionat aceea deteriorare a propriei persoane, tot ce mai avea erau acele regrete care nu ii paraseau mintea si sufletul nici macar pentru cateva secunde, erau ca un tatuaj permanent care il facea pe purtator atat de tulbur, nesigur, ajungand chiar la un delir nesfarsit si totusi ceea ce il distrugea cel mai tare era probabil aceea liniste mortuara care il urmarea la fiecare pas, si totusi el era acela care refuza sa comunice cu oricine altcineva in afara de ea... dar gandul ca “ea nu se va mai intoarce” era prea dureros pentru al putea pur si simplu accepta, asa ca gasise mult mai usor sa refuze gandul precum un copil incapatanat ce nu vroia sa accepte ca ciocolata s-a terminat sau ca ii face rau. Statea ore in sir privind acelas tablou in care de curand o regasise pe ea, il obseda chiar mai mult ca inainte si atunci cand isi permitea sa viseze o vedea pe ea iesind din acelas tablou, imbratisandu-l, sarutandu-l pantru o vesnicie. Totul ii parea prea strain intr-o lume in care ea nu exista si nimeni nu putea intelege ceea ce el simtea asa ca prefera sa ii trateze pe toti cu aceiasi rece indiferenta, dar cum ar fi putut sa fie altfel cand ranile din sufletul sau nu ar fi putut fi vindecate decat de ea, iar absenta ei nu era ceva cu care s-ar fi putut obisnui vreodata caci nu crezuse niciodata ca timpul poate vindeca altfel de rani in afara de cele fizice, si nici chiar pe acelea daca nu exista si un alt fel de tratament pe langa. Si poate totusi motivul indiferentei sale era acela ca nu vroia sa ii faca pe ceilalti sa sufere, pentru ca stia ca locul lui nu era acolo, langa ei si ca timpul lui in aceasta lume fata de care capatase o respingere nemarginita era limitat caci cu fiecare zi el devenea tot mai convins de faptul ca locul lui nu era acolo, printre atatia oameni vii care isi continuau viata nepasatori de suferinta celor din jurul lor.
Si astfel lasa pur si simplu sa treaca timpul pe langa el, asculta uneori secundarul in linistea noptilor si se gandea cu atata usurinta la moarte, fara teama... pentru el moartea devenise singura poarta de scapare sau poate singura cale spre fericire. Si astfel, pentru ca nu se putea altfel, timpul se scurse probabil mult prea repede si un alt suflet mult prea tanar parasise pamantul intr-o dorinta nebuna de a-si indeplini nevoia de iubire. Si ajunse departe, in acel loc dupa care tanjise atat de mult, acel loc in care prezenta ei era mai mult decat o simpla iluzie si totusi... singurul lucru care il astepta acolo erau doi ochii reci si totusi gata sa inceapa sa planga in orice secunda.
- De ce? De ce ai facut asta?... Inca nu e prea tarziu pentru tine. Intoarcete si uita-ma.
- Nu ma intorc nicaieri fara tine, iar daca tu nu te poti intoarce cu mine atunci voi ramane aici pentru totdeauna... cu tine.
- Nu! Nu te pot lasa sa faci asta.
- Intelege odata ca te iubesc!
Ii spusese in sfarsit acele doua cuvinte pe care le amanase atata timp, care i-a fost atat de frica sa le spuna inainte ca ceva din toate astea sa se intample, inainte sa fie prea tarziu. Iar ea auzindu-le nu a mai putut sa se opuna, pana la urma si-a dorit atat de mult ca el sa fie acolo, cu ea, caci isi spusese de atatea ori ca un paradis fara el este doar o alta forma a iadului. Si astfel drama a doi tineri incompleti unul fara altul s-a transformat in cel mai frumos vis a fiecaruia dintre ei.

Happy end

asta a fost tot :D
astept comentari....

[Obsession.]

Well, n-am citit decat ultimul oneshot asa ca doar pe acela il voi comenta.
Ce-i drept, ideea este interesanta si merita "explorata".
"Doar amintirea a ceea ce el a fost odata il faceau..."-Aici ai un mic dezacord. "Amintirea il facea" sau "Amintirile il faceau". Asta este cred singura gresala care mi-a atras atentie. In rest, descrierea exista ceea ce e bine, dar cred ca ar merge chiar si mai multa. Imi place ca pana la sfarsit au ajuns sa traiasca intr-un nou paradis, desi ma intristeaza faptul ca el a trebuit sa moara pentru asta. Ce-i drept, am o slabiciune pentru happy end so, aici m-ai prins. Mi s-a parut doar ca modul in care i-a spus ca o iubeste a fost umpic cam...dur.
In rest, greseli n-am mai vazut deci astept urmatorul oneshot. Sper sa fie cel putin la fel de bun ca acesta. Kisses:*:*

Da, asa cum ti-am promis, am citit si celelalte doua capitole. Ce sa zic, cred ca in primele doua ai avut ceva mai multa descriere iar asta mi-a placut. Sentimentele au fost foarte frumost conturate per total desi am mai vazut si cateva gresele...niste "i-uri" si o cacafonie, parca? In rest, astept si alte creatii, si voi fi mai atenta decat de data asta.
A...ar mai fi ceva...nu zic ca nu imi place ca folosesti foarte multe fraze, ba din contra, e de apreciat, dar parca unele sunt umpic cam prea lungi...parerea mea. Una are cap 5 randuri de pagina word cred...
Altceva nu mai am de zis decat, spor la scris si alte oneshot-uri si multa inspiratie!:*

[crazy little red]

un scurt one shot
poate mai puteam sa-l lungesc putin dar nu cred ca avea rost...

Just some memories...

Te-am visat azi noapte scumpul meu, erai atat de real si totusi atat de lipsit de viata incat la vederea ta nu am facut altceva decat sa incep sa tremur necontrolat, un tremurici care spunea atat de multe despre starea mea de spirit incat pentru o secunda m-am infiorat de propria-mi reactie, de propria-mi teama atat de necontrolata. Te-am asteptat atatia ani sa te intorci incat ma intreb daca acea flacara pe care ai aprins-o in mine nu sa transformat intr-o obsesie, mi-e prea sete de trupul tau, de buzele tale moi care imi sarutau gatul cu o pasiune nebuna, de tine in intregime, in viata. Iti amintesti cand ne plimbam prin ploaie ca niste copii tembeli si incepeam sa tipam la tunete, sa fugim de fulgere si sa ne ascundem sub vreun copac.
Atunci ma iubeai ca un nebun si erai dependent de trupul meu, stiam asta dar nu-mi pasa, imi placea sa ma simt dorita de tine, chiar daca dorinta ta era atat de greu de controlat incat uneori ma infiorai, si totusi... eram intodeauna gata sa ma ofer tie, sa-ti ofer pe tava chiar si viata mea daca asta te-ar fi facut fericit. Si dupa tot ce sa intamplat intre noi, tu ai plecat fara a avea macar curaju sa-mi spui adio de teama ca ma vei rani, dar te-ai gandit vreodata ca tacerea ta ma va rani chiar mai tare, te-ai gandit ca poate inima mea de copila te-a iubit cu o intensitate ce nu mai aveam sa o simt prea curand.
M-ai trag un fum de tigara intr-o dorinta absurda ca iti voi vedea chipul iesind din fumul ce inunda camera. Iarasi ma mint singura...

[crazy little red]

m-am hotarat sa impat cu voi inca o particica din dementa mea (altfel nu o pot numi)

"Cine mi-a furat fericirea? "

Nici macar primavara asta atat de calduroasa nu a reusit sa ma faca sa zambesc din inima. Si apoi de ce sa dau vina pe ea. Dar pe cine sa dau vina? Pe ce personaj din povestiile ce abia mai incap in paginile unei cartii de o suta si ceva de pagini. Pe care dintre prietenii sau colegii mei sa-i acuz ca mi-au furat fericirea cand, intr-un moment de neatentie, mi-am luat privirea de la ea?
Intr-o zi, parca saptamana trecuta sau poate cea dinaintea ei am izbucnit intr-un ras atat de puternic si totusi atat de lipsit de viata. Abia m-am oprit din ranjitul acela atat de dement ca sa iau aer si atunci am crezut pentru o secunda sau poate mai putin, ca existam. Caci niciodata nu am putut concepe o existenta fara bucurie, fara ras. Totusi, ce rost are sa existi daca nu traiesti si daca sa existi inseamna sa razi, atunci ce anume presupune trairea. Poate presupune ca rasul sa fie acompaniat in intensitatea lui de acordurile nesfarsit de meleancolice ale fericirii pure, adevarate.

In final ma intorc la aceiasi problema cu prea putine probe coerente "cine mi-a furat fericirea? ".
Aseara, intr-un moment de deznadejde, m-am gandit ca poate fericirea mea a fugit de una singura. Poate ca nu eram destul de demna pentru ea sau poate nu s-a considerat destul de demna pentru mine. Si chiar conteaza daca e vina lor, daca e vina ei sau daca... e vina mea?

Si de ce sa o mai lungesc cu cuvinte prea sterse, cuvinte prea seci
Si la ce poti sa te astepti de la cineva care nu poate recunoaste ca si-a ucis propria fericire.

Aminteste-ti ca si tu ai trecut prin asta, sau poate nu si iar incerc sa-mi gasesc scuze ridicole. Sau poate vreau sa dau vina pe tine...


cv comentarii? (poate altcineva cu ganduri la fel de idioate ca si mine)

[crazy little red]

nu mai pierd timpul cu introduceri aiurea, doar un alt one-shot

Un conflict cu sufletul meu.

Imi ridic vocea in fata unei oglinzi sparte in speranta ca sufletul meu va asculta pentru prima data ce am de spus.
‘Lasa-ma sa-l uit’, m-am saturat sa-i simt prezenta in fiecare lucru, in fiecare persoana care de la departare pare sa semene cu el.
‘Mi-a ajuns’ de ce naiba sufar eu doar pentru ca el este inapt sa ma iubeasca. De ce nu ma lasi sa-mi caut fericirea alaturi de altcineva? Ti-e teama ca o sa o dau in bara? Ti-e ca o sa sufar?
Nu poate fi mai rau de atat…
De ce nu l-ai izgonit inca din visele mele? La fel cum ai facut cu toti ceilalti.
‘Te urasc! Pleaca!’ nu mai am nevoie de tine, cine spune ca ai nevoie de un suflet ca sa fi fericit?

I-am dat sufletului meu o geanta in care am inghesuit cateva vise si o parte din mine. Apoi l-am trimis departe si l-am injurat unpic in speranta ca il voi rani destul de tare ca sa-l fac sa nu se mai intoarca la mine niciodata.
Mi-a cerut o ultima imbratisare. I-am oferit una rece in timp ce i-am strecurat o hartiuta in buzunarul de la piept pe care o scrisesem cand el era neatent.
L-am privit cum pleaca pana a devenit doar un punct mult prea mic si departat.
‘A plecat’. Intru in casa, ma trantesc pe patul rece si imi las lacrimile sa se prelinga pe chipul palid.

Poate va intrebati ce am scris pe hartiuta: “Iarta-ma si te rog nu te mai intoarce. Stiu cat de sensibil esti si nu vreau sa te vad suferind din cauza orgoliului meu prostesc.”

Si apoi au urmat doar lacrimi. Plangeam amandoi. Poate de dor sau poate dintr-o dorinta absurd de a face totul sa para cat mai dramatic…


probabil ca titlul e foarte sec, dar... asta este

[crazy little red]

hello.. inca ceva de la mine
stiu ca titlul e sec dar chiarnu-mi vine nimic in cap momentan...


Gandurii...


Atatea randuri incepute dar niciodata terminate. La fel ca gandurile mele. Intodeauana incepute de o imaginative poate prea bogate, de o impulsivitate atat de straina mie. Intodeauna intrerupte de ratiunea aia prosteasca care pune stapanire cu atata usurinta peste tot.
Odata imi spuneau ‘fii mai rationala’, ‘fi prezenta in viata ta’. Si imi spuneau cuvintele astea prea dure pentru mine cu o usurinta incredibila. Distrugandu-ma in interior, stergandu-mi zambetul inocent de pe chipul mereu palid pentru totdeauna poate.
‘Invata!’. Ce rost au atatea cunostinte Ce rost are sa stiu ca noi nu existam de fapt. Atatea teori care inca nu mi se par destul de… rationale.
De ce sa-mi ucid singura visele?
‘ Nu te lasa afectata de ce spun ceilalti, deschide-ti gura!’. Voi sunte-ti singurii care ma pot ranii doar prin cuvinte. Ati avut mereu grija sa fiu asa cum ati vrut. Cum ati crezut voi ca trebuie sa fie copilul perfect…
‘Mergi dincolo de ratiune’.’ Depaseste limitele’. Nu pot, va amintiti, voi ma-ti facut sa devin asa, voi mi-ati impus limitele astea idioate. Scrieti-mi cu numere tot ce vreti sa inteleg si poate…
‘ Nu! Tu trebuie sa fi puternica. Sa-ti gasesti puterea ce sta ascunsa in tine’. Nu vreau, de ce sa fiu puternica. Nu vreau sa lupt. Vreau doar sa-i ajut pe cei care nu sunt in stare sa lupte de unii singurii.
‘ Parerea ta nu conteaza!’. Si aici s-a terminat totul, prea repede sau prea tarziu…
Sau poate ca nu a inceput niciodata… Cine spune ca am existat vreodata…?

[crazy little red]

iar m-a apucat chefu sa scriu :))

Ganduri ucise de suferinta

As fi vrut sa stiu de la inceput ca o sa fie atat de dureros. Poate atunci nu ma indragosteam de tine. Nu lasam acele sentimente atat de fragede sa explodeze in infinitele stranuturi de fericire. Nu te-as fi venerat de parca chiar ai fi cu ceva mai bun decat ceilalti.
De ce dracu am crezut ca o sa ma poti iubi cand nimeni nu poate face defapt. Si ce ai putea sa iubesti la mine. Acel nelimitat nimic din care sunt compusa in intregime. Acea atitudine prefacuta, atat de nepasatoare. Cine naiba ma credeam? Ce-mi dadea mie dreptul sa fiu asa?
Da. Imi plang de mila. Am promis de atatea ori ca nu o voi face. Am crezut ca o sa fiu tare, diferita de toate acele fufe care m-au dezgustat in tot acest timp.
Atunci scriam atat de frumos pentru ca o faceam pentru tine. Literele scrise cu negru pe tastatura abia se mai descifrau sub degetele mele care-ti scriau pagini intregi de sentimente. Pentru ca nu puteam gasi o cale mai buna sa-ti arat ce simt.
Dar tu nu ai stiut niciodata. Nu ai citit nimic din tot ceea ce scriam gandindu-ma la tine.
Ma intreb daca ti-a pasat macar pentru o secunda de mine. Daca ai pierdut macar o noapte visand la mine cu ochii deschisi.
Nu. Raspunsul e atat de simplu. Si aprope la fel de dureros ca amintirea acelui ranjet stupid care-mi aparea pe chip de care ori ne intalneam intamplator pe coridoarele liceului.
Si stii de ce e asa de dureros? Pentru ca seamana atat de mult cu cel pe care il am acuma. Pentru ca numai tu ai reusit sa-mi satisfaci pe deplin dorinta de suferinta…



God, ceea ce scriu devine tot mai ciudat pe zice trece
stiu ca titlul e oribil dar nu am avut nici o idee mai inspirata (nu ma supar daca veniti cu propuneri :)))