So my girls, this is the
Last chapter nu e chiar reusit >.> dar sper sa va placa
Capitolul XXVIII
-Deci te multi la el?! intreba Takashi total socat de brusca mea instiintare, cand mersesem dupa lucrurile mele.
-Ihi...
Raspunsul meu nu il incalzi cu nimic, dar eu continuam sa scotocesc prin dulapul lui dupa hainele mele.
-Dar pana ieri nici nu va vorbeati! acum subit te muti la el?! Ce smecherie pui la cale? intreba el din pragul usii camerei, tinandu-si mainile in san.
-Ei, de ieri pana zi, sunt douazeci si patru de ore... 1440 de minute... realizezi? intrebasem eu continuand sa scot de acolo haina cu haina.
-Dar te cunosc de zece ani, Yuri! Nu ma asteptam sa vii sa imi spui asta nici la treizeci de ani! Asa repede? intreba el, inca nevenindu-i sa creada, apoi se apropiase. Te-a lovit in cap...? intreba el, incepand a-mi controla crestetul, poate dupa vreo urma.
-Termina tampitule, sau te lovesc eu! ma rastisem, stersat, poate mai stresat decat el.
-Dar tot nu imi gasesc o explicatie! A venit la tine? Te-a luat cu forta? Te-a amenintat... alta cale nu stiu...
-Taci dracului din gura! urlasem eu, iritat, intorcandu-ma spre el. Nu a venit el la mine, eu m-am dus la el! Unde naiba crezi ca am plecat atunci in fuga?! La Feciara Maria?! Am fost la Dante, nu fugeam dupa Hristos! Hristoase! incercasem eu sa ii explic, pentru a-l linisti.
-Si...? Ce s-a intamplat cand ai fost la el? Ce i-ai spus? interba el curios, si totusi nesigur.
-Ce? suntem fete? Trebuie sa iti povestesc?
-Nu, suntem prieteni. Trebuie sa imi povestesti.
-I-am spus ca il iubesc, rostisem eu scurt, intorcandu-ma la dulap, sperand ca nu cumva sa mi se observe roseata aceea idioata din obraji. Nici macar eu nu ma obisnuisem cu ideea.
-Poftim?! Tu... ai...? Tu?! De cand te cunosc, nici macar in joaca nu ai pronuntat asa ceva! Cu siguranta ai patit ceva! Ti-am mai spus ca suna al dracului de ciudat venind de la tine.
-Nu am patit nimic, desteptule!
-Dar te stiu de zece ani, Yuri! Zece ani! o suta douazeci de luni! Nu stiu cate mii de zile!
-3.652! Si tot atatia pumni in cap am sa iti dau pana ramai fara el! Ce te agiti de parca merg in razboi?! Voi fi si mai aproape de restaurant, daca voi sta acolo.
-Dar tot nu inteleg...
-Nu ai ce sa intelegi, rostisem, eu, apucandu-mi gramada de haine pe care o aruncasem intr-o valiza, insa cum nu incapeau toate in una singura, am mai umplut inca una. Nu ma sinchisisem sa le aranjez pentru a putea incuia valizele usor si ca toata lumea. A trebuit sa le fortez.
Imediat se auzise un ciocanit la usa, iar Takashi se indreptase spre a o deschide, cu mine in urma sa. In fata noastra se infatisase Dante care a pasit in apartament, zambindu-mi usor.
-Esti gata? Intreba el, invartind pe degetul aratator al mainii drepte, un set de chei.
Am dat afirmativ din cap si am facut cativa pasi inspre el, insa Takashi se proptise inaintea mea, cu fata spre brunet si cu mainile in solduri.
-Daca ii faci vreun rau, jur ca vin si iti rup gura! ameninta el, incruntat, cu o voce joasa si hotarata, care insa il facuse pe Dante sa ranjeasca si sa isi arunce privirea asupra satenului.
-Atunci ar fi trebuit sa incepi pana acum. Aseara l-am tinut treaz trei ore. Isi recapata repede energia. Nici nu stiu cum poate sa mai mearga.
Expresia lui Takashi devenise demna de desenele animate, insa nici eu nu eram mai presus. Am fi putut prinde muste in gura la cat de cascati ramaseseram amandoi. Insa eu imi revenisem repede, si rosisem puternic.
-Cum poti sa spui asa ceva?! Cretinule! sarisem eu, aproape aruncand in el cu valizele care erau, din pacate, prea grele pentru o asemenea actiune.
-Dar e adevarat, rosti el, senin, trecand pe langa Takashi, care parca era prins in podea.
-Dar nu se spun asemenea lucruri! ma rastisem eu, de indata ce se apropiase.
-Cine spune?
-Codul bunelor maniere, tampitule! Cel putin ar trebui sa mentioneze si asta...
-Eu am propriul meu cod al manierelor, spuse el, incrucisandu-si bratele la piept, insa afisand un zambet in coltul gurii.
-Codul ala spune si sa iti faci de ras...uhm... pe mine?!
Rosisem din nou. Poate ca ii spusesem ca il iubesc, insa eu sa ma autointitulez drept ceva din viata lui, ma depasea.
-"Iubitul" voiai sa zici? intreba el, ridicand o spranceana si marindu-si usor zambetul.
Ah, mereu ma punea in astfel de situatii! Ma incruntasem, deoarece deviase de la subiect.
-Dispari! Nu mai vin nicaieri cu tine! Raman la Takashi pentru ca tu esti idiot.
Dante ridica din nou amuzat o spranceana. De ce la fiecare nerv al meu, el se amuza?
Se aplecase, socandu-ma atunci cand ma trezisem ridicat de la podea, si ajuns cu capul in jos, cu fata la spatele brunetului. Scapasem ambele bagaje.
Tinandu-ma cu o singura mana, el se aplecase dupa unul din bagajele mele, apoi se indrepta spre usa, cu tot cu mine.
-Ce dracului faci?! Esti tampit? ma rastisem eu nervos, lovindu-l de doua ori cu pumnii in spate.
-Hei, Tetsuhisa, ia celalalt bagaj si coboara, spuse el calm, continuand sa mearga.
-Numele meu e Takashi! se rasti amicul meu, dupa care se conformase totusi, putin enervat.
Dupa cateva serii intregi de injuraturi si apelative "frumoase", nu numai la adresa brunetului, ci si la cativa vecini de ai lui Takashi, care treceau si se holbau la noi, am ajuns in sfarsit in parcare. Totusi nu ma lasase jos, decat atunci cand ajunsese langa masina lui.
Adevarul era ca nu ma simteam furios, ci doar jenat de faptul ca vorbea asa liber despre ceva... intim. Chiar daca nu a dat detalii, era ceva ce ne privea doar pe noi.
De cum picioarele mele au atins pamantul de langa automobil, imi incrucisasem mainile la piept.
-Mai bine? intreba brunetul, inca indraznind sa imi zambeasca.
-Pe dracu! ma rastisem eu, inconjurand masina, pentru a deschide portiera si a ma arunca pe banchta de langa sofer.
-Da... e tot Yuri pana la urma, il auzisem pe saten rostind incet, chiar inainte ca eu sa intru si sa trantesc portiera cu putere.
Auzisem portbagajul deschizandu-se, apoi cum erau puse in el, lucrurile mele. Imediat dupa ce a fost inchis, Dante aparuse pe scaunul soferului, insa inainte de a inchide usa, Takashi ma salutase. De parca plecam in Guatemala! Aveam sa fiu la zece minute distanta de el, la fel cum era si cand stateam in apartamentul meu.
Il salutasem si eu cu jumatate de gura, apoi imi intorsesem capul spre geam.
Portiera soferului se trantise, insa masina nu a pornit. Dante se lasase pe cotiera, aplecat inainte, spre mine.
-Esti suparat? intreba el simplu.
-Nu. Sunt uimit de cat de usor poti sa spui cuiva asa ceva! raspunsesem eu usor rastit, fara a-mi intoarce privirea spre el.
-Nu stiam ca te deranjeaza.
-Ma deranjeaza!
Tacu pentru cateva clipe, in care il auzisem foindu-se nelinistit pe scaun.
-Atunci... imi cer iertare, rosti pe urma, pe un ton jos, parca rusinat.
Ma intorsesem spre el, putin surprins, cascand ochii.
-Cum de e prima oara in care iti ceri scuze? Pana acum ar fi trebuit sa o faci de nenumarate ori! spusesem eu, curios, si in acelasi timp revoltat, descoperind ca el stia ce inseamna a-si cere scuze, si totusi nu o facuse pana atunci.
-Ei bine, inainte de a fi impreuna, nu era in avantajul meu sa imi cer scuze.
-Poftim?!
-Haide... Nu ti-ar fi placut un tip jalnic care isi cerea scuze la fiecare greseala. Totusi, nu obisnuiesc ca o fac des, doar cand e absolut necesar.
-Si acum de ce e "absolut necesar" ? intrebasem eu, ridicand o spranceana, in asteptarea raspunului care nu intarziase, odata cu un zambet nevinovat.
-Pentru ca vreau sa ma saruti.
Nu stiu cine s-ar fi putut abtine, insa nu eu! am inceput sa rad cu pofta, odata ce ii observasem expresia copilaroasa, si nu ma oprisem decat atunci cand mana lui ma prinse de dupa cap, tragandu-ma aproape de chipul sau. Ranjea parca diabolic.
-Nu te obisnui cu asta. Ajungem acasa.
Privirea lui fixata adanc in ochii mei mi-a trimis fiori pe sub piele, facandu-ma sa imi inghit rasul, si sa tac, pana dupa ce mi-a sarutat scurt buzele. Isi indreptase spatele, bagand apoi cheia in contact si pornind in viteza.
Privind prin geamul parbrizului, puteam observa orasul frumos impodobit, luminat de toate decoratiuniile minunate pentru Craciun si nelipsita zapada alba. Mereu considerasem frumoasa acea zi speciala a anului, insa eu niciodata nu o sarbatorisem.
Pana si vila lui Dante era impodobita frumos si nu exagerat cu luminite colorate, iar de cum ajunseseram inaintea ei, am fost intampinati de bucatareasa aceea draguta, care era foarte bine infofolita in haine. Ne-a anuntat ca mergea la magazin pentru a cumpara faina, si ca era mancarea pregatita. Noi intraseram inauntru, dupa ce Dante imi luase si bagajele.
Cat de ciudat putea fii sentimentul pe care il aveam... Ii spusesem ca il iubesc, am fost de acord sa traiesc in casa lui, insa... ma simteam ciudat. Poate pentru ca era intr-adevar ciudat! Totul parca izbucnise asa brusc, insa nimic nu imi displacea. Era ceva nou, dar avea sa fie al naibii de interesant... cum ma hotarasem sa il suport zilnic pe omul asta?
Fusesem hotarat sa imi vand apartamentul in care locuisem singur atat amar de vreme si il obligasem pe Dante sa imi dea voie sa platesc si eu pentru facturile casei lui. Desigur, nu fusese de acord, insa altfel nu as fi acceptat sa ma mut in acel loc, pe gratis, ca si cum eram un om al strazii. Voiam sa contribui, sa stiu ca locuiam impreuna...
Am pasit amandoi inaiuntrul casei, apoi in living, unde am fost imtampinat de un brad imens, superb si natural, insa neimpodobit. Era de fapt prima oara cand ma aflam in aceeasi incapere cu un brad...
-Nu am apucat sa il instalez zilele astea, si am de gand sa incep astazi... cu ajutorul tau, daca vrei, spuse el, privind de sus pana jos pomul ce lasase in jur un miros incantator.
Am zambit involuntar. Aveam ocazia sa impodobesc in sfarsit un brad. Primul meu brad!
-Da, da! Vreau! Am spus eu incantat, incercand totusi sa nu par prea copilaros.
El a ras, facandu-ma sa inteleg ca incercarea mea a dat gres, insa nu mai conta. Pentru ca aveam sa impodobesc un brad! Da, eram foarte incantat de aceast lucru, si continuasem sa imi arat marea multumire si dupa ce Dante aparuse cu beteala, globurile si luminitele. Erau cutii intregi!
-Las la alegerea ta. Ce culori vrei? intreba el, asezand cutiile pe podea, chiar inaintea mea.
-Am vazut la televizor un brad cu argintiu si albastru... Putem sa il facem argintiu si albastru?
Vocea imi denota cu siguranta acea emotie pe care o simteam pana in strafundul inimii ce imi trepida bucuroasa, insa inca incercam sa nu arat acel lucru.
Brunetul imi zambise, apoi se aplecase spre mine, cuprinzandu-mi barbia si sarutandu-ma apasat, indeajuns incat obrajii mei sa devina mai rozalii.
-Poti sa te bucuri. Acum ai cu cine si de ce, rostise el, dupa ce se indepartase putin.
Avea dreptate. Era el acolo pentru mine. Persoana cu care aveam sa imi petrec Craciunul, si pentru prima oara sa il sarbatoresc. In fond, ce era de pierdut?
Zambisem larg, apoi amandoi am inceput a impodobi bradul cu globurile si ornamentele stralucitoare, albastre si arginti. Avusesem nevoie de scaune pentru a putea ajunge la partea mai inalta, insa pana intr-un final, dupa ce beteala si luminitele albastre au fost puse, m-am proptit inaintea pomului, cu mainile in solduri, multumit.
-Inca nu e gata, spuse Dante, apropiindu-se de mine cu inca un glob, mai mare, insa care avea forma unui inger. Asta vine pus in varf, adauga apoi, ridicandu-si privirea spre acel capat al bradului.
Imi inmanase ingerasul argintiu, apoi imi facuse in semn sa ma urc din nou pe scaun, ceea ce si facusem, intinzandu-ma cu grija spre varful bradului. Reusisem din a doua incercare sa asez drept ornametul si sa ma asigur ca nu avea sa cada, apoi coborasem.
-Acum e perfect, spuse Dante, privindu-ma, multumit.
-Da, e un brad nemaipomenit, aprobasem eu, inspirand plin de mandrie.
-Da, si bradul...
Acele cuvinte m-au indemnat sa imi indrept atentia intreaga spre el, odata cu privirea.
-Am spus ca e perfect... Dar
totul e perfect, nu doar bradul, explicase el, zambindu-mi usor.
Eu doar aprobasem din cap si zambisem la randul meu. Totusi un gand ma nelinistea.
-Dante... incepusem eu, asteptand un raspuns din partea lui, care nu intarziase. Ceea ce faci tu... ce "lucrezi" e periculos, nu-i asa? continuasem apoi, coborandu-mi privirea pe podea.
-Da, este, imi afirmase el, dupa care tacu o clipa, si imi acoperi obrazul cu palma sa. Dar am rezolvat incat sa pun alti oameni de incredere sa se ocupe de intalnirile mele care vor fii fata in fata, in alte locuri decat cele publice. Asta ca sa am mai mult timp liber la dispozitie.
Cand ii observasem zambetul sincer si cald, nu am putut decat sa ii raspund la fel si sa ma bucur in sinea mea atunci cand imi pusese stapanire pe buze si ma trase mai aproape, lipindu-ma de el.
Simteam ceva... ca si cum voiam sa il strang in brate ca pe un ursulet mare, pufos, de plus. Inca habar nu am de ce... banuiam ca era senzatia de confort si bucurie pe care o aveam in acel moment. Totusi fusese un impuls de a-mi pune mainile pe pieptul lui si sa imi las toata greutatea peste el, pana ce cazuse din picioare. Cu siguranta nu se asteptase la asta.
Vazandu-se pe podea, cu mine peste el, avandu-mi genunchii de-o parte si de alta a bazinului sau, deschisese larg ochii, apoi scancise scurt, din cauza unei dureri la sezut de la impactul cu suprafata tare.
Am ras, insa incet, expresia mi se schimbase din nou in una inghijorata, si il privisem din nou pe brunetul de sub mine.
-Crezi ca... Shiro ar putea sa stea cu noi? intrebasem eu, sperand ca el sa nu refuze... Nu stiu ce as fi facut fara animalutul meu.
El cazuse pe ganduri.
-Doar daca isi cedeaza locul de dormit, conditionase el, facandu-ma sa rad zgomotos si sa ma opresc imediat ce il auziem continuand. Nu glumesc deloc.
-Dar... Shiro mereu doarme...
-Intre picioarele tale, stiu, imi terminase el propozitia, dandu-si ochii peste cap. De aceea trebuie sa ii punem o limita acelui mic pervers... Odata si-odata tot trebuia sa imi cedeze locul, adauga apoi, mandru.
Imi indreptasem spatele si imi trecusem mana prin parul lung, insa inainte sa apuc a spune ceva, el intervenise.
-Imi place panorama asta. Ar trebui sa se intample mai des, spuse el, privindu-ma cu subinteles.
Imi asezasem mainile pe pieptul lui si alunecasem incer spre chipul sau.
-Nu te obisnui. Am fost invatat in a fi dominat si e numai vina ta...
-Pentru orice invat, exista si dezvat...
Pe buze ii aparuse ranjetul lui caracteristic, iar mana dreapta si-o asezase in spatele capului meu, obligandu-ma sa cobor mai mult, pana ce isi lipise buzele de ale mele.
Intr-un final descoperisem... Atat eu, cat si el eram stapanti de ceva anume... Ceva intens. Un sentiment mult mai puternic decat noi, sau decat am fi putut exprima prin cuvintele care se considerau a fi importante. El era cel care ne domina in totalitate, ne exploata vietiille si avea sa ne urmareasca, cine stie... poate pentru totdeauna.
~~SFARSIT~~