Destine ÃŽncruciÅŸate

[Elina]

este un fic atat de minunat O_O . . .i love this fic . . .vreau nextul neaparat, este asa de perfect, iar caracterele personajelor diferite de celelalte ficuri, un fic in care actiunea se petrece in Konoha, fara celulare sau alte inventii de ultima generatie, ca in anime ... supeeer
Deci intr-un singur cuvant e totul marfa ). . .astept nextul cu nerabdare O_O... deci te roooog punel sambata sau duminica ... te-au rugat doua, soooo?


hai Bye si sper sa ne asculti rugaciunile

[Suki]

Daca ai sti cat am asteptat sa pui continuarea... Ficul tau e atat de impecabil incat nu ai ce comenta la el. Actiunea e detaliata si se imbina armonios cu descrierea care e foarte buna, putin cam prea buna, perfecta intr-un cuvant, cu naratiunea care nu e deloc grabita si nu in ultimul rand cu dialogul care nu e absolut deloc sec.
Idea e originala, nu am mai intalnit-o pana acum, asa ca felicitari pentru un fic perfect. Sper sa continui tot asa.

Acum... ca sa fim trei, pune nextu ala repede, sambata-duminica;;). Te roooog si eu si fetele. ;;)

[curcubeu fara culori]

dupa luni de absenta >_> revin cu o continuare :D...este prima parte a capitolului 5...sper sa va placa si sa nu dezamagesc

Capitolul 5

Stăteam nemișcată în mijlocul camerei de 5 minute. De ce nu face nicio mișcare? Ce așteaptă? Voiam să trag aer în piept și să oftez, dar m-am oprit la timp. Aș fi chiar nesăbuită dacă aș scoate vreun sunet.

L-am auzit foindu-se în spatele meu și am înghețat din nou. I-am recunoscut sunetul pașilor, însă aceștia se îndreptau într-o altă direcție. În loc să se apropie păreau că se depărtează. Eram sceptică și credeam că este tot un joc de-al lui, însă trebuia să găsesc o cale să ies din cameră. Când în sfârșit nu i-am mai auzit pașii m-am întors cu fața spre ușă și m-am îndreptat spre ea cât de silențios am putut. Am scos ușor capul pe ușă, m-am asigurat că drumul este liber și am pornit tiptil spre ieșire.

Eram la câțiva pași de ușa de la intrare când ceva, sau mai bine spus cineva, m-a prins de încheietura dreaptă. Totul s-a petrecut extrem de repede și nu am avut timp să mă opun. M-am trezit rotită și izbită cu brutalitate de peretele de lemn. Un geamăt înfundat de durere mi-a scăpat printre buzele pe care am încercat să le țin lipite una de alta. Am deschis ochii și m-am trezit cu fața foarte aproape de cea a lui Sasuke.

-Poți renunța oricând la jutsu, mi-a spus pe un ton ironic.
Mi-am mușcat nervoasă buza și am făcut întocmai cum mi-a spus.
-Bun. Acum că ne putem vedea cum trebuie avem cum să discutăm. Ce cauți aici?
Am tresărit surprinsă la întrebarea lui, deși avea tot dreptul să mi-o pună. Am vrut să îmi pun ideile în ordine și să-i dau un răspuns pe măsură, dar, înainte să mă pot controla, un șuvoi aproape continuu de cuvinte mi-a ieșit pe gură:
- Am venit să mă asigur că te-ai întors în sat. În seara când ai venit am crezut că am visat, că era decât o simplă iluzie, însă totul fusese mult prea real. Apoi au urmat zile în care nimeni nu spunea nimic de întoarcerea ta, de parcă toți voiau să mă tortureze. Așa că m-am hotărât să te caut, să mă conving că te-ai întors cu adevărat. Nu știam cu certitudine că te voi găsi aici, dar m-am gândit că ai vrea să stai într-un loc familiar. Am făcut asta pentru a mă elibera de o povară.

S-a uitat perplex la mine și mi-am dat seama de ce avea privirea aceea. Era cel mai lung sicurs pe care îl ținusem în fața lui vreodată. Și-a revenit imediat și și-a compus fața astfel încât să nu trădeze niciun sentiment.
- M-ai găsit. Trebuie să recunoști că fără intuiție nu ai fi ajuns aici. Acum că te-ai asigurat că m-am întors ce ai de gând să faci?
- Ei bine...eu am să...ăăă...plec acasă. Da! Asta am să fac. Voi pleca chiar acum. Așa că, dacă nu te superi, mă poți lăsa să trec?

Din nou l-am surprins cu replica mea. Mi-am smucit mâna dreaptă pentru a mă elibera din strânsoarea lui și am încercat să-l îndepărtez de mine împingându-l în spate. S-a dovedit a fi imposibil deoarece se împotrivea cu o forță mult mai mare decât cea cu care împingeam. Colțul gurii i s-a ridicat schițând un zâmbet ironic, și-a apropiat gura de urechea mea și mi-a șoptit:
- Și dacă nu vreau, ce ai să faci?

Era rândul meu să fiu surprinsă de ceea ce îmi spunea. Am încercat să găsesc o replică inteligentă și înțepătoare cu care să-i răspund, dar felul cum respirația lui caldă îmi mângâia pielea de pe gât m-a făcut să-mi pierd șirul ideilor și puținul curaj pe care îl aveam pentru a-l înfrunta. M-am trezit bâlbâindu-mă și îngăimând cuvinte fără sens în timp ce încercam să-i răspund.

Nu m-a lăsat însă să răspund pentru că mi-a apucat bărbia cu două degete, forțându-mă să mă uit în ochii lui. M-am înroșit și am scuturat din cap, încercând degeaba să mă eliberez. Nu mi-am dat seama decât prea târziu de ceea ce vrea să facă și m-am trezit cu buzele lipite de ale sale. Eram prea șocată pentru a mă opune și, sincer, nici nu voiam. Am început să-mi mișc buzele în același timp cu ale lui, la început timid, dar apoi devenind din ce în ce mai îndrăzneață, pe măsură ce ne sărutam. Și-a trecut ușor limba printre buzele mele întredeschise și i-am simțit aroma. A început să-mi maseze ușor limba și să-mi exploreze în voie gura. S-a despărțit câteva secunde de mine, cât să luăm o gură de aer, după care m-a sărutat din nou. Mi-am trecut senzual limba peste buza lui, apoi i-am muscat-o ușor.
Și-a coborât o mână pe talia mea, trăgându-mă mai aproape de el, după care a coborât-o ușor pe coapsa mea trasând o linie fierbinte de la șold până la genunchi. Eu mi-am pus mâinile în jurul gâtului său și mi-am înnodat degetele prin părul lui. Mi-a ridicat ușor piciorul , iar eu am copiat mișcarea cu celălalt picior, încolăcindu-mă în jurul bazinului său.

S-a îndepărtat ușor de perete încă sărutându-mă. Părea că știe unde se îndreaptă, dar momentan nu-mi păsa de nimic. Și totuși, subconștientul meu și-a dat seama unde avea să ducă asta și nu voiam deloc să se întâmple așa.
Mi-am dat drumul brusc și am aterizat pe podeaua de lemn. L-am luat prin surprindere, ne-am dezechilibrat amândoi și el a căzut peste mine. M-am înroșit puternic și am încercat să mă ridic.
- Ești sigură că vrei să rămânem aici? Nu pare foarte confortabil, dar dacă tu vrei...
Nu îmi venea să cred. Nu voia decât să profite de mine, de preferabil să mă ignore după aceea. M-am înfuriat brusc și i-am tras o palmă. Ecoul a plutit în aer câteva secunde, cât i-a luat lui să se dezmeticească. Am profitat de ocazie şi m-am ridicat rapid.

Nu m-a mai urmărit de această dată, deși într-un fel voiam să o facă. Să mă prindă din urmă, să mă ia în brațe, iar eu să mă zbat să-mi dea drumul. Să mă strângă până aș fi cedat și să-mi șoptească în ureche că îi pare rău, că a fost o prostie din partea lui să facă asta. Probabil l-aș fi iertat cum am făcut de fiecare dată, însă nu s-a întâmplat așa. L-am lăsat pe podeaua rece în timp ce alergam spre ieșire cu lacrimile înțepându-mi ochii. Nu m-am oprit din alergat până nu am ajuns acasă și am închis ușa în urma mea. M-am trântit în pat și am început să plâng mai tare. Într-un târziu lacrimile mi-au secat și m-am cufundat într-un somn profund și fără vise.

* * *
Săptămânile următoare au fost monotone. Nu am mai auzit nimic despre el și Tsunade schimba subiectul de fiecare dată când încercam să aflu ceva. Nu l-am întâlnit nicăieri prin sat, deși prin mâna mea treceau rapoarte din diferite misiuni în care participase și el. Singura dată când l-am văzut a fost la o săptămână și jumătate, când mă aflam în biroul lui Tsunade. Se pare că fusese chemat pentru o nouă misiune. Tocmai mă ridicasem de pe scaun cu un teanc imens de hârtii când a intrat pe ușă. Inițial nu l-am văzut datorită hârtiilor ce îmi blocau aria vizuală, însă am ocolit biroul și am putut să îl observ în toată splendoarea lui.

M-am simțit ca trăsnită și am scăpat foile din mână. M-am uitat la el câteva secunde, timp în care mi-a susținut privirea, după care m-am înroșit și m-am aplecat după hârtii. Nu-l văzusem decât seara până acum, însă mi se părea că e tras la față și cumva obosit. S-a aplecat și m-a ajutat să strâng hârtiile. Am murmurat un ”Mulțumesc”, după care am părăsit încăperea. Ca o lașă ce eram, am început apoi să evit biroul lui Tsunade când se prezentau diferiți ninja pentru misiuni.

Mă enerva la culme faptul că nu dădea niciun semn de viață, deși nu ar fi trebuit să-mi pese după ce încercase să facă. Am încercat să îmi blochez sentimentele pentru el, să le reprim, însă eșuam lamentabil. Așa că l-am iertat în cele din urmă și am început din nou să sufăr că nu îl vedeam. Mă bătea gândul să îi mai fac o vizită, dar m-am abținut deoarece nu știam ce s-ar fi putut întâmpla.

Dar să revenim în prezent. Eram la restaurantul preferat al lui Naruto și îmi serveam prânzul, o porție de ramen. Eram singura rămasă în sat dintre cei de vârsta mea – toți erau în misiuni din câte știam. Stăteam singură acolo, fiind singurul client. La un moment dat am auzit că cineva a intrat, însă nu m-am obosit să mă uit cine este.

- Este liber locul?
Am tresărit când am auzit vocea inconfundabilă a lui Sasuke. De ce nu mă puteam obișnui cu asta?
- Da, am răspuns fără să ridic privirea.
L-am auzit cum a tras scaunul si s-a așezat. Și-a comandat o porție de ramen ca și mine. I-am simțit privirea ațintită asupra mea așa că mi-am ridicat capul și l-am privit la rândul meu. Ne-am uitat așa unul la altul până când a venit comanda lui.
- Poftiți ramen-ul, l-am auzit pe bucătar și i-am mulțumit în gând pentru că îmi oferise ocazia să îmi întorc privirea.
Am mâncat 5 minute în liniște, după care m-am ridicat, am plătit șă am plecat. Imediat ce am ieșit l-am auzit pe Sasuke cum se ridica grăbit de pe scaun și plătea. M-am făcut că nu aud și mi-am continuat drumul ceva mai vioi. Am cotit la stânga cu prima ocazie și am fost sigură că nu m-a văzut. Dar i-am auzit pașii ce scrâșneau sub pietrișul de pe drum și care se îndreptau rapid în direcția mea.
- Sakura, stai!
M-am oprit cu spatele la el, am trat aer în piept și m-am întors să-l confrunt. Alergat până a ajuns în fața mea, după care s-a oprit.
- Ce vrei, Sasuke?
- Să vorbim. Avem de lămurit niște lucruri.
De-a dreptul perfect. Tocmai acum s-a găsit?
- Nu avem nimic de lămurit, Sasuke. Acum, dacă nu te superi, trebuie să plec. Mi s-a terminat pauza de prânz si dacă nu mă întorc în curând Tsunade se va supăra pe mine.
- Sunt sigur că îi va trece. Doar ești eleva ei cea mai bună. Nu am dreptate?
- Probabil că ai, însă nu-mi stă în obicei să întârzii.
- Nu durează mult, promit.
M-am uitat la el neîncrezătoare, deși muream de curiozitate să căd despre ce e vorba.
- De ce aș avea încredere în tine?
Nu mi-a răspuns și am putut vedea cum se chinuia să găsească ceva.
- Să presupunem că accept. Ce vrei să-mi spui?
Mi-a zâmbit și mi-a făcut cu ochiul.

cum am promis, actiunea incepe sa se incinga
spor la citit
see ya^_^

[Fifilina]

Mult mi-a luat sa imi dau seama ca ma sacaie pe creieri faptul ca nu s-a intamplat nimic.
Eram atat de sigura ca vor face prostioare cand ea a fugit. Si imi place. Ma omori cu suspansul asta.
Nu prea am inteles ultima replica. Adica cine a spus-o. Sakura?

- Să presupunem că accept. Ce vrei să-mi spui?

Si imi place titlul. Ideea ai dezvoltat-o foarte frumos inca de la inceput. Greseli de tastare\exprimare nu am observat. Naratiunea si dialogul se impletesc cu descrierea care este superba si accentuata acolo unde trebuie. Dialogul nu este sec.
Actiunea nu este grabita. Estetica arata bine cu spatiile acelea intre.
Daca as putea descrie ficul tau intr-un sigur cuvant acela ar fi: Superb.
Astept next-ul.
Multa inspiratie si succes in continuare.
Bye:X

[curcubeu fara culori]

revin dupa mult timp cu ultima parte a capitolului 5 :D
Miaunella replica este spusa de Sakura, intr-adevar...ma bucur ca iti place ficul meu si sper sa il apreciezi si in continuare


Am început să merg din nou, iar el și-a potrivit pasul cu al meu. Așteptam să îmi spună ceva și evitam în mod intenționat să mă uit în direcția lui așa că mă mulțumeam să privesc ramurile copacilor de pe marginea drumului și razele ce săgetau coroanele lor bogate. Nu se auzeau decât pașii noștrii pe pietrișul uscat și începea să mă deranjeze că nu spunea nimic. Din moment ce el m-a oprit ar fi putut să spună ceva până acum.

-Ai de gând să spui ceva sau nu? Știi bine că am întârziat deja.
Cuvintele mi-au sunat mai dure decât am intenționat și mi-a părut rău că m-am răstit dintr-o dată la el. El nu a spus nimic, dar m-a apucat de încheietură și m-a forțat să mă întorc cu fața spre el. Am vrut să-mi trag mâna din strânsoarea sa, dar nu am reușit. Mi-am ridicat privirea și l-am privit în ochi. Erau tulburi și neliniștiți în timp ce încerca să spună ceva.

- Îmi pare rău, spuse atât de încet încât inițial am crezut că mi s-a părut. Îmi pare rău pentru felul în care m-am purtat. Știu că nu ai niciun drept să mă ierți, dar voiam să știi asta.
Nu puteam spune nimic, era prea șocată. Sasuke îmi cerea iertare? Mie? Era foarte schimbat față de cum era înainte sau așa dădea impresia. Acum ar fi fost momentul să spun ceva, dar nu știam ce. M-am uitat în continuare la el și mă durea să-l văd atât de chinuit, deși merita.

-În parte e și vina mea. Nu ar fi trebuit să vin niciodată acolo, i-am spus pe un tot mai blând.
Imediat ce am spus cuvintele am regretat pentru că știam că este o minciună odioasă și pentru că părea că tocmai primise o nouă lovitură. Chiar dacă se purtase așa cu mine, chiar dacă avusese alte intenții, în acele momente am simțit că mă dorea, că mă găsea atrăgătoare și asta eclipsa celelalte lucruri.

M-am gândit că era momentul potrivit să mă întorc la lucru așa că mi-am luat la revedere și am plecat în grabă înainte să aibă timp să mai spună ceva. După câțiva pași m-am întors și l-am văzut că rămăsese tot acolo cu o privire pierdută. Am oftat, dar i-am întors spatele și m-am grăbit să ajung la Tsunade.

* * *
Zilele următoare l-am văzut aproape zilnic pe Sasuke când îmi serveam prânzul, dar în afară de un salut rece nu scotea niciun cuvânt. Era ca și cum nu mi-ar fi cerut scuze niciodată și asta mă durea, deși nu o arătam. Într-o zi a plecat înaintea mea. Eram hotărâtă de-acasă să-i vorbesc indiferent de consecințe așa că m-m ridicat rapid de pe scaun și am ieșit.

L-am căutat din priviri și l-am zărit ceva mai departe de mine. Am alergat spre el și l-am strigat când am ajuns aproape. A rămas nemișcat în mijlocul drumului și s-a întors încet spre mine.
- Ce dorești? m-a întrebat pe un tot distant.
- Ce se întâmplă cu tine?
- Nu te privește asta, mi-a răspuns după care mi-a întors spatele și și-a continuat drumul.
- De ce nu-mi vorbești? am început să strig după el. De ce mă eviți? Ce am făcut?
Nu mi-a răspuns așa că am continuat:
- Suntem colegi. Nu poți să mă eviți la nesfârșit. Ce vei face în misiuni? Te vei preface că nu exist?
S-a întors brusc cu fața spre mine și fața lui era lipsită de obișnuita sa mască. Se vedea cât de chinuit era, prea multă suferință se citea pe chipul său angelic.
- Să înțeleg că nu-ți pasă decât de relația de colegialitate dintre noi. Decât atât, nu?

Parcă scuipa cuvintele unul după altul și fiecare părea încărcat cu ură. Nu înțelegeam ce voia să spună cu asta și i-am răspuns fără să mă gândesc.
- Știi bine că nu e adevărat. Ar fi trebuit să știi asta mai bine ca oricine că nu e numai asta. Eu...
Dar nu am mai putut continua pentru că lacrimi calde au început să-mi curgă pe obrajii îmbujorați.
- Nu voiam decât să îmi vorbești, am șoptit și m-am întors cu spatele la el.
Am vrut să plec imediat, dar două brațe puternice m-au îmbrățișat. Nu știu când a ajuns atât de aproape de mine, dar nu-mi păsa. Nu am avut puterea să mai spun nimic, să mă împotrivesc, nici măcar să mă întorc. Am continuat să plâng încet, în timp ce Sasuke își îngropase fața în părul meu.
- Îmi pare rău, mi-a șoptit în ureche și respirația sa caldă mi-a mângâiat gâtul. Nu ar fi trebuit să vorbesc așa, dar e vina ta.
M-am întors brusc spre el cu ochii înlăcrimați și obrajii roșii. Mă uitam la el și încercam să citesc în ochii săi ceea ce voia să spună. Nu voiam să cred că aș avea vreo influență asupra lui, după ce-mi dăduse de atâtea ori de înțeles că nu.
- Nu înțeleg ce vrei să spui, am spus încurcată.

Nu a făcut decât să râdă ușor și să-mi dea drumul. Mi-a întors spatele și a dispărut într-un nor de fum lăsându-mă singură în mijlocul drumului. Am rămas nemișcată câteva minute în timp ce priveam în gol, așteptând să se întoarcă. Când am realizat că nu se va întâmpla așa ceva mi-am șters rapid lacrimile de pe obraji și am pornit încet spre casă.

Am ajuns destul de târziu acasă și m-am îndreptat spre baie. Am dat drumul dușului și m-am băgat sub jetul de apă fierbinte, sperând să mă relaxez. Îmi plăcea senzația provocată de fiecare strop de apă la contactul cu pielea mea și am rămas sub duș mai mult ca de obicei. Când în sfârșit m-am convins că era timpul să ies din baie, am oprit apa și m-am acoperit cu un prosop. M-am șters rapid, m-am îmbrăcat în pijamale și apoi m-am băgat în pat, fiind prea obosită să îmi pregătesc ceva de mâncare. Am adormit rapid și toată noaptea am visat o lume ideală în care eram cu Sasuke.

Dimineața a venit mult prea rapid, soarele trezindu-mă brusc din vis. M-am ridicat din pat și am oftat adânc pentru că fusesem nevoită să revin la realitatea dureroasă. Mi-am urmat rutina și apoi am pornit spre biroul Hokage-ului. Găsisem un bilet în dimineața asta pe masa din bucătărie prin care Tsunade voia să mă vadă urgent, așa că acum mă îndreptam cât de repede puteam spre ea.

Când am ajuns în fața ușii am bătut ușor și, după ce am auzit un „Intră!” spus pe un ton plictisit, am deschis ușa și am pășit înăuntru. Mi-am îndreptat automat privirea spre biroul lui Tsunade și am observat că în birou nu se afla nimeni altul decât el. Nu știu cum de m-am pricopsit cu un așa noroc, dar începea să mă enerveze faptul că mă urmărea peste tot, dar nu făcea nimic altceva.
- Tu ce cauți aici? am întrebat pe un ton rece.
- Am fost chemat de Hokage. Tu?
- La fel, i-am răspuns și m-am întors cu spatele la el.
Mă comportam prostește, de parcă aș fi avut 5 ani și el mi-ar fi furat o bomboană. Noroc că Tsunade era acolo așa că discuția s-a oprit aici.
- Probabil vă întrebați de ce v-am chemat așa devreme, începu ea pe un ton calm.
Am dat amândoi scurt din cap și ea a continuat:
- Speram să nu se ajungă la asta, dar nu mai pot face nimic acum pentru a schimba ceva. Am o misiune pentru voi doi.
- Poftim?! am exclamat amândoi în același timp.
- Cum se poate așa ceva? am întrebat nedumerită. Parcă aveați nevoie de mine aici, am continuat.
- Îmi pare rău, Sakura, dar voi doi sunteți singurii disponibili din sat. Plus că nu aș lăsa această misiune pe mâna oricui.
- Dar..., am spus, însă ea m-a întrerupt.
- Niciun „dar”, Sakura. Chiar dacă aveți ceva divergențe între voi, va trebui să le rezolvați într-un fel sau altul pentru că veți merge în această misiune împreună fie că vă place, fie că nu. Mă bazez pe voi că o veți termina cu succes.
- Am înțeles, doamnă, am spus posomorâtă și Sasuke nu a făcut decât să aprobe din cap spusele Hokage-ului.
- Veți pleca în misiune mâine dimineață. Detaliile le veți primi mai târziu și voi proceda diferit față de alte misiuni. Sarcina pe care urmează să o îndepliniți este extrem de dificilă și periculoasă și puteți fi surprinși de dușmani. Așa că, pentru a le fi mai greu să afle scopul vostru real, am decis ca fiecare dintre voi să afle numai o parte din informații și este interzis să destăinuiți cuiva ceea ce vă voi spune. Nici măcar unul altuia.

Renunțasem să mă comport prostește când am văzut cât de serioasă era Tsunade, lucru ce nu-i stătea în fire. Aveam o presimțire că misiunea va fi la fel ca mersul pe o gheață mult prea subțire și o singură mișcare greșită ar însemna un eșec total. Nu voiam să mă gândesc la consecințe. Pentru a evita ca o tragedie să se întâmple va trebui să mă comport matur și să trec peste aceste gesturi stupide și puerile pe care le făceam în preajma lui Sasuke. Îmi voi asuma rolul de ninja și îmi voi ascunde sentimentele; voi reveni asupra lor numai după ce vom încheia misiunea cu succes, oricât de grea ar fi.

- Poți pleca, Sasuke, îi spuse Tsunade. Sakura, vreau să mai rămâi puțin.
- Da, doamnă.
Am așteptat amândouă ca Sasuke să plece și apoi Tsunade m-a privit serioasă în ochi. Avea în privire aceeași seriozitate de mai devreme și pe lângă asta o ușoară urmă de îngrijorare.
- Să știi că încă nu am încredere deplină în Sasuke, îmi spuse ea pe un ton îngrijorat. Poate că s-a întors în sat singur și l-am scutit de pedeapsă, însă nu am convingera că a rupt orice legătură cu vechii lui tovarăși.
Nu știam ce să spun, rămăsesem uimită pentru că ar fi putut atât de ușor să furnizeze informații prețioase dușmanilor.
- Nu vă pot contrazice oricât de mult aș vrea să o pot face, am spun și am oftat. Știu că puneți pe primul loc Konoha și faptul că doriți să îl protejați cât mai bine. Tot ce pot face este să sper că toate aceste lucruri sunt simple suspiciuni care vor dispărea cu timpul.
-Și eu sper la fel, îmi răspunse încurajator. Între timp vreau să-l supraveghezi pe Sasuke în timpul misiunii, să îi urmărești și cea mai mică mișcare. Crezi că poți face asta?

enjoy it

see ya ^_^

[Bloom.]

Salut! Ador ficul tau. Dupa ce l-am citit in intregime singurele cuvinte care mi-au venit in minte au fost: minunat, extraordinar, mirific!
Ficul asta e extrem de bun! Nici nu stiu ce as mai putea zice.
Naratiunea e foarte frumoasa. Descrierea la fel. Cand citesc parca as fi in locul personajului. Dialogul este foarte bun si deloc sec.
De greseli de tastare nici nu se pune problema. N-am vazut niciuna pe tot parcursul ficului.
Bravo! Ai o imaginatie bogata si chiar daca ficuri SasuSaku, sunt peste tot, al tau e original.
Astept cu nerabdare continuarea si sper ca o vei posta cat de curand.
Mmm...ce as mai putea spune?
Sper ca cei doi sa se mai apropie in misiunea asta si sa o duca[misiunea] cu succes la capat, cu toate ca as vrea sa intampine si obstacolo pe drum pentru a fi mai interesant^^
Sper ca Sasuke sa nu fie un tradator si sa se fi intors in Konoha de dorul Sakurei:D
Cam asta a fost tot ce am avut de zis.
Bye si grabeste-te cu nextu`!!!

[curcubeu fara culori]

well...stiu ca am lipsit extrem de mult timp, insa facultatea imi rapeste aproape tot timpul si nu stiu cand sa scriu...ceea ce postez acum este prima parte a capitolului 6 si sper ca saptamana asta sa-l termin
spor la citit si astept critici ca de obicei


Capitolul 6

Timpul a trecut rapid și m-am trezit din nou în biroul Hokage-ului, ascultând partea mea din instrucțiunile necesare misiunii. Din ceea ce am auzit nu mi s-a părut a fi o misiune atât de grea cum ne informase mai devreme Tsunade. Practic trebuia să recuperăm un pergament ascuns într-un loc pe care numai Tsunade și mai nou eu îl știam. Când am întrebat-o ce conține acel pergament mi-a răspuns că ar trebui să mă concentrez pe misiune și nu pe conținutul său.

Am părăsit biroul Hokage-ului și m-am îndreptat spre apartamentul meu. Odată ajunsă acasă am început să-mi pregătesc rucsacul pentru a doua zi. Am început cu câteva haine de schimb, după care am deschis dulăpiorul secret în care îmi țineam majoritatea pergamentelor și a armelor. Am pus în rucsac cam jumătate din conținutul dulapului, după care am acoperit totul cu un strat de haine și o pătură mai groasă pe care să o folosesc noaptea. După ce am fost sigură că am pus tot ce trebuia în rucsac m-am îndreptat spre baie, unde am făcut un duș relaxant.

Timpul trecea repede pe lângă mine și simțeam din ce în ce mai apăsătoare misiunea. În stomac aveam o senzație ciudată ca și când mi-ar fi fost strâns într-o menghină. Știam că deveneam paranoică și că arătam ciudat umblând prin cameră dintr-o parte în alta, dar pur și simplu eram prea nervoasă și entuziasmată pentru a sta locului.

Deși știu că ar fi trebuit să am parte de un somn bun și profund, în acea noapte nu am putut închide un ochi, și m-am zvârcolit tot timpul în pat. Spre dimineață am ațipit totuși puțin, îndeajuns însă cât să visez ceva ce speram să nu se întâmple și în realitate.

Inițial nu am realizat că visez pentru că m-am trezit în patul meu, iar soarele strălucea puternic sus pe cer. M-am ridicat leneșă din pat și cu pași greoi m-am îndreptat spre baie. Am ieșit zece minute mai târziu simțindu-mă pregătită de misiune și entuziasmată de timpul pe care urma să-l petrec în compania lui Sasuke. Momentul în care mi-am dat seama că visez, sau mai bine zis că am un coșmar, a fost când mi-am luat rucsacul în spate și am iesit pe ușă.

În loc să fiu întâmpinată de razele calde ale soarelui, în fața mea a apărut un tunel întunecat și sinistru care părea interminabil. M-am simțit dintr-o dată îngrozită și am început să alerg cât mă țineau picioarele spre capătul celălalt al tunelului. Îmi era greu și faptul că aveam rucsacul îmi făcea alergatul să fie și mai greu. În tunel era un miros greu de mucegai si de aer stătut și cu fiecare gură de aer pe care o luam în piept simțeam cum mi se face din ce în ce mai greață.

Era ciudat faptul că nici măcar nu am luat în calcul posibilitatea să mă întorc. Cumva știam în sinea mea că trebuie să ajung la capătul tunelului, dar în scăpa motivul, deși aveam impresia că este evident. Tot ce știam e că trebuia să mă întâlnesc cu... ceva nu este în regulă. Simt că uit ceva ce este important. Știu sigur că trebuia să ies din casă și pur și simplu să mă întâlnesc cu... cu cine trebuia să mă întâlnesc? Am început să plâng involuntar pentru că simțeam că îmi scapă ceva de o importanță vitală și simțeam cum mi se sfâșie inima pentru simplul fapt că nu îmi puteam aduce aminte cu cine trebuia să... să fac ce anume? Oare cu cât înaintez mai mult în tunel îmi pierd memoria? Oare dacă mă întorc voi începe treptat să-mi aduc aminte?

Ar fi fost atât de simplu să mă întorc de unde am plecat și să simt cum memoria îmi revine la loc ca niște piese de puzzle pierdute. Dar am continuat să aleg spre capătul tunelului, neavând niciun motiv concret, ci doar simțind că dacă ajung acolo lucrurile se vor clarifica. Nu știu cât timp am alergat; puteam la fel de bine să alerg o oră sau o zi. Timpul nu avea aceeași semnificație în acest tunel care semăna din ce în ce mai mult cu o dimensiune paralelă cu viața mea. Și oare cum era viața mea? Nu vedeam decât crâmpeie de amintiri care se derulau rapid în mintea mea ca niște fotografii prost făcute pentru că se vedeau fie în ceață, fie foarte întunecate, de parcă în fața obiectivului s-ar fi aflat un văl negru.

După ce am mai alergat un timp am putut zări o luminiță în depărtare, dar în loc să mă bucur că în sfârșit ajung la celălalt capăt, simțeam cum crește în mine groaza și cum mi se răspândește în fiecare mușchi, în fiecare fibră, în fiecare celulă a corpului cu fiecare pas care mă ducea mai aproape de ieșire. Intensitatea luminii creștea pe măsură ce mă apropiam de ieșire și am putut să văd mai bine în jurul meu, având în vedere că până atunci am alergat aproape în beznă. Pereții erau acoperiți cu un strat gros de mâzgă ce se prelingea ușor pe pereți, iar deasupra mea pânzele de păianjen semănau foarte bine cu o capcană în care aș putea fi prinsă în orice clipă. Nu am stat să analizez ceea ce e în jurul meu și am continuat să alerg. Cu câtmă apropiam mai mult de capătul tunelului cu atât lumina era mai puternică, până când m-a orbit de tot.

Am știut că am ajuns la capătul cursei când m-am izbit brutal de ceea ce părea a fi o poartă încuiată. Impactul m-a aruncat pe spate și am rămas nemișcată câteva momente, cât mi-a luat să mă dezmeticesc. Ușor, ușor ochii au început să se obișnuiască cu lumina și am început să disting lucruri ce se aflau după ieșire. Am auzit niște sunete și m-am ridicat să văd ce ar putea să le producă. M-am sprijinit de zăbrelele porții și m-am uitat dincolo de ea. Acolo se purta o luptă crâncenă între două persoane și, după câte se părea, nu mai avea să dureze mult. Una dintre ele, singura căreia îi puteam vedea fața, era un băiat cam de aceeași vârstă cu mine și părea pe punctul de a ceda. Avea părul negru, care contrasta cu pielea lui foarte albă. S-a uitat un moment în direcția mea cu niște ochi încredibil de negrii și am avut strania senzație că îl cunosc de multă vreme.

- Nu veni aici, Sakura. a strigat după care s-a contrentat din nou asupra luptei.
M-am uitat în jur încercând să-mi dau seama cu cine vorbește, dar în afară de mine nu mai era nimeni acolo. Oare Sakura este numele meu? Îmi sună cunoscut, dar mi-am uitat până și numele? Nu se poate așa ceva. Hai, concentrează-te! Numele meu este... este... NU ȘTIU!!! Cum se poate să nu-mi știu numele? Când s-a întâmplat asta? Mi-am cuprins capul cu mâinile și am căzut în genunchi, disperată că îmi simțeam mintea ca o foaie albă.

Gândurile mi-au fost întrerupte de un sunet ce a pus capăt luptei. Brunetul a fost aruncat câțiva metrii în spate și nu s-a mai ridicat de acolo. În jurul capului său începuse să se formeze un contur roșiatic, lucru care mi-a provocat o durere îngrozitoare în suflet. Mă simțeam ca și când aș fi murit odată cu el și, înainte să realizez, un cuvânt mi-a scăpat printre buze: Sasuke.

Un singur cuvânt a fost de-ajuns. Un cuvânt de care nu-mi aduceam aminte, dar de care îmi era dor să îl aud. Mi-a apărut imaginea unui cufăr încuiat, iar cuvântul era cheia cu care îl puteam deschide. Nu am ezitat și am descuiat cufărul. Imediat amintirile au început să-mi revină, de parcă le-aș fi atras ca un magnet înapoi. Am strigat din nou cuvântul și o durere sfâșietoare se auzea în vocea mea. Am continuat să strig în timp ce am izbucnit în plâns. La un moment dat mi-am amintit semnificația cuvântului și am început să plâng mai tare. M-am agățat de poarta încuiată și am început să trag de ea, încercând să ajung la el, motivul existenței mele patetice. Cum am putut să-l uit, m-am întrebat în timp ce trăgeam din ce în ce mai tare de poartă.

Mi-am adus aminte exact la timp că îmi pot folosi chakra și în secunda următoare poarta a dispărut din fața mea în urma impactului. Am alergat cât am putut de repede spre el și m-am prăbușit lângă capul său, neținând cont că stăteam într-o baltă de sânge. L-am strigat din nou, în timp ce îmi concentram chakra încercând să îl salvez. Și-a deschis încet ochii și m-a privit.

- Oprește-te, Sakura, mi-a spus în timp ce încerca să mă prindă de mână. Nu are rost, e prea târziu.
- Taci, am strigat spre el și am regretat imediat asta. Lasă-mă să mă concentrez, am continuat pe un ton mai moale. Nu e niciodată prea târziu.
A oftat încet și a închis ochii. M-am panicat din nou și l-am strigat disperată că totuși e prea târziu. Și-a deschis din nou ochii și mi-a zâmbit discret.
- Când o să ai puterea să renunți? m-a întrebat și de data asta mi-a prins mâna într-a lui.
- Niciodată, Sasuke, niciodată, i-am răspuns.
- Uită-te la mine, mi-a spus. Vreau să te mai văd o dată înainte să... înainte să..., nu a continuat pentru că s-a înecat cu niște sânge.
Mi-am ridicat privirea și m-am întors înspre el, având lacrimi în ochi. Nu putea, nu avea voie să-mi facă asta.
- Te iubesc, mi-a șoptit, iar eu nu am răspuns.
M-am aplecat spre el ușor și mi-am apăsat buzele de ale lui. Am simțit cum viața se scurgea din el odată cu sângele care se întindea din ce în ce mai departe de noi și am știut în momentul acela că l-am pierdut pentru totdeauna.


see ya ^_^

[Marina.]

Doamne! Deci habar n-ai de cat timp astept eu aceasta continuare:X
E genial. Din cate am inteles, e un vis nu? Da... asa e:))
Sper, asa cum a zis si Sakura, sa nu se intample asta si in realitate... ma rog in realitatea ficului=))
Capitolul chiar daca a fost lung, atunci cand citeam mi s-a parut extrem de scurt.
Te pricepi foarte bine la scris!
Despre naratiune, descriere si dialog nici nu cred ca mai e nevoie sa mentionez. Sunt perfecte. Defapt... ficul e perfect.
Greseli de tastare nu am vazut si nici nu cred ca au fost.
Pai.. as putea abera toata noaptea despre cat de mult iti ador ficul, dar ma opresc aici.
Mai pastrez ceva si pentru urmatoarele capitole!
Bye si spor la scris. Sper sa postezi cat de curand continuarea;;).

[curcubeu fara culori]

ce rapid vin cu o continuare:))...mai ca nu ma recunosc...revenim
acest fragment este a doua parte din capitolul 6...sper sa va placa si astept in continuare si critici:P
spor la citit


M-am ridicat din pat brusc în timp ce urlam cât mă țineau plămânii. Lacrimi îmi curgeau deja pe obrajii palizi și eram zguduită de spasmele care deveneau din ce în ce mai dese. Am încercat să mă conving că totul nu fusese decât un vis și că nu aveam motiv să plâng, însă totul fusese atât de real încât a trebuit să verific dacă sunt murdară de sânge. Din fericire nu eram, totul se petrecuse în mintea mea.

Am mai stat câteva minute în pat pentru a mă calma, după care am mers spre baie. Când am ieșit, m-am schimbat rapid în niște haine potrivite pentru misiune, am mâncat ceva rapid și m-am îndreptat spre ușă. Am ezitat câteva momente în fața clanței pentru că frica nu dispăruse de tot, dar am ispirat adânc și am deschis ușa cât de larg am putut. Razele calde ale soarelui mi-au mângâiat fața și m-am mai calmat.

Știam unde trebuie să mă întâlnesc cu Sasuke și m-am grăbit să ajung acolo cât mai rapid. Drumul nu a durat mult, dar eram deja într-o oarecare întârziere, mulțumită coșmarului care îmi încetinise toate mișcările. Am ajuns prima la locul de întâlnire și m-am așezat pe o bancă pentru a-l aștepta. După câteva minute a apărut și am oftat ușurată când l-am văzut.

- Ce e? m-a întrebat în timp ce eu mă uitam la el și zâmbeam ușurată.
- Nimic, am răspuns și m-am întors cu spatele la el pentru a-mi ascunde lacrimile care îmi apăruseră la colțul ochilor.
Le-am șters rapid și am tras aer în piept, după care m-am întors din nou cu fața spre el.
- Ce ai pățit? m-a întrebat în timp ce m-a apucat de mână și m-a tras mai aproape de el.
- Ți-am spus că nu am nimic, i-am spus nervoasă și m-am smucit pentru a-mi da druml la mână. Mergem azi? L-am întrebat și am început să merg cu spatele la el.

Nu a mai spus nimic, dar din câțiva pași m-a ajuns din urmă. În sinea mea mă bucuram că e teafăr și că totul se petrecuse în mintea mea, dar grija lui bruscă față de mine m-a luat prin surprindere și m-a iritat oarecum. Când am părăsit satul am început să alergăm și aveam impresia că inteționat mă lasă în urmă. Îmi plăcea să cred că l-am enervat cu comportamentul meu și că acum e supărat pe mine, dar nu-mi puneam totuși prea mari speranțe în asta.

Prima zi de drum cu Sasuke a fost plictisitoare din toate punctele de vedere. Nu am făcut decât să alergăm și atunci când făceam o mică pauză – lucru foarte rar – nu vorbeam aproape deloc. În afară de replici de genul „Cred că ar trebui să ne oprim” sau „ Nu sunt obosită” nu am schimbat alte cuvinte între noi. Mă enerva la culme acest lucru și nu știam ce aș putea face pentru a schimba ceva. Atitudinea lui față de mine mă exaspera și nu știam cât aș mai fi putut să-l suport. Aveam impresia că mă evită sau că se preface că nu exist, încercând să-mi adreseze câteva vorbe numai dacă era chiar obligat.

Nici a doua zi nu a decurs mai bine ca precedenta, lucru care deja era prea mult pentru mine. Putea fi atât de enervant câteodată încât simțeam că efectiv nu mai pot sta lângă el, ceea ce era o premieră pentru mine. Când ne-am oprit spre seară pentru a ne odihni eram undeva într-o pădure. Sasuke a plecat fără să spună nimic, dar s-a întors câteva minute mai târziu cu niște lemne și a început să-și facă de lucru cu ele, aprinzând un foc. M-am prefăcut că mă uit în jurul meu, dar cu coada ochiului îi spionam fiecare mișcare, fiind brusc conștientă că eram singurii pe o distanță destul de mare.

După ceva timp pe care l-am pierdut uitându-mă fie la flăcările jucăușe din fața mea, fie la Sasuke, m-am hotărât să am un moment de respiro și să plec pentru puțin timp singură. Așa că m-am ridicat brusc, lucru ce l-a făcut pe Sasuke să mă privească surprins.

- Mă duc să mai aduc niște lemne pentru foc, am spus în timp ce mă ridicam și nu i-am dat șansa să-mi răspundă.

Am plecat rapid de lângă el și am început să mă plimb prin pădurea care ne înconjura, bucuroasă ca am scăpat măcar pentru puțin timp de prezența lui apăsătoare. Nu aveam o direcție fixată în minte și umblam oarecum aiurea, fiind pierdută în gândurile care mă acaparau imediat ce aveau ocazia. La un moment dat m-am hotărât să mă întorc, dar nu mi-am putut da seama pe unde ar trebui să merg. Am încercat să merg spre stânga și după aproximativ zece minute am observat cum copacii deveaneau din ce în ce mai rari. Am crezut că am ajuns cu bine înapoi la Sasuke, dar am rămas surprinsă când am constatat ca mă aflam pe malul unui lac.

M-am bucurat în sinea mea pentru că în ultimele zile nu am avut un loc special amenajat unde să pot avea grijă de mine cum trebuie, așa că m-am hotărât să fac o baie. Mi-am dat repede jos hainele de pe mine, aruncându-le aiurea în spatele meu, și am intrat în apă. Eram norocoasă că lacul se formase dintr-un izvor termal pentru că apa caldă îmi relaza și deznoda toți mușchii.

Am înotat puțin, după care m-am îndreptat spre locul unde intrasem și m-am sprijinit ușor de o stâncă ce se afla acolo. Am închis ochii și m-am concentrat pe efectul relaxant pe care apa mi-l oferea, încercând să nu mă gândesc la nimic altceva. Totul a mers bine până când am auzit niște sunete de parcă cineva ar fi venit spre mine. Am reacționat rapid și m-am ascuns oarecum după stânca ce îmi servise drept loc de relaxare până în acel moment, după care mi-am îndreptat privirea spre locul de unde părea că se aud sunetele din ce în ce mai tare.

Priveam suspicioasă și curioasă în același timp spre locul respectiv și, după câteva secunde tensionate, a apărut un iepuraș. M-am relaxat automat și am început să râd în sinea mea. Cine ar putea să fie aici în noaptea asta. Singura persoană care era aproape de mine era Sasuke, ultimul sat fiind la jumătate de zi de mers pe jos și nu cred că lui i-ar fi păsat atât de mult de ce se întâmplă cu mine, încât să vină să mă caute. La cum s-a comportat cu mine până acum singurul motiv care l-ar determina să mă caute totuși ar fi acela că fără mine nu putea duce la bun sfârșit misiunea.

Am închis din nou ochii și m-am scufundat până la gât în apa caldă, încercând să mă concentrez doar asupra senzației pe care o simțeam. Pe nesimțite am ațipit, de vină fiind ultimele nopți aproape nedormite. Când m-am trezit era încă noapte – semn bun – așa că m-am grăbit să ies și să încerc să găsesc din nou drumul. Nu am apucat să-mi iau pe mine decât lenjeria deoarece am auzit niște sunete care veneau din aceeași direcție de unde venise și iepurașul mai devreme. Nu am vrut să risc așa că mi-am scuns rapid hainele în niște tufișuri de lângă mine și am intrat din nou în apă cu tot cu lenjeria pe mine.

M-am ascuns după stâncă și am împietrit în momentul în care în fața mea a apărut nimeni altul decât Sasuke. Era nebun? De ce lăsase lucrurile noastre nesupravegheate? Oare venise să mă caute? Nu cred totuși, l-aș fi auzit dacă m-ar fi strigat. Răspunsul a venit singur pentru că l-am văzut cum a început să se dezbrace încet. Nu am putut să mă uit la el și m-am întors brusc cu spatele, încercând să nu fac niciun zgomot. Câteva secunde mai târziu am auzit cum a intrat în apă și a început să înoate. Mă înroșisem până la rădăcina firelor de păr, dar asta nu m-a împiedicat să încerc să îl spionez.

Era deja la distanță de mine și nu avea cum să mă observe la cum stăteam ghemuită după stâncă. În schimb eu aveam o ”priveliște” superbă și efectiv nu-mi puteam lua ochii de la el. Am oftat ușor și asta a făcut ca în jurul meu să se formeze cercuri care se măreau pe măsură ce se depărtau de mine. M-am speriat pentru că puteam să mă dau de gol foarte ușor, însă nu aveam cum să ies din apă – zgomotul ar fi prea puternic și și-ar da seama. Așa că am stat ascunsă, așteptând ca el să plece.

M-a șocat când a început să înoate spre mine și m-am ghemuit și mai mult după stâncă. În cele din urmă a ajuns pe partea opusă a ei și s-a rezemat ușor de ea, aproape la fel cum făcusem eu mai devreme. M-am scufundat în apă până la gât pentru a fi sigură că nici măcar un fir de păr nu se vede, după care am început să ascult în speranța că voi auzi când va pleca.

Mă scotea din sărite faptul că nu se grăbea deloc, pentru că începusem să mă resimt după atâta timp petrecut în apa caldă și eram ușor amețită. La un moment dat s-a ridicat și a ieșit pe mal. Din nou m-am uitat în altă parte fără motiv și am reușit să mă dau de gol chiar dacă eram atât de aproape să trec neobservată. Am riscat orpivire spre Sasuke care își luase o pereche de boxeri pe el, după care m-am întors rapid și m-am trezit cu un șarpe în fața mea. În loc să mă folosesc de cunoștințele mele de ninja nu am făcut decât să sar ca arsă și să strig cât mă țineau plămânii.

Bine-înțeles că Sasuke s-a întors automat spre mine, iar eu am rămas nemișcată. S-a uitat o secundă la fața mea, după care privirea i-a alunecat din ce în ce mai jos pe corpul meu și nici nu m-a mirat. Arătam extrem de provocator în lenjeria mea udă care scotea în evidență tot ce se putea. Când credeam că nu mai are ce să mă șocheze, Sasuke mi-a demonstrat contrariul și pe fața lui a apărut un zâmbet pervers. Brusc am știut că trebuie să plec și cumva am reușit să mă întorc cu spatele, dar nu am apucat să fac niciun pas deoarece deja era în fața mea. Corpurile noastre erau atât de apropiate încât îi simțeam respirația mângâindu-mi în treacăt fața, așa că am înghițit în sec o dată.

Nu îi înțelegeam comportamentul deloc. De cele mai multe ori mă ignora, însă privirea pe care o avea acum era exact opusul. Mă bucuram într-un fel pervers că îmi acorda atenție, însă o mică parte a creierului care încă mai gândea rațional își punea problema cum să reacționez în situații de genul ăsta. Mă enerva faptul se comporta atât de diferit: ba era distant și rece și mă ignora complet, ba era tandru și atras de mine. Nu știam care față a sa era cea reală, deși în sufletul meu credeam cu tărie că a doua.

Dacă el credea că voi face aceeași greșeală se înșela. Nu voiam să mai cedez în fața lui. Așa că m-am folosit și eu de chakra și am dispărut din fața lui înainte de a reacționa în vreun fel. Am reușit să-mi iau și hainele înainte de a pleca și în încercarea mea disperată să scap de el am ajuns la locul unde stabiliserăm mai devreme să dormim. M-am îmbrăcat rapid și imediat hainele mi s-au udat de la lenjeria mea, formând două cercuri mai închise la culoare pe bluza care începuse să se muleze pe sâni. Ca metodă de precauție făcusem niște clone jutsu așa că pe moment nu-mi făceam griji că o să mă descopere.

M-am băgat în sacul de dormit pentru că simțeam cum se răcorea din ce în ce mai mult în jurul meu. M-am lăsat ușor pe spate și am închis ochii fără să adorm. Am stat așa ceva timp, până când am auzit niște pași ce se apropiau de mine. Nu am deschis ochii deși știam că poate fi riscant, în schimb mi-am făcut clonele să dispară și mi-am dat seama că Sasuke era cel care venise. L-am auzit când s-a oprit în dreptul meu, unde a ezitat câteva secunde, după care s-a îndreptat spre locul său, de cealaltă parte a focului care acum ardea mocnit. Nu știam ce urma să se întâmple mâine și speram să nu se comporte la fel ca până acum. M-am foit în sacul meu și m-am întors cu spatele la el, după care am deschis ochii. Priveam spre pădure fără să o văd cu adevărat, în timp ce în mintea mea derulam ce se întâmplase. Îmi era mult prea ușor să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi plecat și am oftat ușor, sperând ca Sasuke să nu mă fi auzit.

Știam că nu mai aveam mult timp de odihnă așa că am închis ochii și am adormit aproape instantaneu. M-am trezit brusc, sau, mai bine spus, am fost trezită. Sasuke mă ținea strâns de brațe în timp ce mă striga să mă trezesc. Eram încă în șoc după coșmarul avut – identic cu cel de acum două nopți - și plângeam din nou necontrolat. Am ridicat privirea și m-am uitat la Sasuke, moment în care am început să plâng mai tare. M-a strâns brusc în brațe, iar eu m-am agățat de el ca de un colac de salvare, în timp ce lacrimile mele sărate îi udau bluza. A început să-mi mângâie ușor părul pentru a mă calma, iar eu m-am strâns mai aproape de el. Faptul că îi simțeam parfumul inconfundabil și că stăteam în brațele lui m-a mai calmat și în cele din urmă lacrimile s-au oprit, transformându-se în mici suspine.

Când a fost sigur că m-am calmat m-a depărtat de el puțin, astfel încât să mă poată privi în ochi. M-am uitat la rândul meu în ochii săi hipnotizanți, însă nu i-am putut susține privirea și m-am uitat în altă parte. Era ciudat cât de blând se comporta cu mine acum, fără priviri insinuante sau ignorare. Era un Sasuke nou pentru mine care mă făcea să mă simt și mai atrasă de el.



see ya ^_^

[Marina.]

WoW! E genial! Te ador ca faci capitolele atat de mari si ca le postezi atat de repede.
Naratiunea: Geniala, superba, splendida...si alte milioane cuvinte de lauda. E superba pur si simplu!
Descrierea: Extrem de buna. Parca as fi eu in locul Sakure[si ah cat as mai vrea sa fiu :))]
Dialogul: Foarte bine gandit si deloc sec.
Totul e superb, extraordinar!
Cat il pot adora pe Sasuke. E , e exact asa cum as vrea eu sa fie un baiat:X
Pff... n-am idee ce as mai putea spune!
Abea astept continuarea pe care sper ca o vei posta cat de curand. La fel de rapid ca pe asta!
Bye si spor la scris:*:*:*