Chestii scrise in momente de curata nebunie

[BloodyInnocence]

De ce mintim?

De ce mintim? De ce este nevoie sa minti pentru a pacali persoanele din jurul tau? De ce trebuie sa pacalesti persoanele care iti sunt prietene si tin la tine? De ce trebuie sa inseli si sa injunghi pe la spate tocmai acele persoane care ti-au fost alaturi intotdeauna? De ce trebuie sa manipulezi persoanele din jurul tau doar asa de distractie pentru ca alt scop nu ai, nu ai ce sa castigi de pe urma lor daca le manipulezi, si totusi le manipulezi si le faci sa creada anumite lucruri si apoi cand adevarul reuseste sa isi scoata capul timid afara tu fugi ca un las ce esti din calea acelor persoane. De ce este nevoie de atatea minciuni, de atata suferita, de atata regret? Nu se poate sa fi sincer cu prieteni, cu persoana iubita?

Nu exista multe persoane care stiu ca valul negru al minciunii care este pus peste ochii tuturor este mai negru decat giulgiul mortii, numai ca acel val o data si o data este dat la o parte de soarta care s-a saturat sa te vada cum te zvarcolesti, cum te chinui mai rau ca un peste pe uscat sa ajungi la adevar, acea soarta iti ia valul si te lasa intr-o mare disperare cand constientizezi acel adevar. Ce se intampla in mintea ta cand il afli? Ce se intamla in inima ta cand iti dai seama ca persoana in care ai avut atata incredere, pe care ai primit-o in viata ta cu bratele deschise, pe care ai iubit-o si ai mangaiat-o nu este altceva decat un nimic care nu a stiut sa aprecieze, care s-a prefacut ca intelege, care intr-un final, te-a mintit tot timpul.

Si atunci cand intelegi acest adevar, cazi. Aripile ti-au fost rupte, incapatanarea cu care credeai ca exista bunatate, dragoste, adevar in lume este inca o data zdruncinata si te afunzi incet in abis, gandindu-te ca nu mai are rost sa lupti, ca toti sunt ca el. Ai mai primit o lovitura si o sa mai primesti multe daca te incapatanezi sa tot ierti si sa inchizi ochii crezand ca asa e bine, ca a gresit, ca nu o sa mai faca. Dar cate poti sa induri pana incepi sa te transformi incet in ceea ce urasti? Cate minciuni poti accepta pana cand incepi si tu sa minti, ignorand adevarul care iti seaca la cap inima incercand sa te aduca pe calea cea buna, incercand sa isi pastreze suveranitatea macar asupra ta daca asupra celorlalti a pierdut batalia.

Stai si plangi si incerci sa lasi lacrimile sa curga peste tine, peste sufletul tau care urla de durere sperand ca totul se va sfarsi, ca maine vei fi in stare sa zambesti si sa spui ca nu ai nimic, dar adanc in sufletul tau stii ca maine nu va fi mai bine, ca zambetul de maine este la fel de fals ca zambetul de azi, ca sufletul tau nu se va vindeca doar pentru ca tu lasi cateva lacrimi sa curga sau ca lasi cateva picaturi de sange sa pateze cearceaful. Nimic nu te va ajuta. Doar timpul poate sa repare ceea ce s-a stricat inca din fatidica aceea de clipa cand el a deschis gura si te-a mintit, inca de atunci soarta voastra a fost petcetluita si viata nu astepta decat sa iti deschizi ochii sa vezi ca frumosul cal nu este decat o martoaga deghizata.

Si atunci ce iti ramane de facut? Cum poti continua daca ai ramas cu cicatrici si daca de acum incolo nu o sa mai poti avea incredere in nimeni, pentru ca toti mint, toti inseala, toti. Toti. Nici unul nu este mai bun, nici unul nu o sa iti spuna adevarul. “Ce ramane de facut?” este intrebarea care nu te lasa sa dormi, care te chinuie vrand sa te faca sa te gandesti la viitor, sa nu te mai uiti inapoi pentru ca nu iti va placea ceea ce vezi acolo, doar ca nu stii raspunsul pentru ca durerea este prea mare, pentru ca tradarea lui te-a trimis in depresie, pentru ca fuge prin gandul tau o idee care poate sa puna capat acestui chin… Doar ca inca mai ai speranta care te face sa crezi ca maine va rasari o raza de soare in calea ta, ca maine culorile isi vor recapata intensitatea, ca maine griurile vor disparea pentru totdeauna din calea ta. Atata timp cat iti pastrezi speranta pentru o zi de maine mai buna totul va fi bine, dar si speranta aceasta scade in intensitatea in orele diminetii cand te trezesti singura prada sigura pentru singuratatea care te inconjoara si nu mai poti sa suporti si nu vrei decat sa adormi din nou.

Asa ca eu vin azi si va intreb pe voi toti cei care va simtiti cu musca pe caciula, care stiti ca ati gresit, care va regasiti printre aceia care prefera sa minta doar pentru a-si atinge scopurile: Nu era mai bine sa nu mintiti? Nu era mai bine sa spuneti adevarul? Ganditi-va bine inainte sa deschide-ti gura si sa spuneti o minciuna, ganditi-va ca poate raniti pe cineva in acea clipa, ganditi-va ca poate o sa fiti vreodata in aceasi situatie si o sa va doara si o sa va simti tradati. Nu va ganditi ca cea sau cel pe care il mintiti va afla si ca il va durea?

Nimic nu este mai rau decat o minciuna. Nimic nu este mai rau decat o tradare. Si totusi aceste vorbe goale nu pot sa ascunda sau sa vindece cicatricile din inimile noastre… vor ramane pentru totdeauna acolo, martori muti ai unor intamplari care se vor uitate.

[Panzer]

Interesant text, cu exceptia unor mici greseli gramaticale, oricum ce voiam sa spun de fapt, este faptul, cum afirma un clasic in viata " Everybody lies, what differs is the motive or the porpose"( Hugh Laurie aka Greg House). Pana la urma toti mintim mai mult sau mai putin atunci cand vrem sa ne atinge scopurile. Asta e adevarat, dar aici problema nu este doar de minciuna, de fapt este tradarea si lipsa de onoare pe care ai simtit-o atunci cand ai descoperit adevarul( din ce inteleg din textul tau probabil este vorba de iubitul tau sau o persoana foarte apropiata). Miniciuna a adus la lumina tradarea lui sau ei sau cine o fi pana la urma, conteaza prea putin. Dupa mine tradarea si lipsa de onoare este cea mai murdara trasatura a unei persoane. Indiferent cine ar fi sau ce ar face, de aceea ultimul cerc din iad, este rezervat tradatorilor, il merita pe deplin, pentru ca nu cred ca exista o fapta de gravitatea mai mare decat tradarea.

Acum nu incep sa ma laud ca stiu cum e, ca te inteleg sau alte chestii inutile. Fiecare percepe in feluri diferite, mai intens sau mai slab, depinde de persona, fiecare trecem prin asa ceva, mai tarziu sau mai devreme.

Cat despre depresie si suferinta si alte chestii la fel, nu ma pronunt pentru ca la fel depinde de persoana si de starea sa psihica( fara insinuari aici, doar ca unii au emotii mai intense sau mai slab, la fel, intelegi ideea), doar iti spun ca nu este ceva sa merite prea multa agitatie, tot ce trebuie sa intelegi ca fiecare luptam sa supravietuim zi de zi, ca sa putem lupta in urmatoarea, asta e viata. "Welcome to the real world, Mr. Anderson".

Si inca ceva, asa de incheiere, iti las un motto dupa care eu prefer sa ma ghidez in viata :" Cel ce nu are speranta ca va castiga, deja a pierdut". Sper ca intelegi ideea si daca mai vrei sa dezvoltam ideea, te astept.

[BloodyInnocence]

este un one shout iar titlul pe care l-am pus la acest topic exprima exact ce sunt lucrarile ce le voi posta aici: chesti scrise in momente de curata nebunie. daca sunt din propria mea experienta sau a altora nu este important. Oricum iti apreciez calitatile de a observa anumite lucruri si iti multumesc pentru sfaturi, desi poate calitatea mea cea mai valoroasa este aceea de a putea uita si trece peste odata ce termin de pus in cuvinte anumite sentimente.;))
si stiu si acel citat al marelui House, il urmaresc;))
Si daca vrei sa dezvoltam ideea pe baza acelui citat nu e nici o problema, doar ca nu vad ce am putea dezvolta. cand am vb despre speranta ma refeream la faptul o ea o data si o data dispare, ca renunti la inocenta cu care privesti anumite lucruri, din cauza careia te astepti la anumite fapte, actiuni din partea celor din jur. La un moment dat te saturi si renunti, dar asta nu inseamna ca la inceput nu ai avut speranta.

[BloodyInnocence]

Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata.

O alta zi tipica, normala, obisnuita. O alta zi la fel ca celalalte, la fel ca cea de ieri sau cea care va veni de maine sau daca vreti sa fiu mai exacta, este in mijlocul noptii cand stau si ma gandesc la toate lucrurile prin care am trecut, la toate visele pe care le-am avut, la sperantele pe care mi LE-A distrus sau poate pe care mi LE-AM distrus? Aceasta este o alta intrebare pe care o adaug pe lista mea deja prea lunga cu intrebari ce vor un raspuns. Este ora doua si nouasprezece minute, iar eu nu pot dormi si pe deasupra mai sunt si singura in casa. Tipic. Nu este nimeni langa mine sa vada cat de mult am decazut – ce bine – cat de mult m-am afundat in acel intuneric fara de sfarsit din care nu stiu daca mai am puterea de a iesi vreodata. De altfel, nici nu vreau sa mai ies; pentru ce sa lupt, pentru ce sa traiesc? Este cea mai buna ocazie - la aceasta ora tarzie, atunci cand toate mastile cad lasand adevarata fata sa isi faca aparitia, ocazie de care profita sentimentele mele pentru a ma chinui.
Asa ca stau si ma gandesc, uitandu-ma la reflexia mea in oglinda, la momentul in care totul a inceput. Totul are un inceput la fel cum acelasi „tot” are si un sfarsit, iar pentru mine sfarsitul a venit. Nu pot sa nu reflectez la acel moment crucial, punctul in care drumul meu s-a despartit in doua, iar eu nu am avut nici un cuvant in legatura cu drumul pe care vreau sa continui, pur si simplu mi s-a spus: „Ia-o pe aici.”; si asta am facut. Cred ca asta este cel mai greu de acceptat: faptul ca nu am avut nici un cuvant de spus, nici o parere de exprimat, nici o decizie de luat. Poate daca nu s-ar fi intamplat asa, poate nu l-as fi intalnit, poate nu as fi fost in aceasta clipa aici - stand in fata oglinzi – uitandu-ma la persoana ce sta in fata mea, persoana pe care nu o cunosc. Poate ar fi fost altfel, dar cum pot trai eu gandindu-ma la tot ceea ce a fost si ceea ce nu va mai putea sa fie niciodata? Sau si mai rau, gandindu-ma la ceea ce nu a fost si nu pot schimba in veci?
Imi i-au ochi din oglinda si ma indrept cu pasi mici, dar hotariti in baie, acolo unde o alta oglinda ma intampina, o alta reflexie se arata, o alta persoana pe care nu o cunosc isi face aparitia, insa atentia mea nu mai cade pe aceste lucruri – deja mult prea cunoscute pentru mine si mult prea tipice – ci pe mica cutie cu medicamente de pe raft care parca imi face cu ochiul. Nu stiu ce sunt, nu inteleg scrisul de mana de pe eticheta, insa sunt convinsa ca daca iau destule gandurile se vor opri si sentimentele vor disparea si totul va cadea in uitare, iar eu voi fi lasata sa dorm in pace. Nu tu vise, nu tu sperante, nu tu inima facuta bucatele, doar un mare nimic care ma inconjoara ca un giulgiu de matase negru si rece.
-Insa cu ce pret? Ma intreaba copila de doar unsprezece ani ce a aparut din senin in dreapta mea.
Oh, Doamne. La vederea ei inima incepe sa imi bata si mai tare si o mica durere ca un pumnal ce este infipt in inima mea apare, suparandu-ma. O cunosc atat de bine si ea, la randul ei, ma cunoaste pe mine. De ce ai venit? Ma intreb in sinea mea. Ochi ei caprui, ce poarta o privire atat de serioasa pentru o copila atat de inocenta, sapa in sufletul meu fortandu-ma sa imi amintesc si celelalte lucruri din viata mea. Ii zambesc incercand sa fac sa dispara acea privire, dar stiu ca totul este inutil. Zambetul meu se dizolva incet in lacrimile toxice ce incep sa se prelinga pe chipul meu distorsionat din cauza tristeti. Mastile au cazut, zidurile s-au daramat, iar eu raman goala si vulnerabila in fata unor forte mult prea greu de invins.
-De ce ai venit? Soptesc eu, stiind ca nu o sa imi raspunda.
Ea continua sa aibe aceasi expresie serioasa si asteapta sa spun ceva al carui raspuns nu il stiu pentru ca intrebarea pe care tocmai am pus-o era o intrebare fara rost, deoarece stiam raspunsul mult prea bine. A venit din cauza mea, din cauza gandurilor negre care imi prinsera mintea in ghearele lor botezate in sange. Un alt pumnal mic intra in inima mea, iar eu imi duc mana in dreptul ei incercand sa... nu stiu ce sa fac exact.
-Tu faci asta, soptesc eu mai mult pentru mine decat pentru mica satena, copie fidela a ceea ce sunt azi.
Stiu ca a inteles ce am zis. Este, de altfel, si imposibil sa nu inteleaga din moment ce ea sunt eu si invers. Ciudat, nu? Dar acesta este adevarul. Ma vad pe mine cum eram acum noua ani, exact inainte ca rotitele sa se puna in miscare si destinul sa ma aduca pe acest drum fara de iesire.
-De ce nu ma lasi sa o fac?! De ce de fiecare data apari in fata mea ca un inger al sperantei si ma faci sa las viata sa continuie in acest trup de pamant? Dar nu esti un inger al sperantei, o nu, o stiu mult prea bine. Tu doar maschezi cu lumina ta cruda realitate, ma pacalesti.
Da, sunt nebuna. Port o conversatie cu cineva care nu exista, si totusi, ce inseamna de fapt nebun si ce inseamna de fapt sanatos? Nu conteaza...
-Daca nu ti-ai dori sa fi pacalita, SA FI SALVATA, nu as mai fi aici, spune ea de data aceasta schimband expresia serioasa cu una plina de fericire.
-Stii prin ceea ce am trecut, cum poti sta acolo neatinsa de nimic? CUM?! Tip eu disperata la ea.
-CUM poti tu uita credintele tale? Promisiunile facute... ai uitat ceea ce ai spus? Ceea ce ai crezut pana ATUNCI?? Sunt lasi cei ce se sinucid. Ti-ai facut-o cu mana ta, deci trebuie sa suporti consecintele. Taci, indura si lupta. Nu asta era deviza?
-DISPARI!! Tip eu, inchizand ochi, refuzand sa o mai vad.
Cand ii deschid sunt din nou singura; doar eu si reflexia mea, persoana pe care nu o cunosc. Unde este privirea aceea daruita de ochi mei caprui care nu exprimau decat bunatate si sinceritate? Ce s-a intamplat cu chipul meu uman? Nu cunosc fata cu ochi tristi, plini de durere ce se uita inapoi la mine. Nu o cunosc si nici nu vreau sa o cunosc. Ma vreau inapoi. Iau cutia de medicamente si un pahar cu apa. Daca am de gand sa o fac in nici un caz nu o sa o fac in baie incercuita de lumina falsa si drogata a becului din incapere. Ies pe balcon si ma asez pe jos, uitandu-ma la cerul instelat al nopti. O noapte perfecta de toamna. O noapte perfecta si tipica in care eu sa cad in uitare si sa ma las imbratisata de nimic. Perfect, frumos, dramatic? Poate. Dureros? Posibil. Singura scapare? O, da.
Ma uit la pastilele din mana mea si inchizand ochi le inghit luand o gura de apa din pahar si astept. Nu va dura mult, o stiu mult prea bine, pana cand se vor intoarce acasa eu deja o sa fiu de mult pierduta, fara de speranta.
Nu am avut dreptate – nu de parca ar fi prima oara cand ma insel – inainte sa fiu inconjurata de intuneric il aud pe fratele meu deschizand usa de la balcon, strigandu-mi numele. Probabil ma cautau, negasindu-ma la mine in camera. Numai ca gandul meu nu mai este la el sau la ceilalti, da, sunt egoista, nu ma intereseaza durerea ce o las in urma mea. Gandul meu se indreapta din nou spre acea zi. Totul ar fi fost altfel, daca si numai daca nu as fi pasit pe acest drum. O stiu mult prea bine, insa este multe prea tarziu pentru regrete, mai ales acum cand sunetul ambulantei imi rasuna in cap, iar in jur totul se invarte, in timp ce brunetul cu ochi blanzi ma zdruncina, poruncindu-mi sa stau treaza, sa nu cumva sa inchid ochi. Vad furia alimentata de neputinsa sa: nu poate face nimic pentru ca nu stie ce am luat si cat si nu doreste sa imi faca rau, dandu-mi un medicament care sa reactioneze cu ceea ce am luat. Viata rade de mine. Ironic, tipic, normal, de asteptat. Paramedicul semana cu El, poate chiar este EL. Nu pot sa imi dau seama deoarece ma cufund din nou in inconstienta. Nu pot decat sa sper ca este pentru ultima oara.

[BloodyInnocence]

Astrele Noptii

Cat de mult mi-as dori sa ma aflu si eu printre ele si sa ma uit de sus la Pamant si la celelalte planete din acest vast univers. Insa soarta a fost cruda cu mine si m-a blestemat sa ma nasc o fata umana. Nu este nimic cu a fi om, doar ca nu stiu... de multe ori am impresia ca locul meu nu este aici, ca m-as simti mult mai bine printre stele, acolo unde totul este atat de minunat si de frumos, acolo unde nu exista grijile pentru ziua de maine pentru ca nu exista niciodata un sfarsit pentru ele.
Oh, cat de nesimtita sunt. Eu ma numesc Ablase si am douazeci si doi de ani si inca traiesc cu parinti mei. Da, poate sunt putin penibila. La varsta mea multi copii sunt prin camine stand singuri sau cu alti colegi de universitate dinstrandu-se, doar ca eu nu sunt asa. De cand ma stiu am fost o intrusa in aceasta lume. Nici nu mai tin minte de cate ori am stat acasa deoarece nu reusea mama mea sa ma trezeasca pentru ca statusem toata noaptea uitandu-ma la stele. Ce pot sa zic? Le iubesc si imi doresc din tot sufletul sa fiu acolo sus cu ele. Sunt obsedata si nebuna, sunt constienta de aceste lucruri dar nu am ce face si nici nu vreau sa ma schimb. Eu inca sper ca poate intr-o zi o sa intalnesc o stea si aceasta o sa ma rasplateasca luandu-ma cu ea acolo sus pentru ca am ajutat-o. Sa va spun un secret, dar trebuie sa promiteti ca nu veti spune la nimeni, absolut nimeni. Stiti acele stele cazatoare? Normal ca le stiti. Ei bine, daca gasesti o stea cazatoare si o stropesti cu sange de la o fata pura amestecat cu apa vietii, sufletul acelui astru va veni pe pamant. Vedeti voi, acele fragmente din roca ce constituia steaua nu este decat corpul astrului, sufletul lui inca este acolo sus, infrumusetand cerul nostru pamantean.
Eu in aceasta seara asta astept, o stea cazatoare. Dupa atatia ani in care am cautat apa vietii acum o saptamana am dat peste un magazin cu diverse lucruri magice si intrand de curiozitate am dat peste o femeie ciudata. Era imbraca exact ca o vrajitoare din filme si se uita la mine, urmarindu-mi fiecare miscare, apoi fara ca macar sa cer ceva sau sa ii spun ce caut a cautat pe sub tejghea si mi-a dat o sticluta albastra cu un lichid ce stralucea in aceasta. Cand am intrebat-o ce este in acea sticluta mi-a zis ca este apa vietii si inainte ca eu sa o intreb de unde stia ca imi trebuie asa ceva, s-a dus in spate, intr-o alta camera. Am urmat-o acolo, dar disparuse. M-am panicat si am iesit din acel magazin cat de repede am putut, uitand sa platesc. A doua zi m-am intors pe acea strada unde gasisem magazinul, numai ca acesta disparuse. Doua ore am cautat zicandu-mi ca este imposibil ca un magazin sa dispara pur si simplu de pe fata pamantului, dar nu eram decat la inceputul drumului. Lucruri ciudate au inceput sa se petreaca. Umbre care nu ar fi trebuit sa fie apareau de nicaieri in spatele meu, animale ciudate ma urmareau si unul care semana ca un caine chiar m-a atacat. Nici nu stiu in ce m-am bagat si tot ce vreau acum este sa scap de aceasta sticluta cu apa vietii pentru ca sunt sigura ca ea este de vina, numai ca de fiecare data cand o arunc, o sparg, aceasta apare din nou in ghiozdanul sau camera mea fara o zgarietura. Singura cale de a iesi din aceasta situatie este sa o folosesc si daca tot o sa o folosesc de ce sa nu o fac pe o bucata de meteorit?
Se pare ca este seara mea norocoasa. Tocmai vad o stea cazatoare si dupa cate pot sa imi dau seama este prin apropiere, s-ar putea chiar sa fi aterizat pe terenul de fotbal al fostului meu liceu. Caut ceva de imbracat si gasesc o bluza albastru inchis cu decolteu adanc si o fusta de lungime medie in carouri, negru cu albastru si cu cateva lanturi atarnand. Am un stil mai ciudat in materie de haine, nu o sa gasiti in garderoba mea niciodata galben, portocaliu, alb, culori din acestea deschise si vioaie. Arunc o scurta privire in oglinda si dupa ce imi ciufulesc putin parul meu negru ca abisul si lung pana la umeri imi i-au geanta si ies afara. Parinti mei dormi dusi la ora asta, doar este doua noaptea si nici macar nu au auzit cum am trantit usa de la bucatarie. Tipic pentru ei de altfel, toata ziua muncesc si cand vin acasa nu stiu decat sa se certe si sa doarma. Seamana cu niste roboti de marime normala care nu stiu sa faca altceva decat sa munceasca, sa se certe si sa doarma. Cateodata ma amuza aceasta comparatie numai ca acum sunt mult prea ocupata pentru a-mi da seama de acest fapt.
Nici nu ies bine pe usa ca apar din nou acele umbre care ma urmaresc asteptand ceva. Nu inteleg de ce nu ma ataca. Ce ii tine departe de mine? Nu stiu, dar atata timp cat se limiteaza la a ma urmari eu sunt multumita. Grabesc pasul pentru a ajunge mai repede la destinatie. Trec pe langa aceleasi case pe langa care am trecut doisprezece ani de zile, nimic nu pare schimbat, nimic interesant de vazut. Dar oricum nu ma intereseaza sa ma uit pe unde merg, deoarece stiu mult prea bine drumul spre fostul meu liceu, atat de bine incat l-as putea face cu ochii inchisi..
O jumatate de ora fac pana la terenul de fotbal si asa cum am crezut, este un crater destul de mare langa linia de douazeci de metrii. Aud niste animale cum maraie in spatele meu si fricoasa cum sunt din fire, incep sa alerg ca o disperata spre acel crater. Cum sunt si o impiedicata din fire cum ajung la cativa centimetri de acea gaura ma impiedic de o piatra, cred, si cad inauntru. Din fericire nu m-am lovit la cap sa imi pierd cunostinta, asa ca pot vedea mult mai bine decat mi-as fi dorit animalele ingrozitoare ce stau sus si se uita la mine, pregatiti sa atace. Iau o piatra si arunc in directia unuia dintre acele chestii si reusesc sa o lovesc in cap. Nu s-a clintit, a clipit si a continuat sa stea acolo uitandu-se la mine. Incercand sa nu ma mai gandesc la animalele acelea scot cele doua sticlute si un castron micut. Vars continutul sticlutelor in castron si le amestec, apoi spunand niste cuvinte in latina pe care le-am invatat din cartea din care am aflat despre acest ritual, stropesc roca cu acel lichid. Meteoritul incepe sa straluceasca, iar animalele ma ataca. Incerc sa ma lupt si sa le lovesc cu tot ce am la indemana insa nu am nici o sansa de scapare. Acestea se opresc doar dupa ce una dintre ele imi sfasie jugulara si ma lasa sa stau acolo si sa mor. Frumos mod de a muri, nu am ce zice. Noaptea sub cerul pe care il iubesc atat de mult. Nu stiu cat timp a trecut, dar ma mira faptul ca eu continui sa fiu constienta de ceea ce se intampla in jurul meu, apoi o lumina orbitoare apare ranindu-mi ochii si in fata mea isi face aparitia un tanar frumos ca un inger. Se uita la mine si imi zambeste. Aproape ca pot simt caldura acelui zambet cum imi mangaie pielea. Ochii lui seamana cu doua mici universe inlantuite si ma pierd in ei, ma pierd in adancimea lor. Nu imi vine sa cred. Chiar exista. Din pacate eu nu mai am mult de trait si o sa mor, uitand totul despre aceste intamplari.
-Mai ai de gand sa stai intinsa acolo, in sangele acela ce iti strica stralucirea? Ma intreaba el.
Eu nu inteleg insa ce spune, frapata de glasul lui de-a dreptul ceresc. Imi lasa impresia ca nu vorbeste o singura persoana, fiinta ci mai multe prin el. Ca vorbesc toate stelele.
Se uita la mine si vazand ca nu am de gand sa ma ridic, ma apuca de mana si ma ridica el. De abia atunci imi dau seama ca eu deja am murit. De aceea nimic nu ma mai durea, de aceea nu mai simteam nimic. Nu mai eram vie. Aceasta sa fie soarta care ne asteapta pe fiecare dupa moarte? Sa devenim stele? El imi raspunde la aceste intrebari, parca citindu-mi gandurile.
-Nu, nu esti moarta. Acele fiinte care te-au atacat sunt supusi nostri pe Pamant. Au rol de a conduce toti oameni care cred in existenta noastra pe drumul cel bun. Ei te-au adus aici, la mine.
-Dar... dar uite corpul meu acolo, este lipsit de viata, zic eu aratand spre trupul meu plin de rani si lipsit de sange.
-O sa intelegi mai incolo, nu pot sa iti explic acum, cand esti atat de corupta de viata ta umana. Odata ajunsa acolo sus, arata el spre cerul infinit, o sa intelegi. Moartea umana este una, ceea ce s-a intamplat cu tine este altceva. Mult mai complex si mai magic. O sa vezi.
Imi intinde mana, continuand sa aibe acel zambet calduros pe chip, invitandu-ma sa am incredere in el si am avut. I-am dat mana mea si in secunda in care mainile noastre s-au reunit am parasit Pamantul, calatorind cu viteza lumini printre stele si planete, spre o destinatie necunoscuta.
Aceasta este povestea mea. Cel care a venit sa imi arate noua mea viata a fost chiar Luceafarul, iar eu am devenit Luceafarul de dimineata. Am inteles ca acele creaturi mi-au omorit doar trupul uman, eliberandu-mi sufletul din carcasa aceea de lut si deasemenea am aflat ca o persoana ca mine apare doar o data la doua mii de ani. Nu vroiau sa ma piarda. Se pare ca aveam potential si aveau dreptate. Pana la urma am devenit Luceafarul de dimineata. Si daca vreti sa aflati cum se vede lumea de acolo sus, nu o sa va spun decat cautati apa vietii si veti afla...

[BloodyInnocence]

Fulgi de gheaţă

Lacrimi care ar trebui să fie fierbinţi curgeau pe obrajii mei, îngheţându-i. Vântul rece mă lovea din plin însă nu îl băgam în seamă. Nimic nu conta la acea oră, nimic. Mergeam de câteva ore bune, plângând, pe acea cărare acoperită de zăpadă moale ce continua să cadă din cer. Dar aveam un scop, o da, aveam un scop. Trebuia să îl duc la îndeplinire, trebuia să mă răzbun, să îmi regăsesc astfel fericirea pe care mi-o oferea iarna.
Totul în jur era alb, era pur, îngheţat în eternitate la fel cum mă simţeam eu în acele clipe. Îngheţată în eternitate. Frigul m-a ajuns din urmă şi mi-a amorţit sufletul. Asta mi-am dorit, să nu mai simt pentru că sentimentele mă copleşeau, mă sufocau, mă ucideau încet fără nici o considerare pentru sufletul meu plăpând.
Te uram! Încă te urăsc şi acum.
A stricat acest anotimp pe care eu îl îndrăgeam atât de mult, a stricat frumuseţea acestei păduri albe cu cuvintele lui pline de venin. Nu trebuia să îl ascult, nu trebuia să îi ofer încă o şansă... nu puteam să nu mă gândesc la faptul că dacă nu îmi închideam ochii, atunci m-aş fi bucurat că în alte dăţi de zăpadă moale ce acoperea totul.
Nu ştiu dacă puteţi să înţelegeţi acest sentiment pe care eu îl trăiam atunci când era iarnă. Cum mă simţeam când vedeam prima furtună care aducea fulgii mari, pufoşi de zăpadă peste micul sătuc în care locuiesc. Era atât de frumos... să vezi cum totul era acoperit de albul pur al fulgilor, cum totul era transformat într-o mare albă, gata să te aline, să te încânte, să te facă să vezi frumuseţea pură a acestui anotimp atât de crud, atât de aspru.
Da, îmi amintesc acea fericire pe care o simţeam de fiecare dată când păşeam în zăpadă lăsând în urma mea dovezi. Prima dată când păşeşti în acea pătură moale auzi cum striveşti fulgii de gheaţă şi îţi încânta auzul cu melodia lor specifică şi mai păşeşti o dată pentru a retrăi acea senzaţie şi apoi sătul de această experienţă te arunci în cel mai mare deal făcut din acest material. În jurul tău zboară încă o dată fulgii îngheţaţi doar pentru a se aşeza din nou peste trupul tău îmbrăcat în materialele ce îţi ţin de cald. Te bucuri de senzaţia pe care ţi-o oferă primul fulg ce se aşează pe nasul tău, topindu-se încet din cauza căldurii emanate de tine. Dar este o bucurie pe care o poţi simţi doar atunci, doar iarna.
Asta simţeam şi eu.
Iarna înzăpezită era visul, era dorinţa mea cea mai mare, iar el l-a distrus cu durerea pe care mi-a provocat-o. Cum a putut să facă aşa ceva? Cum a putut să distrugă acest anotimp atât de pur cu propriul meu sânge?
Da, propriul meu sânge pentru că în urma mea pătez plapuma albă din zăpadă... murdăresc totul cu durerea mea... transform acest anotimp în ceva groaznic un lucru pe care niciodată nu mi-am dorit să îl fac...
Iubesc iarna! De ce mă faci să fac asta? De ce mă obligi să transform totul în roşu? Nu puteai să îmi laşi măcar atât? Trebuia să îmi furi şi ultimul lucru care aducea fericire şi bucurie în viaţa mea! Te urăsc! Te detest!
Dar am câştigat în final, da, am câştigat pentru că eu sunt liberă să mă bucur de acest anotimp în continuare în timp ce tu stai aici îngheţat pe vecie.
Poate ar trebui să îţi mulţumesc, să îţi dau drumul pentru că fără tine nu aş fi ajuns crăiasa zăpezii, nu aş fi devenit tocmai ceea ce iubeam, dar nu o să o fac pentru că nu meriţi. Nu vreau să mai văd şi alţii suferind din cauza ta, distrugându-le visurile. O, nu, ghiocel, vei sta aici îngheţat în palma mea pentru vecie. Iarna va domni peste acest ţinut fără apariţia ta pentru a vesti primăvara. Nu mă mai poţi răni, ghiocel, nu mă mai poţi goni...
***
Şi afară începe furtuna care aduce fulgi mari de gheaţă peste ţinutul fantastic al inconştientului unei fetiţe ce visează la o iarnă albă, pură, frumoasă, dormind liniştită în pătura ce îi ţine de cald, ferind-o de frigul de afară.

[Katniss]

Hello dear.
Deşi îţi mărturisesc că ţi-am citit oneshot-urile acum ceva vreme, nu m-am gândit să îţi las un comentariu, până acum. Nici nu ştiu ce ma oprit să o fac, în fond chiar mi-au plăcut foarte mult. Descrii foarte frumos, iar faptul că oferi detalii dă un plus.
Ce să zic acest oneshot mi s-a părut interesant, iar explicaţia pe care ai oferit-o la sfârşit m-a intrigat într-o care măsură. Descrierea a fost prezentă, dar parcă de data asta a lipsit acel ceva care să mă dea pe spate, nu e vorba că nu mi-a plăcut, mi-a plăcut chiar foarte mult, dar parcă a lipsit ceva, ceva care să mă mulţumească într-un totul. Ideea mi se pare originală, iar greşeli nu am văzut, este posibil să îmi fi scăpat promit că data viitoare o să fiu mai atentă.
Cam atât aştept şi alte lucrări de la tine dear. Bye, bye.

[BloodyInnocence]

thx moxxy ca ai trecut si pe la acest topic uitat de timp si de multi;))

asta este un capitol dintr-o poveste de-a mea, mai exact este din Astru insa nu conteaza asta. Ceea ce conteaza este ca acest capitol mai intai a fost un one-shot pentru o chestie la liceu. Trebuia sa scriem o intamplare in propria noastra viziune a timpurilor din evul mediu. One-shotul original e mult mai simplu decat ceea ce am postat dar ideea este aceasi.
Orice fel de parere/critica este apreciata.:)

Elisabeth

Viata mea s-a transformat intr-un cosmar in clipa in care mama mea a intrat l-a mine in camera si mi-a zis ca doamna Peyrac va veni sa ma controleze. Cand am auzit-o am ramas ca traznita in patul meu. Nici nu ma trezisem bine si primeam o lovitura groaznica. Mintea mea lucreaza iar gura mea formeaza mii de intrebari care vroiau un raspuns, dar vocea m-a tradat. Nici un sunet nu vrea sa iasa, lasandu-ma fara de raspuns. Mama mea s-a uitat la mine apoi mi-a zis sa ma pregatesc ca in doua ore vraciul va veni. Imi arunca niste priviri pline de ura, dandu-mi de inteles ca nu ma mai considera fica ei, deja in mintea ei ma dezmostenise. Stiam ce se intamplase. Niciodata nu m-a scapat din ochi, iar acum cand prima zis din luna noiembrie a aparut, ea a vazut ca nu mi-a venit, asa ca a trimis dupa moasa sa fie sigura daca mai sunt sau nu fata mare. De ce imi este mie cel mai frica nu am scapat. Normal, eu nu am nevoie de cineva care sa imi spuna ca sunt nu mai sunt virgina si ca sunt insarcinata, stiu asta mult prea bine. Iubirea m-a orbit si m-am lasat pacalita, de doua ori. L-am lasat sa isi lase samanta in mine, crezandu-l cand mi-a zis ca nimeni nu ramane din primele doua contacte. Apoi, de parca nu ar fi fost de ajuns ca i-am daruit totul, ma mai si parasit. S-a culcat cu mine dupa care nici nu mai m-a bagat in seama, dar nu conteaza. Ma resemnasem de mult cu soarta mea. Macar sa nu mai adaug inca o rusine pe lista mea.
Cu aceste ganduri care nu imi dau pace ma duc in dormitorul mamei mele. Bat incetisor la usa, sperand ca nu este. Rugandu-ma la Dumnezeu ca ea sa nu ma invite inauntru mai bat o data, dar ca de obicei rugile mele nu au fost deloc ascultate. Trebuia sa ma astept la asa ceva, niciodata universul nu a fost de partea mea. Imi voi duce crucea pana la capat.
-Intra, aud vocea ei cum ma invita inauntru.
-Buna ziua, o salut eu de abia reusind sa fac aceste sunete sa iasa.
Simt un nod in gat care nu ma lasa sa vorbesc, insa trebuie sa il ignor si sa trec si peste acest impediment.
-Da, draga mea. Ce ta aduce in dormitorul meu? Ma intreaba ea cu un zambet fals pe buze.

Imi arunca o singura privire dupa care toata atentia I se indreapta la ceea ce face, si anume isi piaptana parul. Cum poate sa stea cu spatele la mine, sa se uite in acea oglinda, sa zambeasca si sa se prefaca in asemenea momente? Stia de ce am venit. Va continua sa isi vada de toaleta ei asteptandu-ma pe mine sa confesez? De ce ma chinuie in acest fel? Nu merit asa ceva, niciodata nu i-am iesit din cuvant si acum cand am calcat stramb nu poate sa ma consoleze? Cat as vrea in aceste clipe sa fiu si eu ca celelalte fete, sa stiu sa invart barbati pe degete. Sa fiu eu cea care sta acum in fata lui si sa zambesc de parca nimic nu ar fi in neregula, nu m-ar interesa. Dar nu, divinitatea ma blestemase cu o naivitate prosteasca si o timiditate teribila. Nu sunt proasta as fi vrut sa strig de atatea ori ochilor ce nu incetau sa ma judece, dar nu reusesc sa scap de ingenuitatea mea, care de fiecare data ma tragea in jos. Stiu ce inseamna aceasta puerilitate, sfiala dar nu pot scapa de ea. Ma raneste teribil cand imi amintesc ca pana si propria mea mama crede ca sunt proasta, o auzisem cand vorbea cu prietenele ei. Si incep sa cred ca sunt asa cum toata lumea crede.
-Astept un raspuns, zice ea plictisita, lasand peria jos si intorcandu-se cu fata la mine.
Ah! Urasc cand imi vorbeste pe acest ton, insa nu am curajul necesar sa fac ceva, asa ca imi inghit toate acele vrobe care se invart in capul meu si ii ofer raspunsul mult dorit.
-Vroiam sa iti spun ca nu este nevoie de moasa.
-O? Si de ce draga mea? Ai facut ceva sa dezonorezi aceasta familie?
Cat de usor rosteste aceste cuvinte. Cat de lejer pune punctul pe “I”. Vorbeste de parca este cel mai normal lucru din lume ceea ce exprima.
-Da, am facut.
Dar din pacate nu este deloc cel mai normal si nici cel mai onorabil.
Nu pot sa ma uit la ea, in ochii ei. Incerc dar nu reusesc, asa ca imi las capul in jos ca o servitoare. De altfel, niciodata nu m-am simtit altcumva in prezenta ei. Totdeauna eu sunt cea care a cedat si s-a lasat supusa.
-Nerecunoscatoare mica ce esti!
Nici nu mi-am dat seama cand a venit in fata mea. Simt cum degetele ei intra in parul meu lung si cret, de culoarea untului, apucandu -l de la radacina si smulgandu-l. Cad in genunchi din cauza dureri, insa nu vreau sa ii ofer satisfactia de a ma auzi cum cersesc indurare, am si eu onoarea mea. O, Doamne, nu am suferit destul? Inca o pata adaugata pe lista de rusini indurate.
-Stai sa auda vicontele ce ai facut! Cum ai putut sa fi atat de proasta? Te-a lasat pe deasupra si cu burta la gura. Nu scapi tu asa usor. Manastirea te mananca! Ma ameninta ea.

Vorbeste intr-una ca o moara stricata ce este, in timp ce, tinandu-ma de par, ma duce in biblioteca. Incerc sa tin pasul cu ea, dar nu reusesc. Ma tot impiedic si raman in urma, moment in care ma trage si mai tare. Niciodata nu mi-am imaginat ca poate sa fie atat de cruda si rea. Ma ingrozesc cand imi aduc aminte ca biblioteca este la parter, iar noi ne aflam la etajul intai. Cum o sa pot sa cobor scara? Eu nu sunt in stare nici sa ma tin bine pe picioare din cauza mamei mele si este drumul drept si neted. Nici nu vreau sa ma gandesc ce se va intampla. Nu am nici o sansa de supravietuire daca nu imi da drumul. Imi calc pe putina onoare care mi-a mai ramas, incepand sa o implor sa imi dea drumul.
-Mama, mama! Spun eu cu disperare. Te rog, da-mi drumul. Vin cu tine orinde vrei, doar da-mi drumul! Nu pot sa cobor scarile in acest mod, te implor ai putina mila… o rog eu fara un pic de speranta.
Nu ma aude sau mai bine zis, se preface ca nu ma aude. Continua in acelasi mod, ba mai mult, ma trage si mai tare. Nu inteleg ce am facut incat sa merit aceasta soarta. Am gresit, dar asta nu inseamna ca trebuie sa imi taie gatul.
Proasta de mine! Niciodata nu voi invata ca nu am pe nimeni pe aceasta lume? Vad treptele. Imi vad sentinta si viitorul. Nu am stat niciodata sa numar cate sunt dar stiu ca sunt destule pentru a ma condamna la moarte. Primele cateva trepte am reusit cumva sa le cobor cu bine dar inevitabilul s-a produs, iar eu m-am impiedicat, cazand. Cred ca mama mea asta astepta, deoarece mi-a dat drumul exact atunci cand mi-am pierdut echilibrul indreptandu-ma fara nici o sansa de a ma opri spre parter. Nici nu a incercat sa ma ajute, sa intinda mana spre mine si sa ma prinda. Nu, doar a stat acolo si s-a uitat la mine cum cad. Intre ceea ce a facut ea si cineva care m-ar fi impins nu exista nici o diferenta. Simt fiecare treapta cum intra in corpul meu, in timp ce eu ma rostogolesc. Este ca si cum cineva ma bate cu ceva din lemn. Inainte sa ajung jos, imi pierd cunostinta. Slava Lui Dumnezeu pentru micile favoruri, nu stiu cat as fi putut sa mai indur.

Ma trezesc peste cateva zile, cred, nici nu stiu cat timp a trecut. Totul in jur este invaluit in ceata si ma doare tot corpul. De abia pot sa ma misc, insa cel mai tare ma doare burta. De fapt, daca ma gandesc mai bine nu stomacul ma doare ci pantecul. Am pierdut copilul! Imediat acest gand isi face loc in mintea mea si ma chinuie. Nu l-am vrut dar nu puteam sa dau vina pe el pentru ceea ce se intamplase, avea sa fie un chemotoc mic rupt din mine. Trebuia sa fiu fericita ca dovada faptei mele a fost distrusa dar nu sunt. In schimb lacrimi fierbinti imi curg siroi pe fata mea. Lacrimi fierbinti este putin spus, sunt mai mult niste rauri de lava ce topesc totul in calea lor si isi scriu povestea pe inima mea. Tristete? Deprimare? Dezamagire? Depresie? Nu stiu ce simt. Ma uimeste faptul ca pot simti ceva cu toata acea durere fizica cerandu-mi atentia. Nu pot sa imi dau seama daca le simt pe toate sau foar pe una. Cu ochii scaldati in lacrimi, vad in ceata pe cineva stand la capul patului meu. Vreau sa ii zic sa plece sa ma lase in pace. Nu vreau sa vad pe nimeni in aceste momente. Imi doresc doar sa imi imbratisez pantecul gol si sa plang, lasand acei stropi de lava sa isi scrie poveste pe inima mea. Nu pot, insa, sa gonesc acea persoana, nu am nici vointa, nici forta necesara pentru a face aceste lucruri.

-Cum te simti draga mea? A fost absolut oribil. Te-ai impiedicat si ai cazut si… imi pare rau sa te anunt, dar…
Cunosteam vocea. Ce spune? M-am impiedicat? Practic m-ai impins, javra ordinara! Vreau sa ii spun asta in fata dar nu pot. Nu am puterea necesara pentru a tipa. Nu am in mine acea energie care sa imi alimenteze furia. Imi amintesc de sufletul ce il purtam in pantece. Stiu ca nu mai este dar nu vreau sa aud. Poate daca nu spun, daca nu aud acele cuvinte… poate nu este adevarat… poate inca pot sa pastrez iluzia ca el traieste in mine… poate…
-… ai pierdut copilul.
Necrutatoare, nemiloasa soarta! Nimic nu scapa degetelor tale lipsite de carne, care nu aduc decat durere si disperare. Viata mea este in mainile tale. De ce nu o iei? De ce nu vrei sa imi curmi chinul? De ce?! Nemernica! Nici macar o secunda nu cred ca i-a parut rau. Si ce tupeu are sa vina aici si sa imi spuna ca am pierdut copilul.

De undeva, din interiorul meu, gasesc ceea ce cautam si de care avea atata nevoie.
-Nenorocito! Esti o ucigasa si o ipocrita! Iesi din camera mea pana nu pun mana pe tine si te strang de gat. Curva ordinara! Iesi! Tip eu la ea.
Stiu ce o sa zica. Cum pot sa fiu atat de nerecunoscatoare? Needucata de mine, tipa la cea care i-a dat viata. Si ce? Ea nu mi-a luat mie ceva pretios? Eu nu am dreptul sa fiu singura si sa nu ii vad moaca de criminala?
O palma poposeste pe obrazul meu, deja mult prea vanat pentru a mai suporta si acea lovitura. Parca m-a lovit un barbat, asa ma simt.
-Sunt mama ta! Cum de imi poti vorbi asa? Eu ti-am dat viata, te-am crescut, nerecunoscatoareo!
-Poate tu m-ai dat viata dar in acelasi timp tu ai fost aceea care m-ai avea putin si mi-o fura. Insa te-ai multumit cu viata copilului meu nenascut! Continui sa tip la ea.

Nu ma mai cunosc. Unde este timiditatea mea? Unde disparuse nodul din gat ce nu ma lasa sa vorbesc? O luna de zile avea dar moartea lui m-a schimbat atat de mult. Cu greu imi duc mana la pantec si mi-l mangai, trista la gandul ca l-am pierdut.
-Foarte bine, daca asta vrei, asta o sa obti.
Am inteles din tonul ei ca ma amenintase. Nu stiu ce are de gand sa imi faca dar intr-un mod ciudat, nu imi pasa. Pentru prima oara in viata mea reuseam sa ma apar, sa ripostez. Insa acum ma intreb cu teama cat de scump ma va costa aceasta insolenta. Am banuit ca ceva groaznic avea sa se intample, atunci cand am vazut-o pe … Catherine, mama nu o mai pot numi dupa ce mi-a facut, cum a intrat lasandu-l, mai apoi, pe tatal meu sa intre. Nu pot sa nu ma intreb daca sentinta de moarte se va duce pana la capat, acum ca tatal meu stia.
-Cine a fost? Intreaba el simplu cu o voce lipsita de inflexiuni.
Nu inteleg ce vrea sa stie. Cine a fost ce? Ma uit la el nedumerita, neintelegand. Daca as fi stiut ce i-a spus aia poate as stii si ce sa ii raspund, cum nu stiu, tac din gura.

-Cine a fost cel care te-a lasat cu burta la gura?
Acum inteleg. Vrea sa stie cu cine m-am culcat. Pai, de ce nu a spus asta de la inceput?
-De ce? Il intreb si eu.
Ce mai conteaza in acest moment? Nimeni nu stie ca eu m-am culcat cu el, nimeni nu are habar de copilul care numai exista. Iubita lor onoare este salvata. Singurul lucru care ramane de facut este fie sa imi gaseasca un barbat, fie sa ma duca la manastire. Nici nu vreau sa aud de alt barbat, numai gadul ca tatal meu ar aduce pe cineva mai batran ca lumea sau urat ca noaptea si deja ma apuca o greata de nedescris. Prefer manastirea, macar acolo voi scapa de toate si voi fi singura. Doar eu si gandurile mele si Dumnezeu.
-Pentru ca te va lua de sotie nemernicul acela.
-Nu il poti obliga.
-Nu imi zici mie ce pot si ce nu pot face!
A iesit din incapere, lasandu-ma sa imi ling ranile in pace.
Urmatoarele zile au fost linistite. Javra de Catherine nu a mai aparut si cand am intrebat-o pe doica mea ce face mi-a zis ca a fost batuta de viconte si este in disgratie. Tatal meu nici nu a mai dat prin dormitorul ei, luandu-si o amanta. Ma bucuram ca si ea sufera la fel de mult cat sufar si eu. Stiu ca nu trebuie sa ma bucur, dar mi-a omorit copilul, scumpul meu iepuras, nu merita mila mea asa cum nu merita nici iertarea mea.
Cand am fost destul de sanatoasa sa cobor jos sa mananc cu familia mea, am observat privirea plina de ura a lui cthaerine si cea dezamagita a tatalui meu. Imi dau seama ca nu va mai fi nimic ca inainte, iar eu sunt de vina pentru asta. Nu mai pot sa fac nici un pas fara sa fiu supravegheata de cineva. Daca as fi avut puterea sa dau timpul inapoi l-as fi dat doar pentru a reparat greselile pe care le-am facut.

Zilele devenisera insuportabile din cauza ca nimeni, in afara de doica mea, nu mai vorbea cu mine. Sunt practic invizibila si nu mai am nici voie sa parasesc castelul. Am devenit o prizoniera in propria mea casa. Asteptam cu nerabdare sa vad care va fi soarta mea, ce hotarise tatal meu sa realizeze.
Ceasul de pe hol batuse ora trei. Eu ma aflu in biblioteca citind o carte destul de interesanta. Nu stiu cine este autorul dar cine a scris aceasta frumoasa poveste de dragoste nu traise sau nu traia in realitate. Realitatea nu este niciodata induratoare si in aceasta nu o sa gasesti finaluri fericite. Sirul gandurilor mele se abate de la ceea ce citesc catre alte lucruri mai importante. Ma gandesc de ce imi ordonase tatal meuu ca in fiecare seara, de azi inainte, sa stau in biblioteca. De obicei nu suporta ca cineva sa fie in camera in timp ce el lucra, dar l-am ascultat. Mare mi-a fost mirarea cand am vazut-o in incapere si pe Catherine. Oare ce planuise tatal meu? In cateva minute am aflat. Un valet veni pe usa ascunsa de un covor, din peretele nordic si a anuntat vizita ducelui de Wellington. Oare de ce nu l-a anuntat normal? Este ceva la mijloc, insa sunt constienta ca nu o sa pot afla niciodata ce este. Mai important era cum a reusit sa afle tatal meu despre el? I-am aruncat celui care a ajutat la conceperea mea o privire plina de ura. Cine ii zisese? Il iubesc pe Sir Wolf si stiam in ce ma bagasem atunci cand m-am culcat cu el, dar nu ma interesa. Oricat ma duruse comportamentul lui fata de mine, stiam inainte de a o face cu el ce avea sa se intampla dar ignorasem. Nu vreau sa il oblig sa isi petreaca intreaga lui viata alaturi de mine pentru ca stiu ca nu ma iubeste. Ma doare ingrozitor acest adevar, insa asta nu il schimba cu nimic. Pe el nu il interesa soarta mea, imi daduse de inteles acest lucru foarte clar.

-Cum ai aflat? Il intreb eu fara sa imi ridic privirea.
-Cand esti atat de influent cum sunt eu, nimic nu este imposibil draga mea. Desi trebuie sa recunosc mi-a fost foarte greu sa aflu, ai fost extraordinar de discreta cand te-ai culcat cu el, oricum nu mai conteaza. Ce conteaza este ca nu iti va lipsi nimic, ma voi asigura eu de acest lucru.
-Doar dragostea.
-Dragostea nu tine de foame! Se rasteste el la mine.
In acea clipa usa se deschide si in ea isi face aparitia ducele de Wellington.
-Buna ziua, viconte! Il saluta el pe tatal meu.
Acesta se ridica, sta putin inainte sa ii raspunda si zice:
-Bine ai venit, duce! Ce te aduce in umila mea casa?
Cata prefacatorie are si tatal meu in el. Raman uimita cand il vad pe Sir Wolf ignorandu-l pe tatal meu, sarutandu-I mana lui Catherine si apoi se indreapta spre mine. Ma ridic in picioare putin rusinata, asteptand sa vad ce face. Ma va pupa? Ma va saruta? Nu stiu. Ochii lui ma privesc reci si necrutatori, aproape dand vina pe mine pentru ca se afla aici. Sunt dezamagita atunci cand imi pupa mana, atingandu-mi foarte putin degetele, de parca ii este scarba de ceea ce ii fac. Vreau sa ii spun ca nu mai sunt insarcinata, sa ii zic tot adevarul, dar stiu ca tatal meu ma va omori daca as face asa ceva. Fiinta patetica, asa cum sunt, tin la viata mea si nu pot sa ii marturisesc, lasandu-l, astfel, sa se lege pe viata de cineva ca mine.

Dupa ce face aceste gesturi, ii raspunde tatalui meu, dar eu nu aud ce spune. Sunt cufundata in propriile mele idei. De altfel ma intereseaza prea putin ce vorbesc ei doi. De abia astept sa se termine totul, sa plec din acest catsel. O sa ii daruiesc un copil, daca va dori sa aiba un baiat atunci vom incerca pana cand ii voi face un mostenitor, dar il voi lasa liber. Nu vreau sa il oblig sa imi fie fidel. Cand vom ramane singuri o sa ii zic toate aceste lucruri, cerandu-I in schimb doar sa fie discret, sa nu afle nimeni.
In tot acest timp, eu ma uit la duce, asa ca atunci cand se intoarce si se uita la mine stiu ca vrea sa ma intrebe ceva. Incerc sa fiu atenta, sa inteleg ce doreste.
-Vreau sa stiu in ce luna esti.
Nu stiu ce sa raspund. Nu stiu ce ii spusese Catherine tatalui meu. Ii zisese in ce luna eram? Stia el ca eu eram in prima luna cand acel “accident” ingrozitor avusese loc? Dar mai ales isi mai amintea ducele ca acum o luna si ceva s-a culcat cu mine? Imi iau inima in dinti si ii raspund.
-O luna, cel mult o luna jumate, ii marturisesc eu.
Nu am prevazut ce a urmat. Tatal meu s-a ridicat si a venit langa mine gata sa ma plesneasca. Nu stia ca eram in prima luna de sarcina, acum aflase, deduc eu dupa modul in care a reactionat. Din fericire pentru mine, Sir Wolf il opreste inainte ca acesta a apuce sa ma atinga. Poate exista totusi o scanteie de bunatate pe acesta lume.
-Este viitoarea mea sotie. Nimeni, si cand spun nimeni ma refer la absolut nimeni, nici macar parinti ei, nu are voie sa ridice mana la ea. Nu mai zic de a da in ea, afirma el uitandu-se urat la tatal meu, care isi smuceste mana din stransoare.

Ma incantat nespus de mult gestul lui. Ma bucur atat de tare incat nici nu am observat cand a disparut vicontele din peisaj. Mai bine ca a plecat si asa prezenta lui nu era incantatoare. Ii fac semn salvatorului meu sa se aseze langa mine pe canapea. Il ador! O, doamne cat pot sa il iubesc. Jur ca o sa incerc sa il fac fericit, sa ii indeplinesc orice dorinta, oricat de mica. Simt nevoia sa imi asez capul pe umarul lui, dar imi este prea rusine pentru a face acest gest. Si oricum inima mea care deja bate atat de tare incat am impresia ca toti din incapere o pot auzi, nu cred ca ar fi rezistat la o asemenea atingere. Asa ca ma multumesc cu faptul ca sta langa mine, pe canapea, la doar o cativa centimetri distanta.
A inceput sa discute ceva cu Catherine, insa din nou eu nu am inteles ce au discutat ei. Nu ma intereseaza. Tot ce aud sunt bataile inimii mele, spargandu-mi timpanele, dar nu ma plang. Deoarece cauza acestei reactii este atat de dulce, nici nu ma mai intereseaza consecinetele. Normal ca aceasta stare de pura fericire nu dureaza mult. Sunt trezita la realitate de catre adevarul crud al situatiei in care ma aflu. Sunt doar o egoista, stiu asta, dar ce pot face? Po sa ii spun adevarul… Si atunci tatal meu ma va omori, il cred in stare de asa ceva, doar acum cateva clipe era sa imi arda una de aveam sa il tin minte si de fata cu musafiri. Sunt trasa in dou directii si nu stiu ce sa fac. Sa ii zic si sa imi accept soarta sau sa nu ii spun si sa il condamn la o viata alaturi de mine? Chiar ar fi atat de rau daca va trai cu mine? Nu stiu, asta numai el poate spune.
Gandurile imi sunt spulberate de ridicarea rapida a ducelui. Nu stiu ce se intamplase dar el in cateva secunde disparuse din incapere, lasandu-ma pe mine si pe Catherine uitandu-ne una la alta, uluite.
-Unde a disparut? Reusesc eu sa o intreb.
Aceasta da din cap in semn ca nu stie.
Urmatoarele zile au fost un adevarat balamuc. Catherine si tatal meu deja se apucasera sa faca pregatirile pentru anuntarea logodnei. Pe mine ma neglijau si imi spuneau sa stau in camera mea ca se ocupa ei de tot. Nu mai conta ce vroiam sau daca vroiam sa se faca un mare balamuc legat de logodna mea. Nu suportam acest lucru dar ce putea face, in afara de a ma supune? Nimic. Asa ca am tacut si am inghitit.

Zilele au trecut si toate au fost puse la punct si pregatite cand un servitor din casa ducelui de Wellington a venit la noi si ne-a spus ca Sir Wolf lipseste de doua saptamani. Dpua saptamani. Asta inseamna ca lipseste din acea seara cand a venit la noi. Ce s-a intamplat cu el? S-a razgandit si a parasit Londra pentru a scapa de furia tatalui meu? Sau poate a fost omorit de talhari? Nu pot sa ma opresc din aceste ganduri negre care le am. Il vad pe tatal meu cum se inroseste de furie si am stiut ce trebuie sa fac.
Astept sa vina miezul noptii, ca luna sa ajunga in mijlocul acelui cer intunecat, avand ca pistrui milioane de stele. Atunci sigur toata lumea avea sa doarma si nimeni nu avea sa ma opreasca. Gata, orologiul bate ora si eu ma indrept spre locul meu preferat. Castelul are patru turnuri, fiecare asezat catre un punct cartezian. Mie face mare placere sa ma urc in turnul estic, deoarece de acolo se vede cel mai bine rasaritul soarelui. Primele raze ale lui, intotdeauna, reuseau sa ma incalzeasca, sa imi vindece ranile care existau in inima mea. Imi dadea speranta unei zile mai bune. Acum, insa, nu se vede decat o luna plina, splendida. Rochia mea alba din matase, subtire este batuta de vant in toate directiile. Ma uit in jos si nu vad decat natura inghetata si pustie care este pregatita sa ma imbratiseze, sa ma primeasca in sanul ei. O noapte linistita, inghetata in eternitate, moarta care nici nu se compara cu cele de vara cand linistea este sparta de sunetele micilor vietati adapostite de natura bogata. Un fior ma strabate dar incerc sa il ignor. Nu mai conteaza ca imi este frig, oricum nu voi apuca ziua de maine. Si eu, ca si natura din fata mea, voi ramane blocata in eternitate, retraind tragedia vietii mele.
-Te iubesc, dragostea mea. Asa ca m-am decis. Nu o sa te condman la o viata alaturi de mine, daca eu nu mai sunt, tatal meu nu mai are de ce sa se razbune, soptesc eu pentru negura noptii.

Imi indrept ochii catre cerul infinit si am impresia ca luceafarul tocmai a clipit, aproband decizia mea. Si astrele sunt cu mine in aceasta noapte uitata de toti. Inchid ochii si fac un pas… in gol. Atat a trebuit. Cad. Vantul imi ingheata trupul, dar nu imi pasa, nu va dura mult. Sunt prea dezamagita de ceea ce se intampla sa ma mai gandesc si la altceva. Trebuia sa imi revad toata viata, sa retraiesc toate momentele fericite, sa mai simt o data acea minune in pantecul meu cum creste, dar eu nu pot sa ma opresc din a ma gandi la moarte. Incerc sa imi eliberez mintea si sa revad acele clipe, insa nu reusesc. Soarta aceasta pana si in momentul mortii ma distruge si nu vrea sa imi ofere cateva minute de placere. Nemiloasa, cruda mea soarta care a avut grija sa pot duce o cruce nepotrivita pentru umerii mei mici. Esti multumita acum? Cad, mor, vin la tine destinule si nu ma poti opri.
Asta a fost ultimul lucrur pe care l-am gandit. Corpul meu s-a lovit cu putere de pamantul inghetat si am murit instantaneu. Nici macar nu am putut sa imi i-au adio de la viata, de la natura, de la astrii. Sau trebuia sa fac asta inainte sa fac acel pas fatal? Nici nu mai conteaza acum…

[Katniss]

My dear Fallen după cum ţi-am spus astăzi, am venit cu un comentariu şi la acest oneshot. Pot spune că mi-a plăcut foarte mult. Descrierea a fost reuşită la fel şi dialogul şi naraţiunea şi probabil dacă ai fi fost mai atentă la greşeli totul ar fi fost perfect. După cum spuneam greşelile strică perfectul şi crede-mă au fost destul de multe. Voi începe cu cele de tastare:
Ce ta aduce; toata atentia I se îndreaptă; sa confesez, ai uitat un mă, asta o să obţi ai mâncat un i; poate tu mi-ai dat din nou ai uitat un i; omorit; cthaerine şi ar mai fi alte câteva asemene greşeli. Ai probleme cu semnele de punctuţie, de obicei cu virgula pe care uiţi uneori să o uiţi înaintea lui ,,dar'' şi undeva ai pus virgula înaintea lui ,,şi''. Ai putea să laşi SPACE între linia de dialog şi propoziţie. A da încă ceva nu se scrie vroiam, corect este voiam. După cum spuneam a fost un oneshot frumos, iar dacă nu ar fi fost greseli ar fi fost perfect. Cam atât sper că nu te-a supărat comentariul meu şi te aştept cu o altă creaţie. Moxxy terminat.
Bye, bye.

[BloodyInnocence]

Mici perle translucente

Plouă.
Nu ştiu ce caut în acest loc părăsit, la această oră târzie din noapte. De fapt, nici nu ştiu dacă este noapte sau zi, norii negri acoperă cerul împiedicându-mă să îmi dau seama de oră. Dar asta nu este important.
Nu ştiu de ce stau, nu ştiu la ce mă uit, nu ştiu mai nimic. Tot ceea ce ştiu este că plouă. Plouă de când am venit aici.
Oare cât timp a trecut de atunci?
Nu pot să spun.
Timpul îmi scapă printre degete, trecând peste mine de parcă nu aş exista, de parcă m-ar ignora. Nu mă atinge nici timpul, nici ploaia, nici vântul care spulberă liniştea pădurii.
Sunt imună, imparţială... inexistentă. O martoră mută la frumuseţea absurdă şi absolută a acestei furtuni.
Åži totuÅŸi, ce caut aici?
Continuă să plouă.
Mici perle translucente cad din cer, din norii indigo şi grei care apasă pământul, care scapă acele perle ce se transformă în mii de licurici atunci când întâlnesc o suprafaţă tare, care rezistă o secundă înainte să dispară. Este tragic cum frumuseţea lor durează doar atât: o secundă. O simplă secundă înainte să moară, să cadă în uitare.
Tragic. Ploaia este tragică, furtuna este la fel.
Ştiu că am venit aici cu un scop, doar că nu mi-l amintesc. Tot ce pot să îmi dau seama este că într-un mod ciudat furtuna reprezintă agonia sufletului meu.
Agonie, tragedie, ploaie... sufăr? Plâng?
Sunt conştientă că ar trebui să ştiu să răspund la aceste întrebări, însă nimic nu mă ghidează în această lume fără sens. Doar furtuna mai face lumină în mintea mea.
Aud cum tunetul zguduie pământul şi îmi îndrept privirea în direcţia din care s-a auzit, rămânând uimită când văd cum fulgerul apare pe cer. Iar acesta face lumină în întunericul din mintea mea.
Şi îmi amintesc.
Trei persoane pline de sânge într-o maşină distrusă. Trei persoane dragi, iubite sunt inconştiente în poziţii terifiante, aproape inumane.
Un accident.
Eu ieşind din maşina distrusă, plecând să caut ajutoare. Am plecat, îmi amintesc, dar când am intrat în pădure, când m-am pierdut, nu ştiu.
Cât timp a trecut de la acel accident? Sunt bine? I-a găsit cineva? Pare să fi trecut o eternitate de atunci.
Şi continuă să plouă.
Perlele translucente se lovesc de pielea mea amestecându-se cu sângele uscat. Este al meu? Este al lor? Nu ştiu. Totul pare atât de ireal, este ca şi cum nu mi se întâmplă mie, este ca şi cum totul este un simplu vis.
Cad în genunchi uitându-mă în sus spre norii indigo şi nu văd decât acele mici perle translucente căzând şi mai repede pe pământ. Nici o rază de soare sau de lună, doar nori şi ploaie.
Nu pot să îmi amintesc... şi continuă să plouă.