21-12-2010, 09:46 PM
Bun, m-am decis să îmi fac şi eu topic. Ştiu că mai am mult de furcă până să scriu bine, în cele din urmă tot începătoare sunt şi deşi am căpătat ceva experienţă - foarte puţină, ce-i drept - încă se vede clar nivelul meu scăzut, sunt conştientă de asta.
Lucrarea aceasta am început-o în ora de religie în timp ce se cântau colinde şi azi am scris-o pe calculator si am finalizat-o. Prima mea tentativă de scrisoare, nu prea reuşită, ce-i drept, dar eh...
Lectură plăcută !
Dragul meu Eric,
Cutez să îţi scriu pentru a te informa de eşecul subjugării mele. Probabil că zâmbeai cu superioritate şi erai de-a dreptul amuzat de situaţia pe care mi-ai impus-o atât de mult timp şi continui în nefiinţă, cu privirea impasibilă, absolut moartă, să mă ucizi. Spune-mi, aştepţi în continuare cu aceeaşi nerăbdare spectacolul ruperii coardei de la chitară doar pentru a strica armonia şi sonoritatea perfectă? Dar dacă stau să mă gândesc mai bine, imaginea ta plecând capul resemnat este imposibilă.
Ei bine, îmi pare rău să te dezamăgesc.
Nu, nu îmi pare! Nici nu ştii cât de mult savurez această clipă. Sper să te răscoleşti în mormânt doar de dragul meu, de dragul unui complot înecat în propria-ţi disperare neputincioasă. Dacă te rog o vei face, nu-i aşa? Pentru mine, numai pentru mine.
Stau şi comemorez faptele săvârşite împreună, vorbele şi promisiunile deşarte aruncate cu prea multă dezinvoltură şi patos în bătaia vântului. Toate s-au evaporat atunci când picăturile de ploaie le-a atins, absolut toate. Ce păcat. Ce bine.
Foişorul din grădină – era cândva locul nostru special, îţi mai aminteşti? – e gol şi singur, deşi încă se mai simte prezenţa noastră stând şi vorbind şi subestimând creaţiile de prost gust ale aşa-zişilor artişti. Încă plouă… Dar taci, nu mai vreau să ştiu nimic.
Vreau doar să îmi închipui pălirea fericirii subite şi instaurarea nemulţumirii în timp ce parcurgi fiecare rând. Până la sfârşit, orgoliul tău va fi distrus. Până la urmă şi tu l-ai rănit şi schilodit pe al meu fără pic de milă. De ce ţi-aş arăta eu compasiune? Nu văd rostul. Doar firea umană îmi cere să respect regulile ancestrale, stabilite în urma inconştienţei mult prea raţionale.
Egoismul, încăpăţânarea şi mândria sunt specifice mie, specifice nouă. Oricine ar spune că suntem două fiinţe otrăvite, demne de dispreţ, nişte scursuri, dar ştii prea bine că nici măcar ei nu cred în verosimilitatea imaginii create fără urmă de originalitate a perfecţiunii, dar au ipocrizia prost întemeiată să ne judece comportamentul şi să riposteze cu vehemenţă.
S-au mirat şi perplexitatea nu a întârziat să apară când ţi-am strigat să te duci dracului în mijlocul drumului, chiar în faţa bisericii pentru că ai îndrăznit să îmi afişezi personalitatea cu atâta impertinenţă grotească. M-ai încolţit, m-ai atacat fără avertizare lovind extact organul vital fiinţei mele – mândria.
Îmi amintesc perfect figurile lor dispreţuitoare şi ignorante. Îi compătimesc pe toţi aceşti nenorociţi ce se zbat în clipe de rău agur în ghearele efemerităţii.
Dar şi tu ai fost destul de prost încât să încerci să schimbi ceva, să le vindeci veninul şi superficialitatea. Specifc ţie, dragul meu. O greşeală imensă ce te-a făcut să te pierzi. Chiar crezi că Edward a fost încântat de propunerea ta de a-l învăţa secretele succesului în politică sau că Isabella chiar era interesată de operele lui Shakespeare sau de discuţiile filozofice? Erau avizi de putere, nişte oportunişti ce profitau de pe urma acţiunilor tale deloc inspirate. Naiv până la final.
Ei se uită cu atâta ardoare terifiantă la mine. Îmi aşteaptă şi cea mai mică greşeală pentru a tăbărî apoi cu felurite predici asupra firii mele. Mă încolţesc. Ştii, nu ar strica să faci pe galantul şi să le contracarezi argumentele josnice. Aşa ţi-ai redescoperi latura de gentilom pe care bănuiesc că ai aruncat-o undeva la gunoi.
Unde eşti? De ce m-ai lăsat singură? Am nevoie de tine, vino.
Nu, nu veni. Stai acolo unde te afli. Prezenţa ta e de prisos. Îmi eşti complet inutil.
O domnişoară adevărată trebuie să fie rezervată. Nu mai alerga. Îngroapă-ţi ieşirile sălbatice, controlează-te. Ai grijă la dicţie în timp ce vorbeşti. Atribuie faptelor cuvinte inteligente. Fii graţioasă în toate mişcările tale. Eleganţa este cel mai mare atuu al unei tinere încântătoare.
Fraze inutile pe care le-am auzit pe tot parcursul vieţii mele. Cât pot fi de înapoiaţi aceşti oameni.
Domnişoară? Nu. Nu. Nu.
Da, te ascult.
Desigur, ai dreptate.
NU, LASÄ‚-MÄ‚ ÃŽN PACE !
AceeaÅŸi poveste. Ce banal. Ce plictisitor.
Mai ştii cum râdeam de incompetenţa şi impertinenţa acestor vorbe infantile?
Dar dacă stau şi mă uit mai atentă înapoi, în trecut, văd că până şi tu ai avut insolenţa de a mă contrazice pe tot parcursul discuţiei noastre despre cărţi. Ai folosit termenii de rece, incapabilă de iubire sau de orice alte sentimente pure, nobile. Ai îndrăznit să îmi trânteşti în faţă romane de dragoste recomandându-mi să le folosesc drept dicţionare ca să îmi fac şi eu o vaga imagine despre natura umană. Câtă nesimţire. Şi apoi ai conchis invocându-mi mândria şi insultând-o fără menajamente.
Romeo şi Julieta încă e aruncată undeva în camera mea. Nu am deschis-o. Nu îţi dau satisfacţia de a mă supune dorinţelor tale. Ba chiar o voi arde de îndată ce termin de scris, şemineul va fi încântat chiar dacă la început poate va fi jignit de fapta mea. Dar nu îmi pasă. Sunt sigură că flăcările o vor duce la tine. Iar scrisoarea o voi arunca pe fereastră pentru ca vântul să o uzeze şi pe aceasta şi mai apoi să ţi-o încredinţeze ţie. Personal.
De ce ai plecat? Mi-e dor de privirea ta superioară şi de certurile înflăcărate doar pentru ca mai apoi să mă îmbrăţişezi şi să te umileşti în faţa mea. Erai un nesăbuit. Poate cel mai mare.
Nonsens, aberaţii, pasivitate, frivolitate şi mişcări haotice. Perfect, nu-i aşa? Poate că le-aş iubi dacă imaginea ta arborând un zâmbet dezaprobator nu mi-ar induce o stare de disconfort.
Tot mai plouă…
Ah, trebuie să înăbuş mirosul tău impregnat peste măsură în mine. Eşti ca un junghi în inimă. Nu te mai suport!
Ştiu că biletul tău e doar dus şi aş fi ridicolă dacă te-aş implora să te întorci la mine. Sper că nu ţi-ai închipuit aceste lucruri. Te rog, nu am decăzut atât de mult. Voiam doar să ştiu dacă nu poţi face o rezervare şi pentru mine. Să îţi fiu tovarăşă de drum în călătoria cu miros de mucegai şi orizont închis nu e o alternativă rea. Nu am nevoi de bagaje, sunt pregătită de plecare. Doar să aştepţi până iau cuţitul din bucătărie, nu mai e mult până la apus. Calea mea s-a despicat, iar eu nu mai am energia necesară culegerii cioburilor. Am obosit deja. Vreau să dorm.
Şi mai am o singură doleanţă. Să mă aştepţi la gară pentru că, în cele din urmă, soarele apune în est, iar eu tocmai am trecut de Spitalul nr. 9.
Lucrarea aceasta am început-o în ora de religie în timp ce se cântau colinde şi azi am scris-o pe calculator si am finalizat-o. Prima mea tentativă de scrisoare, nu prea reuşită, ce-i drept, dar eh...
Lectură plăcută !
Dragul meu Eric,
Cutez să îţi scriu pentru a te informa de eşecul subjugării mele. Probabil că zâmbeai cu superioritate şi erai de-a dreptul amuzat de situaţia pe care mi-ai impus-o atât de mult timp şi continui în nefiinţă, cu privirea impasibilă, absolut moartă, să mă ucizi. Spune-mi, aştepţi în continuare cu aceeaşi nerăbdare spectacolul ruperii coardei de la chitară doar pentru a strica armonia şi sonoritatea perfectă? Dar dacă stau să mă gândesc mai bine, imaginea ta plecând capul resemnat este imposibilă.
Ei bine, îmi pare rău să te dezamăgesc.
Nu, nu îmi pare! Nici nu ştii cât de mult savurez această clipă. Sper să te răscoleşti în mormânt doar de dragul meu, de dragul unui complot înecat în propria-ţi disperare neputincioasă. Dacă te rog o vei face, nu-i aşa? Pentru mine, numai pentru mine.
Stau şi comemorez faptele săvârşite împreună, vorbele şi promisiunile deşarte aruncate cu prea multă dezinvoltură şi patos în bătaia vântului. Toate s-au evaporat atunci când picăturile de ploaie le-a atins, absolut toate. Ce păcat. Ce bine.
Foişorul din grădină – era cândva locul nostru special, îţi mai aminteşti? – e gol şi singur, deşi încă se mai simte prezenţa noastră stând şi vorbind şi subestimând creaţiile de prost gust ale aşa-zişilor artişti. Încă plouă… Dar taci, nu mai vreau să ştiu nimic.
Vreau doar să îmi închipui pălirea fericirii subite şi instaurarea nemulţumirii în timp ce parcurgi fiecare rând. Până la sfârşit, orgoliul tău va fi distrus. Până la urmă şi tu l-ai rănit şi schilodit pe al meu fără pic de milă. De ce ţi-aş arăta eu compasiune? Nu văd rostul. Doar firea umană îmi cere să respect regulile ancestrale, stabilite în urma inconştienţei mult prea raţionale.
Egoismul, încăpăţânarea şi mândria sunt specifice mie, specifice nouă. Oricine ar spune că suntem două fiinţe otrăvite, demne de dispreţ, nişte scursuri, dar ştii prea bine că nici măcar ei nu cred în verosimilitatea imaginii create fără urmă de originalitate a perfecţiunii, dar au ipocrizia prost întemeiată să ne judece comportamentul şi să riposteze cu vehemenţă.
S-au mirat şi perplexitatea nu a întârziat să apară când ţi-am strigat să te duci dracului în mijlocul drumului, chiar în faţa bisericii pentru că ai îndrăznit să îmi afişezi personalitatea cu atâta impertinenţă grotească. M-ai încolţit, m-ai atacat fără avertizare lovind extact organul vital fiinţei mele – mândria.
Îmi amintesc perfect figurile lor dispreţuitoare şi ignorante. Îi compătimesc pe toţi aceşti nenorociţi ce se zbat în clipe de rău agur în ghearele efemerităţii.
Dar şi tu ai fost destul de prost încât să încerci să schimbi ceva, să le vindeci veninul şi superficialitatea. Specifc ţie, dragul meu. O greşeală imensă ce te-a făcut să te pierzi. Chiar crezi că Edward a fost încântat de propunerea ta de a-l învăţa secretele succesului în politică sau că Isabella chiar era interesată de operele lui Shakespeare sau de discuţiile filozofice? Erau avizi de putere, nişte oportunişti ce profitau de pe urma acţiunilor tale deloc inspirate. Naiv până la final.
Ei se uită cu atâta ardoare terifiantă la mine. Îmi aşteaptă şi cea mai mică greşeală pentru a tăbărî apoi cu felurite predici asupra firii mele. Mă încolţesc. Ştii, nu ar strica să faci pe galantul şi să le contracarezi argumentele josnice. Aşa ţi-ai redescoperi latura de gentilom pe care bănuiesc că ai aruncat-o undeva la gunoi.
Unde eşti? De ce m-ai lăsat singură? Am nevoie de tine, vino.
Nu, nu veni. Stai acolo unde te afli. Prezenţa ta e de prisos. Îmi eşti complet inutil.
O domnişoară adevărată trebuie să fie rezervată. Nu mai alerga. Îngroapă-ţi ieşirile sălbatice, controlează-te. Ai grijă la dicţie în timp ce vorbeşti. Atribuie faptelor cuvinte inteligente. Fii graţioasă în toate mişcările tale. Eleganţa este cel mai mare atuu al unei tinere încântătoare.
Fraze inutile pe care le-am auzit pe tot parcursul vieţii mele. Cât pot fi de înapoiaţi aceşti oameni.
Domnişoară? Nu. Nu. Nu.
Da, te ascult.
Desigur, ai dreptate.
NU, LASÄ‚-MÄ‚ ÃŽN PACE !
AceeaÅŸi poveste. Ce banal. Ce plictisitor.
Mai ştii cum râdeam de incompetenţa şi impertinenţa acestor vorbe infantile?
Dar dacă stau şi mă uit mai atentă înapoi, în trecut, văd că până şi tu ai avut insolenţa de a mă contrazice pe tot parcursul discuţiei noastre despre cărţi. Ai folosit termenii de rece, incapabilă de iubire sau de orice alte sentimente pure, nobile. Ai îndrăznit să îmi trânteşti în faţă romane de dragoste recomandându-mi să le folosesc drept dicţionare ca să îmi fac şi eu o vaga imagine despre natura umană. Câtă nesimţire. Şi apoi ai conchis invocându-mi mândria şi insultând-o fără menajamente.
Romeo şi Julieta încă e aruncată undeva în camera mea. Nu am deschis-o. Nu îţi dau satisfacţia de a mă supune dorinţelor tale. Ba chiar o voi arde de îndată ce termin de scris, şemineul va fi încântat chiar dacă la început poate va fi jignit de fapta mea. Dar nu îmi pasă. Sunt sigură că flăcările o vor duce la tine. Iar scrisoarea o voi arunca pe fereastră pentru ca vântul să o uzeze şi pe aceasta şi mai apoi să ţi-o încredinţeze ţie. Personal.
De ce ai plecat? Mi-e dor de privirea ta superioară şi de certurile înflăcărate doar pentru ca mai apoi să mă îmbrăţişezi şi să te umileşti în faţa mea. Erai un nesăbuit. Poate cel mai mare.
Nonsens, aberaţii, pasivitate, frivolitate şi mişcări haotice. Perfect, nu-i aşa? Poate că le-aş iubi dacă imaginea ta arborând un zâmbet dezaprobator nu mi-ar induce o stare de disconfort.
Tot mai plouă…
Ah, trebuie să înăbuş mirosul tău impregnat peste măsură în mine. Eşti ca un junghi în inimă. Nu te mai suport!
Ştiu că biletul tău e doar dus şi aş fi ridicolă dacă te-aş implora să te întorci la mine. Sper că nu ţi-ai închipuit aceste lucruri. Te rog, nu am decăzut atât de mult. Voiam doar să ştiu dacă nu poţi face o rezervare şi pentru mine. Să îţi fiu tovarăşă de drum în călătoria cu miros de mucegai şi orizont închis nu e o alternativă rea. Nu am nevoi de bagaje, sunt pregătită de plecare. Doar să aştepţi până iau cuţitul din bucătărie, nu mai e mult până la apus. Calea mea s-a despicat, iar eu nu mai am energia necesară culegerii cioburilor. Am obosit deja. Vreau să dorm.
Şi mai am o singură doleanţă. Să mă aştepţi la gară pentru că, în cele din urmă, soarele apune în est, iar eu tocmai am trecut de Spitalul nr. 9.
Ultima ta doamnă în zdrenţe
îmbibate-n amurg,
Anneliese
îmbibate-n amurg,
Anneliese
![[Imagine: 2cr0ksm.png]](http://i56.tinypic.com/2cr0ksm.png)
But I don't wanna go on living
Being so afraid of showing
Someone else my imperferctions
Even though my feet are trembling
And every word I say comes stumbling
I will bare it all , watch me unfold
Being so afraid of showing
Someone else my imperferctions
Even though my feet are trembling
And every word I say comes stumbling
I will bare it all , watch me unfold
