Mama ce harnica sunt!
si, geez fetelor,
ma simt hmmm... onorata -cred ca asta e cuvantul potrivit-, ba nu, al dracului de onorata ca unele din voi si-au facut cont pe zup sau ca a inceput sa va placa yaoiul din cauza mea
*hugs*
Capitolul XXV
Stateam parca lipit de podea, aproape nerespirand in asteptarea macar unui cuvant. Ochii lui erau fixati in ai mei, care incerau sa evite acea privire binecunoscuta de mine, ce reusea sa faca sa danseze inauntrul meu si ultima maruntaie. Dumnezeule... ma pierdusem din nou. Ochii mei fixau un punct de pe podea, undeva langa picioarele lui. Am tresarit la auzul vocii lui joase, atat de placute... De cand nu-mi mai vorbise... Mi se facuse dor.
-Buna, Yuri, rostise el pe un ton prietenos.
-Ce... ce iti mai face bratul? intrebasem repede, in lipsa altor idei de conversatie.
-Au trecut trei luni. Se vindeca, dar mai are nevoie de inca trei pentru a se vindeca de-a binelea.
Raspunsul lui atat de rapid si senin m-a indemnat sa imi ridic usor ochii pentru a-l privi. Buzele ii erau arcuite intr-un zambet usor care imi facuse trupul sa se cutremure. De ce zambea? De ce era asa prietenos? Era oare fericit? Nu mai avea nevoie de mine?
Acel gand ma inspaimantase ingrozitor.
Ochii lui au fixat pentru cateva clipe zgarda care inca se afla la gatul meu. Da, inca o aveam si nu as fi vrut sa o dau jos nici in ruptul capului!
A ras scurt, apoi se apropiase.
-Ti-a crescut parul, remarcase el, zambitor, intinzandu-si mana pentru a prinde intre degete cateva fire lungi de par ce imi ajungeau pana aproape de piept chiar si tinut in coada, asa cum imi ceruse patronul restaurantului.
Tresarisem usor, si trupul mi se incordase in incercarea de a zambi cu aceeasi usurinta ca el.
-Da... nu l-am mai tuns, raspunsesem eu, coborandu-mi din nou privirea spre podea.
-De ce? venise intrebarea lui scurta, care mi-ar fi dat sansa sa ii spun "Pentru ca stiu ca iti place parul meu", dar ma razgandisem brusc.
-Pentru ca nu... nu am avut timp.
Isi retrase mana si imi zambise din nou. Ce Dumnezeu ar fi trebuit sa fac? Se purta ca si cum totul era cat se poate de normal, cand sangele meu fierbea in vene.
-Tu ce mai faci? intreba el parca numai de dragul de a nu lasa conversatia sa se termine atat de brusc.
-Foarte bine... acum ca m-am mutat cu Takashi. Nu va trebui sa ma simt singur. "Si, tu ma crezi?" il intrebasem, doar in gand, insa. El imi e ca un frate, adaugasem repede, fiind disperat ca nu cumva sa creada altceva.
Isi mentinuse zambetul, apoi ma anuntase ca intra la baie si poate aveam sa vorbim altadata. Spusese "Poate"! Deci era posibilitatea sa nu mai vorbim deloc?
Simplul gand ma cutremurase. Am vrut sa il urmaresc in baie, insa patronul restaurantului se oprise in fata mea, cand iesi din salon.
-Seki! De ce tragi chiulul? Du-te in sala, ca oamenii te asteapta. Pauza ta e doar peste doua ore, spuse domnul slab, cu parul grizonat.
Injurasem printre dinti, apoi ma intorsesem in sala, fiind condus de catre el, ca sa fie sigur ca aveam sa imi fac treaba.
Imediat ce imi reluasem sarcinile, Dante reaparuse.
Purta un costum gri Christian Dior, avand sacoul neincheiat, si o camasa neagra descheiata doar la doi nasturi. La pantaloni avea o curea cu o catarama simpla, argintie, si sa fiu al dracului daca nu ii statea mai bine decat pe orice model de pe vreun podium.
Umerii lati, trupul puternic si frumos construit... imi atragea nu numai privirea... ci intreaga fiinta.
Am inspirat adanc, apoi revenisem la treaba, pe cat puteam de bine. Pentru ca aveam impresia ca picioarele aveau sa imi cedeze.
Voiam sa ii vorbesc. De data aceea trebuia! Insa trecuse o ora de cand eu munceam incontinuu, iar el se ridicase sa plece si imi arunca o privire inainte de a iesi afara din local.
Injurasem in gand faptul ca inca mai aveam multe ore de lucru, apoi imi indreptasem atentia care fusese pierduta inainte, spre cuplul ce trebuia sa repete comanda. Drace! Eram asa pierdut! Atat de necaracteristic mie...
In sfarsit, venise pauza mea unde puteam sa ma linistesc... privind peretii.
-Pauza de masa? intreba Takashi glumet, destinzandu-si trupul obosit.
-Pauza de urmarit muste ca bou'! replicasem eu iritat.
-In loc sa vorbesti cu Dante? Chiar... L-am vazut dupa ce a iesit, intalnindu-se cu un tip blond, afara din local, spuse el, reusind a imi faca ochii turbati sa se intoarca spre el.
-Poftim? Unul slab? intrebasem eu, incruntat.
-Da...
Nu il mai lasasem sa isi termine propozitia, caci am trecut pe langa el cu pasi mari, nervosi. Tot ce reusi sa imi mai spuna a fost ca orele de lucru nu se terminasera. Dracu sa le ia! Poate macar el s-ar fi descurcat mai bine decat mine.
Iesisem din local, privind in stanga si in dreapta dupa un taxi. Daca Dante credea ca avea sa ma inlocuiasca cu insecta aia blonda, se insela! Desi... poate trebuia sa ma gandesc la lucrul acesta inainte sa se ajunga in acel punct.
Am reusit sa opresc un taxi care nu era luat, si urcasem in el, spunand adresa brunetului. Eram indeajuns de agitat ca piciorul meu sa bata intr-una in podeaua masinii si sa privesc nervos pe geam la fiecare persoana ce trecea.
La un moment dat ma intrebam de ce eram asa. Doar eu eram cel care nu voia sa isi ceara scuze. Incercam sa ma consider nevinovat, dar tot Takashi avea dreptate. Ma autocompatimeam. Eram jalnic! De ce sa continui astfel?
Inainte sa realizez, taxiul oprise in fata casei lui Dante. Platisem, apoi ma indrepasem cu pasi repezi spre intrare. Nu am ciocanit la usa. De ce as fi facut-o? Am intrat, aproape trantind-o de perete si i-am strigat numele brunetului, care de fapt se afla doar la cativa metri distanta de mine.
Amutisem atunci cand am observat ca tipul blond avea vreo treizeci de ani, purta costum si avea ochelari. Isi strangeau mainile, ca si cum ar fi incheiat o afacere. Am realizat ca de fapt chiar despre asta era vorba doar dupa ce blondul, usor crispat la vederea mea, a spus:
-Imi pare bine sa fac afaceri cu dumneavoastra.
Rahat! M-am facut de ras. Nu neparat fata de ei, dar fata de mine. Ce ganduri stupide imi facusem!
-Si mie, raspunse Dante, dupa ce daduse drumul mainii acelui barbat, care trecuse pe langa mine, privindu-ma ciudat. Nici nu il invinuiam.
Ramasesem nemiscat cateva secunde pana ce iesise acel domn, si inghitisem cu greu atunci cand il vazusem de Dante ridicand din sprancene, asteptand sa vorbesc.
Prima data, as fi vrut sa zbor de acolo ca o racheta, insa ma razgandisem. Ce putea sa se intample rau? Inafara de o respingere de toata frumusetea... Rectific. Orgoliul meu putea fi ranit! Din nou mi se pusese in gand faptul ca ar fi trebuit sa o sterg de acolo cu prima ocazie. Inima imi batea atat de tare pentru ca incepusem sa ma simt al naibii de stanjenit si puteam pune pariu ca se observa asta perfect pe expresia chipului meu.