Nu zâmbi, doare .

[Ichigo.]

aww:X
I'm here! scuze ca nu am comentat si la cap1.
Imi place foarte mult naratiunea, dar si descrierea care nu e din belsug, dar e ok. Sa speram ca va fi ceva intre sef si angajat:> as fi spus ca este o poveste clasica, dar avand in vedere modul tau de a scrie si misiunea lui Jason ma astept la ceva suuper! Abia astept sa vad cum (sau daca) isi va indeplinii misiunea. :bv:
bafta la scris necstul!!

[hiimera]

Scuze ca nu am lasat comm mai din inainte.
Dar chiar nu am avut idee ce sa scriu, acum am ceva ceva.
Pai fata de primul mi se pare ca ai facut o treaba mult mai buna, nu spun ca primul nu-mi place. Insa acesta contine mai multe. Descriere aia vut, ai descris bine starea pers. Deci gata partea cu criminalul, are sa fie adevarata. O_O
Wow, chiar nu ma asteptam la una ca asta sa stii. :))
Insa oricum mi-a placut totul, tot ce ai scris a fost intr-o armonie perfecta. Greseli de tastare nu cred ca aia vut, nu mai stiu ca ieri am citit capitolul, deci deja am uitat daca ai avut vreo greseala.
Pai astept nextul ca si toti ceilalti, sunt foarte curioasa ce o sa se intample, deci nu ne mai tine in suspans. Ok. :*

[neko_tamashi00]

hey there~ !! >:D<
Sugoii :no:
E chiar foarte taree k l'a pus a faca asta ,si sunt foarte curioasa cum o sa fie nextuu :chuu:
~~Poate dupa misiune ;;) o sa fie...ceva....yaoiiiii :perv: *shy* ..hope so:))
so anyway , abia astept nextu :stress:
si GAMBATE la scris >:D<
ja ne!~ :bye:

[Lust.]

Vă mulţumesc mult pentru comentarii şi păreri, sfaturi, am să-ncerc să ţin cont de ele. Sper să mai treceţi pe aici aşa cum faceţi de obicei *smile* . Să nu mai lungesc discuţia mai mult decât ar trebui ~
Lectură plăcută !

Nu ştiu să folosesc o armă ! Ce mă fac ?

„Cuvintele nu sunt un joc de artificii, ele sunt arme care pot ucide sau inălţa. ” - Gabriel Ţepelea

Mai ştii când îmi spuneai că sunt iubitul tău cel bun şi că eu, cu inocenţa asta prostească, n-aş putea face rău nici măcar unei muşte ? Ah, de-ai şti cât de mult puteai greşi. Ar trebui să vezi ce-am devenit ! Un nenorocit ce i-a vieţile oamenilor nevinovaţi, un tâmpit fără sentimente ! Mă mint pe mine, uit să-mi amintesc cine eram şi cine-ar trebui să fiu. De ce oare ? Din cauza unui om, unui nepăsător ce nici măcar nu mă are la inimă ? Îmi dă o armă, îmi aruncă două vorbe pe-un ton dur şi aşa mă face să ajung ca el . Iar eu, ca fraierul, i-au arma în mână şi păşesc în necunoscut. Aflu ce e şi nu-mi mai place, deja devine cunoscut. Mă plictisesc şi vreau mai mult, mai mult. Trebuie să-mi astâmpăr pofta de a şti, de a cunoaşte. Dar cum ? Cu o armă ?
Eu nici nu ştiu să folosesc o armă ! Ce mă fac ? O învârt, o arunc, o prind şi învăţ să merg şi pe drumul ei.


Deja mă plictiseam. Eram sigur că aveam să mă afund într-un somn lung dacă Mikami nu ajungea mai repede. Ce curios eram , şi temător, pe deasupra. Ce reacţie aveam să am ? Voi reuşi s-o omor pe biata fată? Nu ştiam, poate că de asta mă şi băgasem în jocul ăsta. Vroiam să arunc zarurile şi să-mi cadă dublu şase, să câştig ! Dar ce-nsemna pentru mine câştigul, totuşi ? Nu ştiam, n-aveam idee, parcă nici nu vroiam să aflu .
Din nou se aude bătaia pendulei. Hm, oare cât mai era până avea să ajungă roşcatul ? De când ajunsesem acasă nu făcusem decât să mă gândesc la clipa ce avea să soseasca. Mă închisesem în dormitor, cu arma în mână şi nu lăsasem pe nimeni să intre, nici măcar pe mama. Gândul că aveam şansa să omor mă chinuia, îmi făcea inima să bată puternic, de parcă-şi dorea să iasă din pieptul meu.

Un sunet ciudat, foarte cunoscut mie inundă camera. Îmi suna telefonul ! Ochii îmi fug imediat către birou şi aproape că sar din pat la acesta, luând micul aparat în mână. Răspund în nu mai o secundă, trăgând aer adânc în piept. Vocea ce se auzea din celălalt capăt sigur era a lui Mikami, fermă şi rece. Am înghiţit în sec, ascultându-l foarte atent. Acesta îmi spunea să ies afară, el deja era în faţa casei mele. Închizând telefonul mi-am tras pe mine un hanorac negru şi mi-am pus gluga pe cap , apoi mi-am băgat repede pistolul în buzunarul de la blugii. Am ieşit pe partea din spate a casei, cu paşi aproape neauzbilii, ştind prea bine că toată lumea dormea. Afară vântul bătea puternic, făcea frunzele să plutească în aer şi-mi flutura părul. Mă încrunt, băgându-mi repede ambele mâini în buzunarele hanoracului şi mă uit după roşcat. Casc ochii când îl văd şi pot fi sigur că rămăsesem cu gura deschisă.
În faţa casei mele era un Ferrari negru ce parcă strălucea în lumina lunii şi a felinarelor. De maşină stătea rezemat Mikami care tr»ăgea nonşalant dintr-o ţigare. Mă privea parcă cu interes, şi pot fi sigur că-i zărisem în colţul gurii.

Oare-l văzuse cineva când venise la mine ? Sper că nu, după cum îmi ştiam vecinii aveau să-nceapă să comenteze şi să înceapă zvonuri banale. Inspir adânc şi mă apropii de el mai mult cu paşi legănaţi decât hotărât cum eram înainte. Bun. Acum îmi simţeam inima bătând şi mai tare, şi parcă-mi tot auzeam gândurile vorbind, crtiticând şi comentând la fiecare pas făcut de mine.
- Ce ţi-a luat atâta ? Mă întrebă Mikami în timp ce-şi arunca ţigarea neterminată pe iarbă - sper că mama n-o să vadă asta - şi mă privi cu coada ochiului.
- Erm, scuze. Am, ştii tu...Emoţii ! Am spus dintr-o dată, ducându-mă pe partea cealălaltă a maşinii pentru a intra. L-am auzit râzând scurt şi m-am încruntat. De ce râdea ? Nesuferit mai era omul ăsta !
- Cum să ai emoţii, puştiule ? Poate glumeşti ! Când faci aşa ceva nu simţi, doar faci ! Îmi spuse el în timp ce urca la volan. Porni maşina în viteză şi eu m-am dat speriat în spate, înghiţind în sec. Sincer, îmi era frică să nu mor într-un accident de maşină.
- Dar eu am sentimente ! Spun calm, aşezându-mă mai comod. Inspir adânc şi-mi umezesc buzele. Îl privesc cu coada ochiului pe roşcatul care mai mult se amuza de vorbele mele decât să-i pese.
- Ştii, Jason, ce-o să faci tu e un lucru mare ! Când ai ore, apropo ? Adică la cât începi şi la cât termini ? Sper că nu doreşti să te încurajez în vreun fel sau ceva. . . Îşi bătu el joc de mine, şi zâmbi parcă teribil amuzat. Doamne, ce doream să-i dau vreo două palme ! Am rămas încruntat, subţiindu-mi buzele într-un mod de copil bosumflat.
- La 12:00 şi le termin pe la 19:00 sau 20:00 ! I-am răspuns scurt, pe un ton sec. Mi-am lăsat privirea să cadă jos, rămânând la fel de supărat. Ce-l interesa pe el de mine ? Nu-şi bătea joc de bine ? Idiot ce era, mă făcea să mă enervez !
- Să nu-mi spui că te-ai supărat, Jason !
Mikami surăse amuzat şi puse brusc frână, făcându-mă să mă duc către el.

Îmi lovesc capul de pieptul său şi înjur şoptit, închizând uşor ochii. Îi aud bătăile inimii şi-mi place. Aşa, parcă simţeam că are suflet. Inspir adânc, dând să-mi ridic chipul dar nu apuc. Îl întâlnesc pe al său şi ne ciocnim amândoi frunţile, iar eu roşesc puternic în obrajii. Îl privesc în ochii verzi, ce parcă străluceau uşor şi înghit în sec, ruşinat teribil de mult. Eram sigur că buzele lui le atingeau pe ale mele, deci dacă ar fi spus ceva. . . noi ne-am fi sărutat ! Încerc să mă îndepărtez dar nu pot. Mă prinde şi-mi linge buza inferioară, muşcând-o suav după. Mă îmbujorez şi mai mult în obraji, căscând ochii. Mă dau repede în spate şi ies grăbit din maşină, punându-mi o mână pe buze. Ce făcuse ?! Aproape că mă sărutase ! Sau vrusese să facă asta ! Dar trebuie să recunosc că şi eu aveam poftă de buzele lui, roşii şi cărnoase. Clatin parcă îngrozit din cap şi scot inconştient pistolul. În graba mea de a-mi da seama ce vroiam să fac, împuşc o doamnă ce tocmai trecea strada. Ţip speriat, scăpând pistolul din mână şi mă lovesc de un trup. Îmi întorc încetişor privirea peste umăr. Era Mikami. Zâmbea mulţumit, poate că omorâsem pe cine trebuia. Simt cum lacrimi amare îmi cad pe obraji şi-mi afund capul în pieptul lui ca un copil rănit. De ce plângeam, oare ? Nu făcusem ceea ce trebuia ? Omorâsem pe cineva, folosisem nenorcita de armă, dar inconştient, ca un drogat !
- Jason ! Ce-am făcut a fost decât o joacă prostească, nimic mai mult. Nici măcar nu simt ceva pentru tine ! Spuse Mikami rece, îndepărtându-mi corpul de al său. Acum ştiam, aflasem şi-l uram pentru asta ! Nu o omorâsem pe biata femeie, ci Mikami pe mine cu nenorocitele lui de cuvinte . Uneori, cuvintele puteau răni mai mult decât gloanţele unei arme. Mă prăbuşec pe asflatul rece şi privesc în gol, trist, amăgit, simţind cum pământul începuse să-mi fugă de sub mine iar eu rămăsesem undeva în urmă.

[Addeh]

Ce ma bucur ca ai postat ^^
Foarte bun capitolu`, dar si ciudat. Ma refer la felul de a fi al lui Mikami. Cum a putut sa faca asa ceva?! Deci cum am spune-o pe romaneste, i-a dat pustiului sperante false si desigur, a insemnat doar o tachinare din partea lui, nimic mai mult. *sad*
Ehh, si iata ca a facut-o. A impuscat doamna aia, si fara sa vrea. Chiar este naiv [-( Ce naiba?! Se mai si lasa pacalit de roscat. Am mai zis-o :))
Astept urmatorul capitol. :*

[Lust.]

Mulţumesc pentru păreri, fetelor. Cam puţine păreri, dar sper că pe viitor voi face ceva mai interesant, încât să vă placă mai mult. Btw, acest capitol va fi povestit din punctul de vedere al altcuiva. Rămâne de văzut cine va fi, veţi afla în viitor.
Lectură plăcută !

Parcă doar ne jucăm, când de fapt ne împuşcăm !

„Adevăratul mister al lumii este vizibilul, nu invizibilul.” - Oscar Wilde


Unu, doi, trei, patru, cinci. . . minute şi ceva. Zboară timpul mai încet ca o pasăre rănită. Şi mă plictiseşte, mă adoarme şi mă face sa visez undeva. Nici nu ştiu unde, în ţara mea. Care nu există, dar nu cred c-ar interesa pe cineva un asemenea lucru. Cine sunt şi de unde provin. Sunt eu, un om simplu şi vizibil. Multă lume mă vede şi crede că mă cunoaşte, dar vezi tu, eu sunt însuşi necunoscutul. Aşa aflii că nu mă cunoşti deloc, nici nu-mi ştii numele.
Cred , de fapt sunt sigur, că timpul s-a oprit. Ceasul meu deja nu mai merge, nu se mai aude acel enervant ticăit, şi nici pendula nu se mai aşează ca de obicei pe-o cifră. Poate că nu vrea, poate că şi ea s-a plictisit de atâtea lucruri obişnuite, probabil că nu mai vrea să străbată ceasul, cum nici eu nu mai am vren chef să mă ridic, să zâmbesc, să vorbesc. Căci, ştii, doare să faci atâtea chestii. Doare să zâmbeşti, sau să împuşti, sau să te joci. Cu focul, nu cu maşinuţele.
Parcă ne jucăm, când de fapt ne împuşcam !


- Hei, ai grijă pe unde mergi ! Aud un glas parcă nervos, nu , tremurat şi plăcut, dar trist. În orice caz, un glas ce avea mai multe-n el. Îmi ridic privirea plictisit din pământ şi-l privesc un timp pe cel din faţa mea. Un puştan de liceu, cu lacrimi în ochii şi părul răvăşit. Bietul de el, ce păţise, îl lăsase iubita ? Surâd răutăcios şi îmi umezesc buzele, băgându-mi ambele mâini în buzunarele blugilor.
- Iartă-mă, puştiule. N-am vrut. Îi spun calm şi dau să trec pe lângă el, dar brunetul mă opreşte. Nu face vreun gest anume, dar privirea albastră, sticloasă uşor, şi de câine plouat mă face să stau în loc. Ce naiba ?! Îmi era milă de un străin ? Mai exact de un adolescent ce nu avea mai mult de şaptesprezece ani.
- Nu-mi spune mie puştiule ! Nici nu mă cunoşti ! Ţipă brusc băiatul la mine şi ridic o sprânceană. Ce făcusem rău ? Poate era mai fiţos, sau poate că-l deranja ceva. Clatin din cap amuzat, da, da, copilaşul ăsta mă amuza teribil şi îi arunc un zâmbet dispreţuitor.
- Nu vi mai bine la mine ? Adică, nu vreau să spun ceva rău, dar văd halul în care arâţi şi sincer, nu cred că mai ajungi aşa acasă. Îi spun calm şi îmi dau jos jacheta de piele, punând-o pe umerii tânărului. Mă priveşte cu ochii mari, de copil mic şi al naibii de inocent şi îi văd bluza tremurând, apoi îl simt lipindu-se de mine, de parcă bietul de el ar fi căutat ajutor, sau măcar puţină alinare din partea mea.
Nici nu ştiam ce mă apucase. Simţeam ceva pentru copilul ăsta, pierdut şi sigur amăgit, când nici nu-l cunoşteam. Erm, era prima dată şi sigur, ultima dată când dădeam dovadă de bunătatea asta.

Mai stăm o clipă în loc şi apoi o i-au la pas încet, calm, făcându-l pe băiat să meargă şi el. Tot drumul nu spunem nimic, nici măcar nu vrem să ne prezentăm. Hăh, îl şi înţeleg. De parcă voia să mai vorbim despre ceva într-un moment ca ăsta. După un timp ajungem la blocul meu, într-un cartier de toată mila, cu mulţi câini vagabonzi, oamenii ai străzi şi nici nu ştiu câte tipe care ofereau plăcere pentru bani. Mda, aveam influenţă şi avere, dar nu ştiu de ce, nu doream să locuiesc în alt loc. Mă obişnuiem cu câinii care mă trezeau dimineaţa, cu vecinile ce te vizitau aproape în fiecare seara, că nu mai aveau zahăr.
Norocul nostru că ajunsesem mai repede. Vremea se urâţise, începuse să picure uşor-uşor , iar luna se ascunsese timidă după nori. Ah, uitasem să menţionez că era seară. Uite altă chestie ! Puştiul mergea singur pe stradă.
Oftez scurt şi îl las să intre primul în liftul ce erai sigur că era expresul către moarte. Uşile se închid şi maşinăria porneşte spre ultimul etaj, adică zece. Ne privim un scurt timp, brunetul lăsându-şi imediat privirea în jos.
Zâmbesc în colţul gurii şi-mi trec uşor mâna prin părul blondin, cu mici reflexii de auriu. Îmi trec limba peste buza inferioară şi observ cum tânărul tresare la gestul meu. Ridic întrebător o sprânceana, în timp ce ies din lift. El mă urmează cu capul lăsat în jos şi ambele mâini băgate în buzunarele hanoracului ce-l purta.

După ce traversăm coridorul ce era slab luminat de un bec, îi deschid uşa şi-l las să intre în apartament. Unul simplu, cu living, două dormitoare, o baie şi-o bucătărie. Drept să spun, eu unul consideram că aveam tot ce-mi doream, şi aveam nevoie. În orice caz, nu duceam lipsă de nimic. Îl urmăresc atent cu privirea. Se aşează într-un fotoliu şi-şi strânge genunchii al piept. Clatin din cap, parcă cu regret, şi-mi trag un scaun în faţa sa, în timp ce-i ridicam privirea cu arătătorul.
- Cum te numeşti, brunetule ? Şi dacă nu te superi, îmi răspunzi şi mie la câteva întrebări, deodată ce te-am poftit în umila mea locuinţă ?
- Jason. Îţi răspund. Spuse sec şi mă privi atent, fără să clipească.
- Ce căutai pe la ora asta afară, ăh ? Şi din curiozitate doar, de ce-ai tresărit când am făcut asta ? - spun, şi-mi trec repejor limba peste buză. El înghite în sec, trăgând adânc aer în piept.
- Mikami şi-a bătut joc de mine. Nu contează de ce, e treaba mea. Murmură, şi continuă să mă privească.
Spusese un nume. Mikami...Aha, cred că-l cunoşteam. Un nesuferit, duşman şi animal. Fiindcă om eu nu-l puteam numi.
- Cum de şi-a bătut joc de tine, puştiulică ? Ce ţi-a făcut mai exact ? Sentimentele sau altceva ? Îl întreb calm şi îl privesc pe acest Jason. Avea trăsături frumoase, un nas drept şi buze rozalii, pline. Drăguţ băieţaşul.
- Nu contează. Nu e important...Şopteşte pe-un ton tremurat şi-mi sare în braţe. Rămân uimit de gestul său, copilul nici nu mă cunoştea şi deja mă lua în braţe, dar îi răspund la îmbrăţişare. Oftez uşor şi-mi trec o mână dupa spatele său, lăsându-l să-şi descare nervii, sau durerea. Dacă tâmpitul de Mikami îşi bătuse joc de el, avea să plătească pentru fapta crudă. Şi-aşa nu-l mai văzusem de mult. Poate-mi ducea dorul . . .

[Ichigo.]

ar.. mersi ca m-ai anuntat, am trecut si pe aici.
In primul si in primul rand, vreau sa te felicit pentru naratiune. Atunci cand narezi este foarte cursiv, iar personajul tau deja are o personalitate, deja dupa cum nareaza iti dai seama de caracteril lui. Ceva bun. Foarte bun. Trebuie sa recunosc, la inceputul capitolului a fost un pic monoton, desi ai descriere a sentimentelor. Sunt ceva fraze plecate pe campii.
Copilul este descris atat de inocent, de dulce :) sper sa fie un yaoi pe masura:>

bafta la necst, xoxo:*

[Addeh]

Oh, da, ma bucur ca ai introdus un alt personaj in fic, asta pare mai interesant si tipu` este misterios, so, I like it. ^^
Hmmm... Ma mir cum de Jason i-a spus totul, scurt si la obiect strainului. O.o
:-?
Sa inteleg ca strainul asta are o legatura? Si mai ales, legatura cu Mikami...? Asta suna tare, abia astept sa citesc nextul. :*
Well, iti doresc succes la scris! Bye bye :]