Zâmbetul desparțirii

[Itsumi]

Hy..am decis sa postez si eu o poveste de a mea...In cazul in care o vedeti pe un alt forum, sa stiti ca sunt aceeasi persoana, numai ca mi-am schimbat nickul..*oricine o poate lua de la capat nu?*
Sper sa va placa..Voi posta pentru inceput doar prologul... Astept orice fel de critica, dorind sa ma perfectionez. Daca exista aici useri care sunt activi si pe celalalt forum, vor stii cine sunt, si vor stii si povestea. Multumesc...
P.S. Vor exista si unele cuvinte care poate ii va deranja pe ceilalti. Imi cer scuze pentru problemele aparute.

Astea fiind spuse..
The story begins....


Prolog . . .


Am crezut ca totul s-a terminat
Ca viata mea numai exista.
Insa un sentiment nevinovat, a fost pus la cale
Si iata-ma din nou langa tine...


Ploua... Ma gandesc sa incep o viata noua.

O noua viata, fara probleme, fara remuscari sau mustrari de constiinta. Imi doresc sa ma nasc din nou si sa-mi traiesc altfel viata. Oare voi reusi sa ma reincarnez fara nici o problema, in ciuda faptului ca am comis pacatul suprem?
El mi-a spus clar sa nu fac asa ceva. Este interzis religiei mele, sau a oricarei alte religii. Sinuciderea nu duce la nimic bun. Poate doar la ”falsa impresie” de a scapa de regrete, si greseli comise in viata. Din pacate nu te gandesti mai departe de bariera, si sa realizezi, ca defapt ii faci pe cei din jurul tau sa sufere mai mult decat este cazul.

*Esti un suflet pierdut, in agonie...Te amagesti crezand ca esti mai bun decat mine...Te inseli...*

Poate anumite persoane au tipat la tine, te-au lovit, te-au jignit, te-au amenintat, insa viata trebuie continuata, indiferent de deciziile pe care le iei. Nu poti renunta la ea, doar pentru ca cineva ti-a spus ca esti urata, proasta, sau tarfa. Nu trebuie sa iti pese de ei...Trebuie sa iti pese doar de tine.
Acum insa este prea tarziu pentru elegiile mele. De ce oare nu m-am gandit la ele inainte? De ce acum stau si imi privesc corpul inert stand pe aleea din fata casei parintesti, plina de sange din cauza contactului brutal cu asfaltul.


*Sentimentul de regret ma face sa privesc in urma...Dar ajung la aceeiasi concluzie. As fi procedat, la fel.*


Hmm..imi place cum arat acuma. Pentru prima oara realizez cate caracteristici aveam, cate trasaturi frumoase aveam, dar pana atunci nu le puteam constientiza. De ce trebuie sa pierzi ceva, sau sa te pierzi pe tine, pentru a castiga ceva? Este un schimb prea dur, nemilos, care nu este intotdeauna preferabil. Acum de exemplu: El a castigat totul...Eu am pierdut totul.
Ma intreb daca cineva va descoperi ca numai exist, ca am disparut pur si simplu. Contrar orei care ar trebui sa fie in lumea umana, nici o urma de om nu se arata. Ca si cum spatiul si timpul s-au oprit, iar cadavrul meu trebuie sa stea acolo pentru o lunga perioada de timp, pentru ca eu sa vad ce am pierdut si ce puteam alege.
Daca cineva mi-ar spune, iti dau o ultima sansa, insa daca o dai in bara, sufletul tau va putrezi in Iad, as accepta-o bucuroasa, si dornica sa schimb ceva. Tot ce mi-a ramas acum, este sa bantui lumea pentru o eternitate, in speranta ca voi gasi si alte fantome sinucigase asemeni mie si ca ne vom imprieteni.
Inainte sa mor imi amintesc ultimele cuvinte spuse de el...:

Stand in ploaie, strigandu-ti numele, viata nu este la fel fara tine”.


Pana cand cineva imi va ridica trupul si va suna innebunit la 991, eu voi sta si voi avea grija de trupul meu, amintindu-mi cuvintele lui inainte de a-l intalni poate, pentru ultima oara.

[Marina.]

Buna! Iata ca am aterizat si pe la ficul tau.
Prologul imi place mult, chiar foarte mult. Imi place descrierea sentimentelor. Naratiunea e buna, dupa parerea mea, iar de dialog nici nu se pune problema deoarece nu ai avut.
Doar doua greseli am vazut:
acuma=acum.

Ma intreb daca cineva va descoperi ca numai exist...=> Ma intreb daca cineva va descoperi ca nu mai exist...

Cam astea au fost greselile pe care eu le-am vazut.
Abea astept primul capitol si presimt ca va fii ceva foarte interesant si ce merita citit.

Ei bine, eu iti urez bafta in continuare si astept nextu`.

[Me_Samy]

Hy..am decis sa postez si eu o poveste de a mea...In cazul in care o vedeti pe un alt forum, sa stiti ca sunt aceeasi persoana, numai ca mi-am schimbat nickul..*oricine o poate lua de la capat nu?*
Sper sa va placa..Voi posta pentru inceput doar prologul... Astept orice fel de critica, dorind sa ma perfectionez. Daca exista aici useri care sunt activi si pe celalalt forum, vor stii cine sunt, si vor stii si povestea. Multumesc...
P.S. Vor exista si unele cuvinte care poate ii va deranja pe ceilalti. Imi cer scuze pentru problemele aparute.

Astea fiind spuse..
The story begins....


Prolog . . .


Am crezut ca totul s-a terminat
Ca viata mea numai exista.
Insa un sentiment nevinovat, a fost pus la cale
Si iata-ma din nou langa tine...


Ploua... Ma gandesc sa incep o viata noua.

O noua viata, fara probleme, fara remuscari sau mustrari de constiinta. Imi doresc sa ma nasc din nou si sa-mi traiesc altfel viata. Oare voi reusi sa ma reincarnez fara nici o problema, in ciuda faptului ca am comis pacatul suprem?
El mi-a spus clar sa nu fac asa ceva. Este interzis religiei mele,(fara virgula inantea cuvantului "sau") sau a oricarei alte religii. Sinuciderea nu duce la nimic bun. Poate doar la ”falsa impresie” de a scapa de regrete, si greseli comise in viata. Din pacate nu te gandesti mai departe de bariera,(numai pune virgule inaintea lui "si" decat daca este o astfel de enumeratie:" am luat si lapte,si oua,si paine", intelegi?) si sa realizezi, ca defapt ii faci pe cei din jurul tau sa sufere mai mult decat este cazul.

*Esti un suflet pierdut, in agonie...Te amagesti crezand ca esti mai bun decat mine...Te inseli...*

Poate anumite persoane au tipat la tine, te-au lovit, te-au jignit, te-au amenintat, insa viata trebuie continuata, indiferent de deciziile pe care le iei. Nu poti renunta la ea, doar pentru ca cineva ti-a spus ca esti urata, proasta, sau tarfa. Nu trebuie sa iti pese de ei...Trebuie sa iti pese doar de tine.
Acum insa este prea tarziu pentru elegiile mele. De ce oare nu m-am gandit la ele inainte? De ce acum stau si imi privesc corpul inert stand pe aleea din fata casei parintesti, plina de sange din cauza contactului brutal cu asfaltul.


*Sentimentul de regret ma face sa privesc in urma...Dar ajung la o concluzie. As fi procedat, la fel.*


Hmm..imi place cum arat acuma.(acum) Pentru prima oara realizez cate caracteristici aveam, cate trasaturi frumoase aveam, dar pana atunci nu le puteam constientiza. De ce trebuie sa pierzi ceva,(iar virgula asta :-w) sau sa te pierzi pe tine, pentru a castiga ceva? Este un schimb prea dur, nemilos, care nu este intotdeauna preferabil. Acum de exemplu: El a castigat totul...Eu am pierdut totul.
Ma intreb daca cineva va descoperi ca numai exist, ca am disparut pur si simplu. Contrar orei care ar trebui sa fie in lumea umana, nici o urma de om nu se arata. Ca si cum spatiul si timpul s-au oprit, iar cadavrul meu trebuie sa stea acolo pentru o lunga perioada de timp, pentru ca eu sa vad ce am pierdut si ce puteam alege.
Daca cineva mi-ar spune, iti dau o ultima sansa, insa daca o dai in bara, sufletul tau va putrezi in Iad, as accepta-o bucuroasa, si dornica sa schimb ceva. Tot ce mi-a ramas acum, este sa bantui lumea pentru o eternitate, in speranta ca voi gasi si alte fantome sinucigase asemeni mie si ca ne vom imprieteni.
Inainte sa mor imi amintesc ultimele cuvinte spuse de el...:

Stand in ploaie, strigandu-ti numele, viata nu este la fel fara tine”.


Pana cand cineva imi va ridica trupul si va suna innebunit la 991(este 911 din cate stiu eu sau ai tastat tu gresit ...), eu voi sta si voi avea grija de trupul meu, amintindu-mi cuvintele lui inainte de a-l intalni poate, pentru ultima oara.

Este un fic frumos,nu am avut multe de criticat avand in verdere ca este un prolog,astept sa vad unde se duce acest prolog.
In mare parte am inteleg cam ce vrea sa spuna si despre ce va fi vorba,dar asta nu inseamna ca nu ma tii in suspans.
Vreau sa vad cum evoluezi si mi place ca pui spatiu dupa semnele de punctuatie..estetica :):)
Kiss!!:X

[Itsumi]

Multumesc pentru comenturi little crazy and Marina...Stiu ca..*micile mele greseli sunt virgulitele* mereu le-am avut. Insa sper sa ma corectez :)
Deoarece maine nu voi avea timp sa postez, *am multe teste T_T*...am venit mai repede cu primul capitol.
Sper sa va placa..
Enjoy!





Capitolul 1 - Amintirile...


”Te astept sa vii...
Sa te intorci la mine,
Numai aici, ne va fi cel mai bine..

Mirabela Dauer - Te astept sa vii



Altadata...ce cuvant gol, care nu iti exprima nici un sentiment, decat de dezamagire. Simti cum viata, sufletul, numai conteaza, atata timp cat a fost amanat pentru alt timp, alta data...
Eu am asteptat, atata timp sa te intorci la mine, stiind ca impreuna vom trece peste orice greutate a vietii, impreuna fiind o forta invincibila. Insa tu ai decis sa imi calci in picioare inima, sentimentele purtate de atata vreme pentru tine, crezand astfel ca te vei razbuna pe mine.

Chiar si dupa atata timp imi aduc aminte de mine, cum eram eu la inceput de viata.

Am fost o fata frumoasa, draguta, talentata, placandu-mi toate placerile vietii, avand orice imi doream, fiind o mica printesa pentru prietenii si familia mea. Nu pot spune ca eram rasfatata foarte mult, si eu munceam pentru a-mi fi indeplinite dorintele, luand cele mai mari note din scoala, invatand cat mai multe limbi straine, ducandu-ma pentru cateva saptamani la scoli de vara , unde puteam sa imi exersez vorbitul intr-o limba straina, cat si comportamentul meu in societate.
Tin si acum minte, pe prima mea invatatoare de la scoala. Eu stiam deja la varsta de 5 ani, sa citesc, si sa scriu destul de bine. Gradinita pot spune ca nu am urmat-o deoarece imi displacea ideea de a ma juca cu alti copii ca mine.
Da, eram o fire foarte retrasa, fara multi prieteni, decat cei din cercul de prieteni ai familiei mele. Intr-un fel eram un bibelou intr-un glob de cristal, care trebuia sa fie perfecta, admirata de toata lumea, fara a fi atinsa nici macar cu un fulg.

Prima mea zi la scoala, a fost destul de emotionanta. Ma asezasem in prima banca de pe mijloc, asteptandu-mi invatatoarea la fel ca si ceilalti elevi. Toata lumea se uita la mine, de parca as fi fost o ciudata, insa mie nu imi pasa de ce spunea lumea. Eu voiam sa fiu perfecta, iar perfectiunea cere sacrificii mari. Atunci cand domana invatatoare a intrat pe usa am stiut ca ma voi intelege foarte bine cu ea, desi aveam de trecut prin multe incercari grele pentru a o convinge ca sunt o eleva demna si excelenta pentru a-i fi predate cunostiintele dansei in profunzime.
De indata ce a deschis catalogul si mi-a pronuntat numele: Leena Howard, am simtit o mandrie trufasa in mine, ca si cum eu as fi fost aleasa de doamna mea...se pare ca eram foarte egoista pe vremea aceea.
Dupa cei patru ani in care am acumulat cunostiinte, eram deja prea buna pentru acea scoala. Intre timp, in acest interval de timp, multi baieti incepura sa ma placa, insa eu nici macar nu le aratam vreo atentie. Mi se pareau prea josnici pentru mine, eu eram prea buna pentru ei, si cel mai important lucru eram prea mica pentru o tampenie ca aceasta. Cel putin asa mi se parea mie, la momentul respectiv.

Prima mea zi de gimnaziu...Pot spune ca si mutarea mea la acel liceu, m-a facut sa ma maturizez drastic, in toate sensurile. Numai eram doar o fetita...Incepeam deja sa fiu o adolescenta, care isi dorea si alte lucruri decat invatatul, desi incercam sa imi ascund aceste impulsuri cat de bine puteam. In tot acest timp am reusit sa imi fac atat prieteni pe viata, cat si dusmani. Nu poti fi placuta de toata lumea, nu?
De asemenea aici am cunoscut si prima mea iubire sau cel putin eu asa consideram atunci cu creierul meu de furnica, in privinta baietilor. Bineinteles, a fost un esec total, deoarece acel baiat nu ma vedea mai mult decat o amica...si asa s-a terminat totul...patetic, nu? Si toata aceasta ”idila” a mea a durat sa zicem...3 ani... In timp in care din nou eram atractia principala a clasei, iar eu sufeream...Cu timpul am acceptat pe altcineva ca si prieten foarte bun in viata mea, insa, totul a devenit dintr-o ”iubire inocenta" intr-un esec total, ajungand la dispret si ura. La fel si a treia incercare a mea, a fost din nou esec..
Se pare ca tot ce tine de romantism nu ma caracteriza si pe mine, ci din contra ma ocolea cum stia ea mai bine, sau ma ataca pana cand simteam ca viata numai are rost.

Prima mea zi la liceu...Pot spune ca a fost si trist dar si frumos in acelasi timp. Imi parea rau ca ma despartisem de colegii mei, care si cu bune si cu rele imi fusesera ca o familie, un timp indelungat, si inca sunt. Colegii cei noi, ma dezamageau in fiecare zi, prin simplitatea lor, insa cu timpul m-am acomodat cu ei, formand o noua familie, mai puternica si mai unita...
Intre timp nu am mai cunoscut ce era iubirea, eu canalizandu-ma doar pe invatat, pe note mari si atat. Nu pot spune ca aveam o prietena foarte buna sau ceva de genu acesta insa, incercam sa ies din obscuritatea vietii mele incetul cu incetul.
Imi doream un baiat superb, perfect, la fel cum era cel din visurile mele..insa stiam ca nu exista asa ceva, si de aceea nu imi mai deschideam inima in fata niciunui baiat.
Intradevar, ma mai uitam dupa ei, si comentam ce picioare frumoase are, ce spate uimitor are...chestii de ale fetelor care nu au ce face...Insa nici unul nu ma fermeca cu adevarat. Se pare ca perechea ideala pentru mine nu exista...

A venit si timpul balului de absolvire a clasei a 12a...Nimic nou, nimic ceva de nevazut. Am dansat, am ras, ne-am promis unii, altora ca nu vom rupe legatura speciala care se crease intre noi, si ca o sa ne vedem la reuniunile de clasa. Insa toata lumea stia ca acestea sunt doar promisiuni, iar promisiunile se tin greu...Bacul nu a fost asa de usor cum spera toata lumea,insa cu mult talent am reusit sa il iau cu cea mai mare medie din liceu, si intrand la facultatea de medicina foarte usor.
Imi doream sa imi schimb viata insa, acum nustiu ce m-a determinat sa recurg la acest gest...

Nu imi mai amintesc de chipul lui, de nimic ce ne tinea stransi pe amandoi. Se pare ca o parte din suflet, si din memorie s-au dus la momentul impactului cu cimentul dur si rece..Acum ramane de vazut ce se va intampla cu mine..Voi ramane o biata fantoma, sau voi reusi sa ma reincarnez...Doamne ce tampenii spun...
Insa spre bucuria mea nebunesca, am auzit salvarea de undeva din apropiere, aducand speranta mea desarta cu ea...

[Marina.]

Buna din nou! Imi place acest prim capitol. Inca mai ai ceva probleme cu virgulele. Ti-a mai spus Little_ Crazy ca nu se pune virgula inaintea lui" Si".
In rest, doar mici greseli pe care, daca te vei uita mai bine peste capitol le vei observa. Sfatul meu este sa [ma vor omori cei care citesc aceasta poveste] nu pui asa de repede capitolele. Unul la doua zile ar fi perfect.

Pai... asta a fost tot comentariul meu. Abea astept urmatorul capitol si presimt ca va fi un fic foarte interesant:X

[Itsumi]

Arrigato Marina...da stiu o sa incerc sa postez la cateva zile..dar daca atata timp cat am capitolele de ce sa nu le postez?
Vin cu capitolul 2...
Enjoy :)



Capitolul 2 - Lacrimile . . .




Atunci cand durerea este prea mare,
Un singur lucru ramane de facut...





Aud galagioasa sirena care se apropia din ce in ce mai mult de locul unde ma aflam eu. Spre surprinderea mea, multa lume incepuse sa se stranga in jurul trupului meu inert. Bineinteles familia mea nu era acasa, iar asa zisii mei prieteni nici urma de ei. Pot spune ca sunt un suflet gol acum, dupa ce m-am despartit de trupul meu, insa intr-o oarecare masura, moartea m-a facut sa vad cu alti ochi viata.
Ciudat sa spun lucruri care oricum numai conteaza acum. Am ales aceasta cale, si numai pot da inapoi. Salvarea alba a ajuns mai repede decat ma asteptam eu, iar medicii s-au napustit ca niste ulii asupra mea. Incercau toate manevrele de resuscitare asupra mea, incercand ca inima mea plina de durere sa fie retrezita la viata. Insa eu nu voiam sa mai stau in calea nimanui, a fost prima decizie care am putut sa o iau singura.
Minutele treceau fara oprire, iar spre surprinderea mea, dintr-o masina neagra Auddy A6, au iesit mama urmata de tata. Ambii erau albi la fata si pareau speriati. Intr-un fel imi convenea sa ii vad asa. M-au facut sa sufar mult amandoi, mai ales atunci cand se cearta din cauza afacerilor sale importante. Da, pot spune ca nu eram o fata oarecare, ci una mai speciala. Nu eram saraca, dar nici extrem de bogata. Eram o mica printea in mintea parintiilor mei, insa eu ma simteam captiva in aceasta poveste imaginara creeata de ei. Poate in sfarsit realizeaza durerea pe care eu o simteam adeseori cand ei imi spuneau ca este singura cale de izbanda si ca trebuie sa ii ascult intocmai.

~ - Daca nu vei face asa, te voi dezmosteni si vei merge la camin! ~



Mama stia cat de mult ma speriau aceste cuvinte. Poate pentru altii nu ar fi contat, ar fii acceptat acest lucru, dar eu una nu. Eram obisnuita intr-un anume stil de viata, si nu puteam sa ma dezobisnuiesc de el. Era ca un drog pentru mine. Aveam sofer, bodyguarzi, servitori, bani...orice imi doream. Si cu toate astea am ales sa comit pacatul suprem...

Se pare ca medicii s-au lasat invinsi de soarta mortii pe care mi-o alesesem singura. De cate ori incercam sa cer un sfat sau ajutor mamei sau tatei, ei ma trimiteau in camera mea spunandu-mi ca o sa vina mai tarziu sau sa pun pe unul dintre bodyguarzii mei sa-l bata pe acel vierme care a indraznit sa ma deranjeze. Chiar sa dau si mita daca asta mi-ar asigura ceva mai bun. Pentru ei totul se rezolva prin violenta si bani...doar despre aceste lucruri voiau sa discute intotdeauna. Mama este o actrita de succes la Hollywood, iar tata un influent avocat de mare prestigiu. Familia ideala nu?


~ - Asta e rasplata noastra dupa cat muncim ca sa ai tu toate pe tava? ~



Tata mereu imi spunea aceste vorbe...Credea ca astfel ma va face sa realizez ca trebuie sa le calc pe urme. Ei aveau planuri mari cu mine, sa devin ori avocat ori actrita...Insa mie imi placea foarte mult medicina. Ma fascina sangele, durerea totul. Luam toata suferinta bolnavilor asupra mea, iar in capul meu incercam sa ii ajut sa se vindece. Insa din pacate nu am reusit sa imi duc planul mai departe. Am reusit doar sa intru la facultate de medicina, cu ceea mai mare medie, iar cursurile aveam sa le incep chiar din aceasta toamna. Insa am comis acest gest incontrolabil cu 2 luni inainte. Poate nu trebuia sa fac acest lucru, insa intr-un fel ma simt mai bine, mai usurata, numai simt acea durere care imi mocnea in suflet.
Trupul meu era infasurat acum intr-un sac negru, pentru a fii trimis la morga. Probabil ca aveau sa imi scoata toate organele si intestinele pentru a afla daca ma drogasem sau bausem inainte de a face asa ceva. Bineinteles vor fi dezamagiti. Eu nu ma drogam si nici nu beam niciodata. Recunosc am incercat de cateva ori sa fumez adica de 4-5 ori insa dupa aceea m-am lasat. Nu mi se parea cine stie ce chestie fumatul. Dupa mine chiar si acum pare o mare prostie.
Motivul pentru care nu exploatam aceste delicii ale vietii cum ar spune-o altii este destul de simplu. Anturajul.
Eu nu aveam prieteni, nu aveam pe nimeni. Prietenii mei erau falsi, nu le pasa nimic, erau langa mine din cauza faimei si banilor. In schimb nimic. Nu puteam sa ma plang lor sau altcuiva din cauza situatiei de acasa. Eram singura, eu cu mine...
De aceea imi doream sa imi gasesc perechea. Acea persoana care sa ma iubeasca, sa ma protejeze, sa imi sopteasca cuvinte dulci la ureche, sa imi faca surprize, sa nu ma insele. Sa fim impreuna pentru totdeauna. Insa este doar un vis sau mai bine spus era.
Asemenea persoana in zilele noastre numai exista. Decat mincinosi si profitori. Poate reuseam intr-un tarziu sa cunosc aceasta persoana perfecta pentru mine, insa am decis sa imi curm viata mai devreme...
Ochii mei o privesc pe mama mea...Renumita actrita Jolie Howard. Sta in genunchi langa mine mangaindu-mi fata cu pielea ei alba si catifelata. Pot spune ca o mostenisem. Ea era inalta avea ochii albastrii parul auriu. Singura diferenta intre noi era ca eu aveam ochii caprui, mosteniti de la tatal meu, Jerry Howard.
M-am apropiat putin de ea, si incepea sa imi placa treaba asta de-a spiritul cand am vazut pe chipul mamei mele ceva care nu credeam ca voi vedea vreodata.
Lacrimi frumoase curgeau de pe fata ei, acestea cazand pe pleoapele mele. Tata statea langa ea, si chiar si pe chipul lui aspru am putut surprinde 2 lacrimi ca de cristal. Chiar ma iubeau, desi nu imi aratau acest lucru mai deloc. Oare chiar ma iubeau atat de mult? Intradevar eram singurul lor copil, dar...
Buzele mamei s-au miscat spunand vorbe care mi-au trecut prin asa zisul spirit asemeni unei strafulgerari:

- Iarta-ma Leena...Te iubesc atat de mult, si imi pare rau ca am fost o mama atat de ingrozitoare.

Atat a putut spune mama mea, apoi un alt val de lacrimi au urmat. Nici la inmormantarea fratelui sau parintilor ei nu a plans cum plange acum. Tot corpul ei se cutremura la fiecare lacrima. O ploaie marunta incepu sa cada peste marele oras New York, insa mama nu voia sa plece de langa mine. Era incapatanata, iar tata chiar amenintase medicii ca daca nu o mai lasa cateva minute cu mine, ii va da in judecata...

Oare chiar am gresit ?

[Marina.]

Buna din nou! Imi place acest capitol. Ador felul in care descri. E absolut sublim. Naratiunea e buna, iar dialogul, nu prea ai avut si chiar imi place. Actiunea decurge lin, ceea ce ador la o poveste. Sper sa o ti in continuare asa pentru ca iti ador ficul. E genial!

Ah, in legatura cu ce ai zis la inceput. Pai... ideea e sa nu postezi asa de repede doar pentru a primii comentarii. Asa e, daca le ai, de ce nu le-ai posta? Pentru mine nu e nicio problema, chiar imi place ca le postezi asa repede, dar daca tu-ti doresti commuri, nu le mai pune asa repede.
Dupa cum ti-am mai spus, pe mine nu ma deranjeaza, chiar deloc. Acum, faci cum vrei.

So... bye si spor la postat. As zice la scris, dar daca le ai deja...:))

[Itsumi]

Thanks again pt comment...voi posta mai rar...Cand voi avea timp :P
Sper sa va placa si acest capitol...
Enjoy!



Capitolul 3 - Prietenia. . .



”Atunci cand totul pare frumos,
Dezastrul vine si te loveste cand lumea ti-e mai draga…”





In sfarsit trupul meu inert a parasit asfaltul incomod si rece. Picurii de ploaie incercau sa spele urma tragediei insa fara mare succes. Mama era defastata, tata incerca sa supravietuiasca, insa in sufletul lor numai aveau nici o bucurie, nici o speranta. Imi pare rau acum ca am ales aceasta cale, insa nu aveam de ales. Ori muream eu, ori ma omorau ei. Nu suna foarte clar, stiu, acest lucru. Intrasem intr-un anturaj periculos dar si interesant in acelasi timp.
Multe reguli erau de urmat si de respectat cu sfintenie si deasemenea simbolurile lor speciale ale acestei organizati nu trebuiau stiute de cei din afara. In orasul acesta era sediul central in care aceste grupuri se puneau pe roate. Secta nu era cu siguranta, deoarece nu m-as fi bagat niciodata in asa ceva, insa oamenii pe care ii intalneai aici sunt deopotriva buni dar si rai.

” Tot ce vorbim aici, va ramane in aceasta incapere, iar tu sub sabia dreptatii nu trebuie sa divulgi secretul niciodata.”

Cam asa ceva se desfasurau toate inceputurile intalnirilor noastre.
Dragut, nu? Acum cand sunt o fantoma umblatoare, totul pare frumos, ma pot plimba unde vreau, cand vreau, sa bantui pe cine am eu chef...Â…mda o eternitate o sa fie asa. Sincer nu mi-ar displacea, insa am planuri mai mari decat sa stau sa bantui pe aici. Oricum nu mi-a placut niciodata acest oras. Mereu il detestam pentru ca parea atat de perfect, oameni perfecti, intr-o lume neimaginabila de perfecta.
Imi doresc sa ajung pana in Hawaii, sau Jamaica, teoretic pentru o fantoma ar trebui sa fie destul de usor nu?
Hmm, ce hilar...Â…Chiar si acum cand sunt fantoma imi place sa visez asa spre nemurire, care chiar o am acum..
Pe strada lumea a inceput sa plece spre casele lor. Ma bucur, nustiu cati au venit aici din mila, si cati din disperarea de a ajunge la televizor. Toate posturile de stiri au anuntat decesul meu, mai bine spus sinuciderea mea. Acum probabil mama si tata, scumpii mei parinti vor tine un speech chiar acum. Ce n-as da sa am un televizor..
Doamne dar proasta sunt.Â…Sunt o fantoma, pot intra in casa oricui sa priviesc un amarat de ecran.Â…Hmm cred ca ma voi duce la Stacey sa ma uit.
Aleile pareau pustii, triste, ca si cum ar fi stiut si ele ca eu numai exist. Uite casa lui Stacey, sigur nu o sa imi simte prezenta.

- Stacey, draga am sosit. Sunt o fantoma tare prietenoasaÂ….Ai un televizor de imprumut?
Ce dragut suna. Ca pe vremuri cand dadeam buzna in camera ei. Stacey este sau era, se potriveste mai bine momentului cea mai buna prietena a mea, parintii ei fiind mari regizori la Hollywood . Stiam totul una despre cealalta. Tineam una la alta si simteam ca o puternica legatura ne leaga. Ne stiam de la gradinita, chiar daca eu am stat numai doua luni apoi renuntand la ea. Nu aveai ce sa-mi faci, imi displacea gradinita o uram... .
Oare unde o fi fata asta? Uite-o...Â…

Of doamne, Stacey ce ti-am facut, trezeste-te Stacey, STACEYYY!!
Unde este toata lumea cand ai nevoie de cineva?? Stacey te rog, StaceyÂ….
Idioat-o, de ce ai luat tot flaconul de calmante cu whiski, si te-ai spanzurat.Â…doamne, te rog sa nu mori, Doamne stiu ca nu am dreptul asta sa-ti cer, dar te rog nu mi-o lua pe Stacey, te rog...Â…
- Si acum urmeaza declaratia familiei Howard, referitor la sinuciderea fetei lor Leena Howard.

- Eu si sotia mea suntem distrusi. Nustim cine sau ce a impins-o pe scumpa noastra fetita sa recurga la acest gest. Suntem profund dezamagiti de comportamentul odraslei noastre, insa singurul lucru pe care il putem face acum este sa ne rugam la pacea sufletului ei neodihnit. Dumnezeu sa o odihneasca! Numai facem comentarii, va urez o seara buna.

Ce dragut tataÂ…ce frumos ai mascat dand toata vina din lume pe atitudinea mea. Te felicit nici ca se putea mai bine. Si voi ati avut o mare contributie la moartea mea atunci cand ati aflat ca fac parte din acea organizatie. Ai incercat sa mituiesti pe acei oameni ca sa ma dea afara insa ei stiau ca sunt un important pion in acel grup. In fine numai conteaza.Â…Tot ce are importanta este sa nu moara, Stace...Â…


- Hy, Leena. Nu ne-am vazut demult nu? A si e al dracului de marfa sa fi fantoma, nu crezi?

[Marina.]

WoW! Superb. Deci Stacey s-a sinucis si acum e si ea fantoma, nu? Ce tare:X:X:X
Deci spre deosebire de majoritatea ficurilor ce le-am citit, la asta n-am idee cum va fi in continuare si asta ma face sa fiu din ce in ce mai curioasa[ceea ce e logic, nu?]
Ideea e foarte, da` foarte originala!

Crede-ma ca nici nu stiu ce sa ma scriu....=))
Astept cu nerabdare continuarea.
:bye:

[*ILY Yaoi Maniac*]

Hei^^ , Itsumi xD
Am trecut si eu pe aici , si pot spune ca nu regret de loc xD VOi icnepe sa comentez toate capitolele de pana acum , deci fi pe faza ;):
Prologul...ma surprinde faptul ca si fara dialog , suna atat de bine . Faza e ca proglugul , ma rog si celelalte capitole sunt atat de triste ... si cine stie o fi asa si in viata adevarata ? xD
Capitolul 1 : "Amintiri" zici ? Bun nume pentru capitolul asta xD Chiar nu ma asteptam sa pui descrierea ei , ma rog viata ei dupa ce se presupune ca a murit , ciudat faptul ca asta face fic-u' mai special xD
Capitolul 2 : "Lacrimile" ah , doamne ma omori de inima . Chiar asa sunt parintii fetei ? Da deci chiar imi vine sa'l iau la omor pe tacso ,pentru declaratia aia . Cu toate ca stim si noi ca viata de e de r***t , pana la urma sinuciderea nu era o alegere pt Leena .
Capitolul 3 :"Prietenia" pe bune tu ai ceva cu inima mea =]] Da ma bucura faptul ca macar o singura prietena a avut Leena . Da' se pare ca i-a luat exemplul cu sinuciderea . Si ai incheiat capitolul fix unde ma durea pe mine xD
Asa acum in general :
-actiunea nu e de loc grabita
-descrierea este excelenta iti spun , mirifica , ador cum descrii lucrurile, intamplarile xD
-naratiunea ; parfum la fel ca descrierea xD
-greseli : am vazut cateva pici pe colo , da' din neatentie sau din cauza spaceului xD Asa ideea nu am mai intalnit'o pana acum si sper sa duci ficul pana la sfarsit , k ? Cam atat am avut de zis xD Iti urez spor la scris si imaginatie xD Astept next ;) Apropo daca vrei sa ma anunti si pe mine cand aduci next ;;) Please xD Mersi anticipat . Pa xD