Cateva creatii de-ale mele

[Addeh]

M-am hotarat sa scriu cateva compuneri pe aici, sunt de curand facute...:-?

Poveste de viata

Poate ca lumea in care traim nu este perfecta, viata nu este atat de roz precum credem. Totul este atat de diferit... Nici pe strada nu poti sa mergi linistit, pasesti cu teama-n suflet, frica iti patrunde in trup si te consideri inutil si insignifiant, nu cred ca ma poate contrazice cineva. Ce reprezint? Care este viata mea? Sunt intrebari pe care oamenii si le pun adesea.
Multi ar dori inexistenta, o umbra usoara peste chipul atat de pacatos... Crimele, violurile, drogurile - toate acestea sunt nedreptati pe care chiar noi le comitem. Ce ironie. Chiar tu sa fi vinovat de ceea ce ti se intampla in prezent! Este ilegal. Victimele sunt lipsite de drepturi uneori, inculpatii se folosesc de cei inocenti pentru dorinte trupesti si pentru bani. Ce mincinosi! Ce vieti infecte!
Cat de nedrept este sa te simti incoltit si obligat sa traiesti intr-o cusca, fara sperante, doar hranindu-te cu iluzii de pe-o zi pe alta; tu doar te afli la momentul nepotrivit in locul gresit. Iti pierzi inocenta, scenele dulci si calde dispar, fiind inlocuite de o lume a vulgaritatii si a greselilor, traiesti in suferinta, te distrugi cu fiecare clipa ce trece.
Acum simti si tu ploaia.
Si-atunci, storci ultima lacrima, ultima picatura din nori, te saturi de aceasta durere nemarginita si pui capat aici, la mijloc de drum. Realizezi cat de repede s-a terminat totul, tarziu insa... cand existenta este nula...
Ce poveste trista...

haideti, stiu ca vreti sa ma criticati!:))

[Beatrix LaVey]

Buna! >:D<
Intrebarile '' Ce reprezint? Ce este viata mea? '' se pun intre ghilimele ;)
'' E ilegal. '' si restul constructiilor de acest gen se pun cu semnul exclamarii.
Si-atunci, storci ultima lacrima - Virgula nu are ce cauta.

Acum despre ce contine: apreciez faptul ca tot ceea ce ai spus este pura realitate, plus ca imi place cum ai zis totul, pe sleau, verde-fatis, cum vrei sa ii spui. Mi se pare crud, insa da, asta e realitatea si asta e viata.
Te felicit pentru capodopera si spor la scris in continuare! :*

[Obsession.]

Well, in general sunt cam lenesa, dar dupa cum ai vazut azi am chef sa scriu so...greseli de tastare n-am vazut, sau sunt eu chioara -sa speram ca nu- dar ai avut intradevar acea virgula in plus pe care ti-a aratat-o si gabytsswh. Ghilimelele se pun pt ca naratorul se intraba pe sine, isi vorbeste lui insusi ceea ce, by the way, imi place. Descrierea e frumoasa, se intelege exact ceea ce ai vrut sa spui, iar povestea sau teme, mai bine spus, este una care mie mi se pare interesanta. Felicitari si astept urmatorul oneshot! Kiss you:*

[Grella.]

Hey ^^ imi place mult compunerea ta!
Este foarte realista!
Si eu aveam ceva in genul. :zuppy02:
Repet : Imi place mult:x
Eu nu sunt genul de persoana care sa critic pentru 2 virgulite si niste ghilimele, nu, eu admit, pentru ca si eu am greseli de scriere cu tastatura asta tampita. Orice om greseste si mai mult si mai putin.
Spor la scris in continuare . Astept sa vad ce ai mai scris.

P.S. Imi place felul cum descrii!

ja ne!

[Addeh]

Thanx` girls;) Eu o sa tin cont de sfaturile voastre. Multumesc pt ca cititi>:D<

Teama

Mi-e frig... Doar asta simt, racoarea-mi este alaturi si incearca sa-mi ridice moralul. In zadar insa, eu sunt pustiita. Ma gandesc la scenele arhaice, trecutul ce odata m-a bucurat si m-a alintat cu cateva sarutari asternute pe frunte - acum a devenit o obsesie, obsesia de a trai in prezent.
Am dat uitarii viitorul, ce rost ar mai avea sa cred in asa ceva? Timp - asta reprezinta, inutilul pierdut demult... Stiu ca intr-o zi o sa cad intr-un abis intunecat si n-o sa ma mai pot ridica, o sa zac intr-o prapastie adanca fara ajutorul cuiva, fara vorbele de sprijin ale unei persoane iubite. Iubire... "Ce este iubirea?" Eu nu cred in asta, o iau ca pe o caldura sufocanta ce te lasa fara aer intr-un final, in sfarsitul visului. Poate ca spun cuvinte fara sens, dar asta-s eu, ma contrazic cu mine insami si-mi fac rau pe zi ce trece. Nu conteaza, doar imi aman bucata asta de viata insignifianta, aman viitorul fara culoare, caci stiu ca o sa se intample odata si-odata...
Sa caut pe cineva de incredere a devenit imposibil, toti si toate sunt false, fara noima.
"La dracu`! Ce tot spun? Nu exista incredere sau sinceritate... Nu stiu ce sa fac..." Poate ca imi este frica, mi-e teama sa nu ma pierd. Dar atunci... "De ce-am mai scris aceste cuvinte? Ce reprezinta tot ce am spus pana acum...?"
Daca simt teama, inseamna ca am sentimente; totusi, sunt doar o papusa cu interiorul plin de paie si praf - unde-s sentimentele acum...?
Iata! Am descoperit... Nu exista asa ceva...

[Daria v2]

Prima lucrare :

Uneori punctele de suspensie nu au nici un rol si mai potrivit este sa pui punct . Si in legatura cu acele intrebari . Nu trebuiau ghilimele , imi pare rau ca te dezamagesc Gaby . nareaza la persoana 1 asa ca nu ii trebuie ghilimele .

In rest lucrarea este frumoasa . Imi place mai ales ca este scurta . Un One - Shots nu imi place sa citesc ditaimai lucrarile .

A doua lucrare :

Lucrarea este foarte frumoasa . Este mai buna ca cealalta parerea mea . Ma bucur ca nu ai dialoguri kilometrice , ca nu ai greseli de tastare , sau nu am vazu eu .

Per total este bine . te descurci , esti buna . Sa o tii tot asa ;) .

[Addeh]

Hey>:D< Ms pentru comm.
Am zis sa fac ceva mai diferit.... Si imi incerc norocul cu un -yaoi-.
Va avea 2-3 capitole:-?
>:D<

Pentru prima data - un zambet sincer

Cand eram mic, zambeam neincetat si nu-mi faceam griji pentru nimic. Aveam o viata simpla si frumoasa alaturi de familia mea. Mama era o persoana iubitoare si calma, imi oferea totul, iubirea sa. Insa in momentul in care tatal meu a murit intr-un accident de masina, totul s-a schimbat. A inceput sa bea, sa fumeze si a ajuns pana si la droguri. Mi-era teama de ceea ce se putea intampla, in fond, era mama mea, fiinta ce mi-a dat viata. Pentru prima data insa, a indraznit sa dea in mine, a fost prima palma primita de la ea, iar astfel am ajuns sa fiu batut de propria mama. Plangeam pe ascuns. Acum eram retras si fricos, timid... Nu mai indrazneam sa ies afara - puteam sa fiu o posibila bataie de joc pentru ceilalti copii de varsta mea.
Doar camera micuta imi era martorul lacrimilor varsate si a suspinelor.
La varsta de unsprezece ani, m-a dat la un orfelinat, m-a abandonat in fata acelei cladiri ce o credeam locul copiilor nevoiasi si tristi; mi-a marturisit ca sunt o povara pentru ea, ca eu sunt vinovat de tot ce s-a intamplat, pana si de moartea tatalui meu.
Anii au trecut, iar eu inca stau in acest camin, poate doar astept o persoana sa-mi dea iluzii si sperante, sa ma imbratiseze, chiar daca totul este fals...
- Hei, Joshua. Mai visezi mult cu ochii deschisi? Ah, da. Acesta este Mike. A fost primul care m-a ajutat atunci cand am venit aici, mi-a oferit umarul sau, sa pot plange in voie.
Mike are optisprezece ani, fiind mai mare decat mine cu un an. Ochii sai sunt negri si stralucitori in care inca se reflecta putina fericire. L-am admirat si inca o fac. Intotdeauna mi-a placut parul sau de un blond sters, fata de culoarea satenie a parului meu ce intristeaza. Niciodata nu m-am considerat un tip frumos, dimpotriva, corpul meu slabut si pielea alba ies repede in evidenta, iar ochii de un verde inchis imi sunt incadrati de rama subtire a ochelarilor. Nu vad nimic special la mine.
- Da, ca de obicei, nu? Ii raspund eu amicului meu intr-un final, oftand apoi trist.
- Haide, nu mai fi asa melancolic. Ahm... Nu cred ca ai auzit ceea ce s-a intamplat, sau ma rog, ce urmeaza sa se intample.
- Ce? Intreb eu putin confuz si totodata aratand curiozitate. Amicul meu, cand imi vazu fata asemeni unui copil naiv, incepu sa rada.
- Ce-i de ras?
- Ah, nimic... Doar ca... Deveni mai serios ca la inceput, continuandu-si apoi fraza: Poate ca va fi mai bine pentru tine astfel. Cum sa-ti spun...
- Mike! Vorbeste, ma alarmez eu, dorind sa aflu ce se petrece.
- Fie! Cineva vrea sa te ia! Adica... vei fi adoptat, la naiba!
- P-Poftim? Adoptat? Cand s-a intamplat asta?
- Acum... o saptamana, imi spune el, plecand capul cu privirea in pamant.
- De ce nu mi-ai zis mai devreme? Il intreb eu apucandu-l de gulerul camasii sale aproape tipand, apoi imi continui propozitia. Nu te bucuri pentru mine?! Stii cat am suferit din cauza asta?! De ca nu mi-ai spus?! Am sperat intotdeauna la o familie, la cineva protector, cineva care sa ma iubeasca si sa m....Dar ceea ce urma sa zic a fost intrerupt de Mike, iesindu-si din fire.
- Stiu! Am facut-o pentru ca te iubesc! Nu-mi pasa ce vei crede acum ca ti-am marturisit asta. Intelege! Te vreau doar pentru mine si mi-e teama sa te pierd. O s-o spun de cate ori este nevoie: Te iubesc, Joshua.
Raman nemiscat un timp pentru ca nu pot sa asimilez ce mi-a spus. Ma iubeste...? Dar este interzis, ilogic. Suntem baieti si nu... nu se poate...
- Joshua...?
- Lasa-ma... Ii raspund pe un ton rece dandu-i in final drumul camasii si murmurand un Imi pare rau.
Incep sa fug pe holurile pustii ale orfelinatului, indreptandu-ma spre iesire. Vreau sa reflectez asupra ultimelor intamplari, asupra viitorului meu. Ma asez la umbra unui copac inca tulburat de spusele lui Mike. Nu poate fi adevarat, este amicul meu si nimic mai mult. In plus, suntem amandoi baieti, nu este bine. Eu nu sunt homosexual, niciodata n-am fost. Refuz sa cred prostia asta. Pentru el simt doar un sentiment de prietenie, atat.
O adiere usoara de vara imi deranjeaza parul, facandu-ma in acelasi timp sa-mi inchid ochii, ca o stare de somnolenta. Imi dau ochelarii jos, oftand in favoarea timpului si asteptand. Astept? Ce astept? Poate doar pe cineva care sa ma rupa de pe aceasta lume si sa ma faca sa uit de toti si de toate. Cat de mult m-am schimbat in anii petrecuti aici, cat de mult mi s-a schimbat viata. Si cand ma gandesc... Urmeaza sa plec, sa parasesc putinele amintiri ce le am alaturi de cei de aici, alaturi de Mike...
Nu conteaza. Doar sper sa fac alegerea corecta, nu vreau sa ranesc pe nimeni...

[Kayla.]

Rezerv loc. Dau edit in scurt timp, promit. Am spus edittttttttttttttttttttttttttttttttttttttttttttttttt.

Scuze ca ai avut de asteptat atat, dar abia acum mi-am adus aminte. Deci, cum am promis edit :
Pentru prima data - un zambet sincer:
Chiar imi place aceasta poveste. Este o idee originala, ce-i drept. Saracul Josh, ce chinuit a fost, imi pare chiar sincer rau. Sa inteleg ca aceasta poveste va fi ceva yaoi. Eu sper din tot sufletul sa fie asa :x Ador yaoi-ul. Acum sa revenim. Naratiunea este buna, dialogul imi place si se imbina armonios cu descrierea. Descrierea sentimentelor e destul de buna. Greseli nu am vazut, dar nici nu am stat sa caut fiindca am fost prea absorbita sa citesc. So, eu iti spun bafta si sa pui next cat de repede poti*Hug*

[Grella.]

Teama.
Destul de bine, mi-a placut ca papusa se contrazicea cu ea.
Misterioasa, si ai avut inspiratie destula. Imi place felul in care descrii un punct de vedere.

un zambet sincer
Stii cat m-a captivat povestea ta? :x :chuu:
Faptul ca Mike i-a spus ca il iubeste, l-a facut pe Josh uimit. hihi :))
De abea astept celalalte capitole. Nu imi place ca Josh o sa fie adoptat :(..
A da am gasit o greseala, una foarte minora [stai linistita nu sar pe tine], in rest nu :*.
Spor la scris! Imi plac foarte mult creatiile tale!
P.s : sa ma anunti cand pui next-ul :-"
Ja'ne

[Addeh]

Va multumesc pentru comm`uri, fetelor. Apreciez asta>:D< Well, here-s the next. Lectura placuta. :D


Capitolul 2


Stateam pe pat si imi asteptam presupusa familie, noua mea familie. Totul era pregatit, bagajul zacea pe jos, iar camera parea pustie si goala, mai ales de cand m-am certat cu Mike. Nu pot si nu vreau sa accept o asemenea relatie, stiind ca el este cel mai bun prieten al meu. Poate ca de aceea il ignor si-l evit pe cat posibil. Imi este teama, teama sa-l privesc, sa-l am alaturi sau chiar sa-mi vorbeasca.
Aud un scartait deranjant dinspre usa. Deja intuiesc cine este si nu ar avea rost sa dau inapoi acum.
- Esti gata? Vino. Familia ta adoptiva vrea sa te cunoasca, mi se adreseaza blondul, aruncandu-si privirea inspre fereastra larg deschisa. Imi las capul in jos, in acelasi timp ridicandu-ma de pe pat. Incerc sa trec pe langa el, insa Mike ma opreste.
- Mike! Da-mi drumul, ii “poruncesc” eu, vazand ca puterea cu care-mi strange mana este prea mare. Se uita la mine cu niste ochi agresivi, dar totusi, tristi.
- De ce-mi faci asta, Josh? De ce dracului iti place sa ma provoci?! Raspunde!
Poftim?! Deci a intrecut orice limita! Cu ce il provoc? Eu nu fac decat sa-l evit si sa-l ignor pentru ca nu vreau sa ma gandesc la ce se poate intampla, refuz sa ma gandesc la viitor.
- Ce?! Tu crezi ca eu sunt vinovat? Ii reprosez, vrand sa-l fac sa realizeze ca ceea ce gandeste este gresit. Tu chiar nu vezi ce faci?! Ma ranesti, Mike… Si tu nu-ti dai seama, continuu eu dupa aceea.
Nu spune nimic, doar se indeparteaza cu cativa pasi, parca frustrat si speriat.
- Nu… Josh, nu… Eu…
Stiu ca tot ce a facut pana acum nu este deloc in regula, dar este amicul meu, iar toate astea, toate amintirile mele, amintirile noastre legate de acest loc, nu se pot uita. Nimic n-o sa dispara atat de repede.
- Pleaca. Uite-te la mine! Ai dreptate, te ranesc si nu-mi dau seama de asta, nu vreau s-o mai fac vreodata. Poate ca-ti va fi mai bine alaturi de ei. Doar… Pleaca, vreau sa uiti de tot.
- Imi ceri sa plec? Tu te-auzi ce vorbesti? Cum as putea?! Spune-mi! Adica sa las in urma cuvintele tale care imi spuneau “Te iubesc”, sa trec cu vederea acel sarut si tot ce s-a intamplat?! Esti atat de cinic, Mike.
- Fa-o odata! De ce dracu` o mai lungesti atat?! Pleaca si gata!
“ Ce pot face? ” Imi cobor capul in pamant, incapand sa plang. Lacrimi reci, varsate degeaba. Ma doare, chiar ma doare sa asist la asta, acum. E ciudat… Acum cateva clipe il refuzam, il respingeam si acum nici eu nu mai stiu ce fac sau ce spun.
Plec. Poate are dreptate. E mai bine asa.
Incep sa fug pe holurile orfelinatului, nepasandu-mi daca o sa cad sau chiar mai rau.
Brusc, ma izbesc puternic de cineva. Doar cateva secunde pana la impactul corpului meu cu cimentul rece al holului mai erau, poate cu atat mai dura, insa persoana de care m-am lovit ma prinde de mana si-mi opreste caderea.
- Ai grija, aud vocea ca de gheata a barbatului. Il privesc cu ochii tematori si uimiti, privirea cazandu-mi pe aspectul sau fizic. Imbracamintea formata dintr-un sacou maroniu il face sa para un om serios, la fel si pantalonii sai de aceeasi culoare, are o pereche de ochi verzi ce bat inspre albastru, un albastru metalizat si salbatic. Parul rebel de un cenusiu neobisnuit ii ajunge pana in zona umerilor, dandu-i alura unui barbat misterios, iar buzele carnoase si rozalii nu indica niciun semn specific facial, doar indiferenta. Observand ca-l privesc insistent, imi vorbeste pe acelasi ton glacial.
- Hmm. Tu esti baiatul din poza, Joshua parca. Incantat atunci. Eu sunt Daniel Curtis, fratele tau vitreg, mai bine zis, noua ta familie.
- Stai. Ce vrei sa spui cu asta? Tu esti…?
- Mda, pustiule. Acum hai, n-am toata ziua la dispozitie si-n plus, sper sa fiu satisfacut pe deplin, incat sa merite banii platiti.
“ Ce tot vorbeste? Ce bani? “
Brusc, imi prinde barbia intre degete, apropiindu-si chipul amenintator de mult de fata mea. Ii observ zambetul precum al unei persoane pline de sine si victorioase. In final, buzele sale-mi acopera gura, dandu-mi un sarut sufocant. Isi duce o mana in parul meu, strangand, facandu-ma sa scancesc, astfel el ajungand la limba mea si incepand un duel fierbinte. “Jocul” lui este chiar sufocant, sarutul ma lasa fara aer.
- Nnn… Lasa-ma… reusesc eu sa spun printre gafaieli, luand o gura mare de aer in momentul in care ma elibereaza, dupa care continuu: Ce tot faci? Esti nebun?!
- Doar taci din gura, asta daca nu vrei ceva mai mult chiar acum si…aici.
Odata ce-si termina spusele, isi duce cealalta mana intre picioarele mele, obligandu-ma sa tac din gura. Ma apuca un val de caldura, iar eu rosesc instantaneu.
- Foarte bine, pustiule. Acum hai.
As fi vrut sa protestez cumva, dar ma simt ametit si parca totul se invarte, pana si tipul asta. Ma pierd parca, cazand in cele din urma intr-un somn adanc.


***


Imi deschid ochii si primul lucru pe care-l fac este sa privesc spre fereastra. S-a intunecat. Stai putin! S-a intunecat?! Ce s-a intamplat de fapt? Si unde ma aflu?
- Oh, ce durere ingrozitoare.
- Da, dar intr-o clipa, o sa te simti mai mult decat bine, te asigur, il aud pe asa-zisul Daniel, stand si uitandu-se la mine de pe un scaun din apropiere. Instinctiv, doresc sa ma ridic, dar remarc cu stupoare ca sunt legat de pat!
- Nenorocitule! Ce inseamna toate astea?! Da-mi drumul, lasa-ma sa plec!
- Calm.
Atat.
Imi spune sa ma calmez? Cum as putea face asta, cand eu sunt legat de un pat cu niste nenorocite de catuse!? Daniel se ridica de pe scaunul acela blestemat, slabindu-si nodul de la cravata si dandu-si sacoul jos. Isi desface cativa nasturi de la camasa, apropiindu-se de mine.
- Ce… Ce-ai de gand sa faci…? Il intreb eu, in timp ce el se urca incet, dar sigur in pat.
- Oh, dar n-am sa fac nimic. Relaxeaza-te.
Presimt ceva, si nu e de bine. Incep sa regret ca m-am certat cu amicul meu, incepe sa-mi para rau ca am fost “adoptat”.



Uitati si pozele: Daniel Curtis: http://i83.photobucket.com/albums/j284/c...sho6kn.jpg
Joshua: http://media.photobucket.com/image/anime...1_1280.jpg
Mike: http://images2.fanpop.com/images/photos/...00-309.gif
Poza lui Mike este singura care se potrivea, deci scuzati culoarea ochilor ce ar trebui sa fie negru. :)