Nu-mi poti lua si ultima suflare [SF & Mystery]

[IceCat]

rezumat

Eve e o fata normala care își urmează visul de a deveni veterinar, călătorind prin toată lumea, se întoarce acasă pentru a petrece timp cu familia câteva săptămâni. In timp ce plimba câinele vecinilor, găsește un tip, mai mult mort decât viu, nu departe de râu. Deși nu știe nimic despre el, îl duce acasă pentru al ajuta. Dar ce secrete ascunde acest băiat? Va afla oare vreodată Eve despre adevărata lui origine?

***

Salut! IceCat is here! Scriu de mai mult timp si m-am gandit sa imi postez si eu o poveste aici. Vreau sa stiu parerea celorlalti, deci asta inseamna ca accept cricata atata timp cat e menita sa ma ajute(sau sa imi spuna unde am gresit) Accept orice fel de critica, adica la stil, gramatica(am mai uitat unele reguli gramaticale, nu ma supar daca mi le aduce-ti aminte cand e nevoie:D) greseli de orice fel. Nu ma deranjeaza critica constructiva, chiar daca este mai dura, atata timp cat nu este vorba de critica badjocoritoare(nu ma intereseaza critica de luat in ras, pentru ca nu ma ajuta sa-mi imbunatatesc scrisul cu nimic).

Din prolog probabil nu o sa intelegeti mare lucru. O sa intelegeti insa putin mai mult dupa cateva posturi(o sa intelegeti tot mult, mult mai incolo, aproape de final). Povestea asta are un inceput amuzant. Profesoara de engleza ne-a dat sa facem o compunere pornind de la o propozitie care i-o venit ei in cap. Da’ eu de ce sa fiu ca ceilalti, am inceput sa scriu acolo de nu ma mai puteam opri. Chestia e ca nu m-a mai ascultat, dar am zis ca ideea asta e prea buna ca sa fie lasata deoparte si am continuat sa scriu(cand o venit vacanta). De asta initial povestea se numea si "Crocodilul" =)).

Nu am de gand sa ma las de poveste si imi place sa scriu(de aia am nevoie de comenturile voastre, ca sa o fac bine :P)

Dupa cateva posturi o sa devina mai interesanta povestea. Next-ul e deja pregatit. In functie de reactia voastra postez next-ul(daca il vreti)

***

Nu-mi poti lua si ultima suflare

Prolog

Aud un ticăit. Ba nu. Defapt nu aud nimic. E doar tăcerea ce mă înconjoară. Poţi să-mi zici ce se întâmplă? Totul în jurul meu... totul... e linişte. Atâta linişte. Nu înţelegi, nu-i aşa? Aşa-i. Nu înţelegi nimic! Defapt tu n-ai înţeles vreodată. Nu vezi că plâng? Nu vezi că mă doare? Nu vezi? Nu vezi? Eşti orb sau ce? Sau poate eşti. Ai fost aşa mereu?

Totul de fapt e doar în capul meu, nu pot să sparg cu vocea mea tăcerea, şi... mă apasă. Închis în celula asta, nu pot vedea pe nimeni. Şi totuşi ştiu că mai sunt si alţii ca mine, cu aceeaşi soartă aici. Cu aceste fiare care îndrăznesc să-şi spună oameni. Ce-o fi un om? Şi totuşi simt că nu aşa ar trebui să fie. Să fie ăsta singurul loc, oare există si alte locuri? Locuri diferite de ăsta, unde să fii fericit. Deodată e gălăgie, dar totuşi şoptită. Nu pot vedea, nu pot să mă misc. Corpul nu-mi răspunde. Ce mi-aţi facut, fiarelor? Parcă e un vis, parcă aud ceva slab, dar poate doar mi se pare. Sunetul e departe, din ce în ce mai departe, depa...

Mă loveşte un val de răcoare, aproape ca îngheţul... frigul mă dezmeticeşte, încep să mă misc, inima îmi bate cu putere, deschid ochi dar nu pot vedea nimic. E întuneric. Ceva mă împiedică să mă mişc. Se aude ceva... ca o apă curgând. Apuc de fortele care mă ţin cu putere. Îi simt textura, e plastic. Probabil un sac pentru cadavre. Trag cu putere si se rupe. Un lichid misterios începe să-mi atingă pielea. Deodată o recunosc, e apă, rece ca gheaţa. Oare de unde vine? N-am mai văzut atâta apă în viaţa mea. Reuşesc să mă eliberez de sac, iar apa curgând în jurul meu îmi intra în urechi, în nas, în gură, peste tot. Mă chinui să rezist, să respir, să trăiesc, nu vreau să mor. Dau din mâini şi din picioare, nu văd nimic bine. Doar o lumină slabă venind dintr-un punct pe care nu-l pot localiza din cauză că panica mi-a cuprins corpul.

Deodată în infinitatea aceea de nesiguranţă, găsesc un punct de sprijin, ceva tare, de care mă apuc cu toată forţa împreună cu toată speranţa. Fiecare parte a corpului mi-e împinsă la maxim. Încerc să mă salvez şi cu toata forţa mă trag spre a mă ridica din acel calvar rece si ud. În disperarea mea cealaltă mână se prinde de ceva ce n-am mai simţit până acum. Nu era nici tare ca fierul, dar nici ca apa. Era ceva moale. Mi-am afundat mâinile şi am început să mă caţăr până am ajuns pe un loc drept. Era răcoros, umed, moale şi totuşi plăcut, cu un miros nemaiîntâlnit de mine până atunci. Acum oare şi-au atins scopul? Acum au văzut că am supravieţuit. Or să vină după mine? De ce nu mă lasă în pace? Nu le-am făcut nimic. Am început să scâncesc în locul acela necunoscut în asteptarea urmărilor care... care nu au venit. Am deschis ochii, nedumerit. Unde eram? Locul acesta îmi era total necunoscut. Cu siguranţă nu semna cu ce văzusem până atunci. Oare am murit? Nu! E cu neputinţă. Am început să tremur. Îmi era frig. M-am întins pe spate, cu privirea în sus. Se vedeau mii de mici luminiţe. Am întins mâna să le ating, dar mi-am retras-o imediat. Nu erau aşa de aproape pe cât păreau. Am mai văzut o lumină care era mai mare decât oricare. Nu ştiam ce e. M-am ghemuit din nou. Simţeam o briză uşoară care îmi dadea frisoane. Tremuram din toate încheieturile. Oare eram afară? Oare am iesit? Oare asta e acea lume după care am tânjit toata viaţa? Nu poate fi mai rău decât a fost... încet ochii mi s-au închis, sub oboseala apasătoare din corpul meu, ascultând sunetul acela linistitor, ca de cristale care se spargeau, al apei. Oare e asta lumea după care am...

***

See ya

[Trioxide chocolate.۩]

Este o idee foarte buna. Ma bucur foarte mult ca ai postat. Se vede ca ai foarte mult talent si foarte multa experienta.
Dar trebuie sa ai grija, nu sunt decat fix 32 de randuri si trebuiau sa fie minim 40, asa cum ai spus si tu.
Am citit cu atentie si am gasit 3 greseli, nu foarte mari, dar altii ti-ar atrage atentia. Primul cuvant-> "Aud"
"Apa rece ca ghiata. " -> nu "ghiata" ci "gheata"
"Si totusi stiu ca mai sunt si alti ca mine, cu aceeasi soarta aici. "-> altii
"M-am gemuit din nou. " -> cred ca trebuia sa fie "ghemuit" .
"Deodata e galagie, dar totusi soptita. " nu era mai bine daca spuneai "Deodata se aude galagie, dar totusi soptita" ?
Doar prologul cat l-am citit si deja vreau nextul :x. Abia astept sa citesc mai departe. Succes :*.

[Abbeh.]

Hellău IceKat.
Eh, nu văd motivul pentru care cineva ar lăsa critică batjocoritoare, de fapt cel puţin eu nu mă consider destul de bună încât să te iau în batjocură.
En fin. Să revin.
Aşa cum a spus şi Kaoriiiiiii [sper că am pus destui "i" ;;)], nu ai patruzeci de rânduri, ci doar treizeci şi două de rânduri. Ei bine, este o regulă care spune clar că un capitol trebuie să aibă patrzeci de rânduri.
Îmi place titlul, este .... nu ştiu, cum nu am mai întâlnit până acum. Este cel ce m-a făcut să vreau să citesc. Greşelile de tastare au fost enumerate tot de Kaoriiiiiii, dar ea nu ţi-a mai spus despre descriere, acţiune şi dialog.
Să vedemm. Descriere, ai, mi-a plăcut. Mereu e loc de mai bine, totuşi
Acţiunea, nu ştiu ce să zic despre ea, părerea mea e că e destul de bunicică până acum. Dialog nu ai avut, deci n-are ce să fie sec.
Îţi propun să fii mai atentă când scrii, pentru că greşelile de tastare pot deveni enervante uneori, mai ales că ai început prologul cu o greşeală.
Aştept primul capitol să văd cum e.
Chuu' Ice. :*

[just_mee]

salut ice cat!!!
am citit prologul tau si mia placut foarte mult cum ai descris unele detalii...evident ca greseslie au fost evidentiate de catre alt cititor de aceea nu am sa mai axez asupra lor inca odata...(sunt acealasi care le-am vazut si eu)...
ce mia placut foarte mult a fost titlul...nu stiu mi-a dat un sentiment de tristeste gandidu-ma la atceva...in fine....
personajul tau se afla in suferinta...nu e sigur de lumea in care traieste...de accea vreau sa aflu in rumatorul tau next, mai multe despre ea sau el...

[IceCat]

Mulțumesc foarte mult pentru cei care au comentat și pentru cei care au citit.

Kaoriiiiiii : Mulțumesc ca ai trecut pe aici și ca ai comentat. Nu știu ce pot spune despre talentul și experiența mea, dar iți mulțumesc foarte, foarte mult pentru ca mi-ai arătat care sunt greșelile[am corectat]. Nu știu cum de nu le-am văzut[ca am citit de atâtea ori]. Cat despre "e gălăgie", m-am gândit sa îl las asa deoarece când spui ca "e gălăgie" e evident ca se aude.

Abigail : Mersi ca ai trecut p'aci. Nu ma refeream la tine personal, sunt insa uni care se cred prea buni... Da am vazut dupa ce am postat ca nu am destule randuri, dar nu e vina mea ca am imaginea prea mica si nu imi ocupa loc =)). Ideea e ca nu am vrut sa postez si primul capitol, iar prologul nu-l puteam mari in orice caz, si am zis ca se iarta pentru inceput. Pentru viitoarele posturi am sa pun cat trebuie. Ma bucur ca ti-a placut titlul, pentru ca am stat o groaza pana mi-a picat fisa. Eu cred ca sunt prea atenta. Citesc de prea multe ori inainte sa postez si probabil ca cu unele greseli ma acomodez pentru ca stiu ce am vrut sa scriu[fara sa vreau].

just_mee : Ma bucur ca ti-a placut titlul. In prolog era vorba despre un el.

Asa. Pun next-ul si sper sa va placa in continuare, toate cate am sa le scriu in aceasta poveste. Sa spun cateva cuvinte despre post. In primul rand m-am gandit sa fac povestea asta fara structura capitolelor. Adica n-o sa vedeti capitolul 1, 2 etc. In schimb vreau sa fac un joc de perspective. In general vor fi doua personaje care povestesc[cand unu cand altul]. M-am gandit ca o dubla perspectiva ar fi mai incitanta, plus ca ar oferi un camp de vedere mai larg asupra povestii. Deocamdata v-a fi doar un singur personaj pana apare si celalalt. Bucata asta nu o sa fie chiar cine stie ce, dar e nevoie de ea pe viitor, este si un sambure de suspans, dar sa vad cine il va gasi. Daca nu urmatorul next v-a face lumina.

[pentru cine nu stie, P.O.V.= point of view>> punct de vedere.]

Prima oara/ Era început de vară

Eve’s P.O.V.
Soarele strălucea ca în toate zilele, iar o rază trecu prin fereastră, mângâindu-mi faţa precum o pană. Mi-am îndreptat privirea către locul în care trebuia să fie ceasul. Ora 7:06 minute. Obişnuiam să mă trezesc la ora aceea. Aceeasi ora, mereu. Nici un minut în plus sau în minus. Uneori se petreceau lucruri amuzante la aceea ora. Dacă se întâmpla să coincidă doar minutarul, efectul era acelasi doar că la o scală mai mică. Lucrurile astea minuscule mă binedispunea întotdeauna. Facea parte din multitudinea de lucruri mărunte care îmi completau viaţa şi o faceau cât de cât, mai interesantă. După ce m-am întins de mi-au pocnit toate oasele şi mi-am trosnit fălcile într-un căscat, am binevoit cu greu să mă dau jos din pat, dacă se poate numi astfel. Defapt tot ce am putut face a fost să mă rostogolesc din pat jos, lăsând să îmi scape un „au” în momentul în care am simţit cu coastele esenţa de lemn tare a parchetului. Mama era deja obisnuită să îmi audă zilnică buşitură de pardoseală, aşa că nu se sinchisi să mai vadă ce sa întâmplat, continuând probabil să-şi bea cafeaua de dimineaţă. Cât despre mine, zguduitura m-a trezit atât încât să fiu în stare să-mi târâi picioarele până în baie, unde trebuia neapărat să fac un duş rece. Acesta era „ritualul” meu de trezire eficient, care nu includea cafea pentru ca eram în stare sa beau o tonă si apoi să dorm linistită până marţea viitoare ca şi cum aş fi luat o cutie de somnifere.

După duşul rece de dimineaţa eram aproape ca o fiinţă umană în stare conştientă. Mai era un pas de facut. Micul dejun. După ce m-am îmbrăcat, am iesit din camera mea, coborând scările care ma duceau în living-ul de la parter. Mama se afla pe canapeaua din mijlocul încăperii şi îşi savură cafeaua, în timp ce privea la televizor. Eu mi-am luat locul pe unul din scaunele de la minibarul ce dadea în bucătăria nu prea mare. O cană mare plină cu ceai aburind mă îmbia alături de nişte cornuri cu ciocolată. Am început să devorez cornuleţele, sorbind din ceai ca să nu mă înec.
-Cum e micul dejun? întrebă mama. Cred ca voia să vadă dacă micul dejun chiar avusese efect trezindu-mă complet. Te-am auzit când te-ai trezit, continuă ea

Cine nu ar fi putut auzi? A fost una dintre cele mai bune căzături ale mele. Am căzut din tot sufletul. Mă doare spatele şi acum.
-E foarte bun, am zis eu cu gura plină, la ce te uiti?
-Un documentar despre poluare, pare înteresant.
-Oh, îmi vine rau numai când îmi aduc aminte de indiferenţa cu care uni oameni tratează acest subiect.
-Lasă, dacă te enervezi acum nu rezolvi nimic.
-Eh, ai si tu dreptate.

Mama se ridică de pe canapea, venind lângă mine la minibar. Îşi lasa cana goală de la cafea pe tejghea.
-Eu trebuie să plec la servici, scumpo. Poate voi ajunge mai devreme astăzi acasă.
-Oricum când vine tata, vei avea concediu? am întrebat eu.
-Da. O săptămână sau două. Aşa vom profita de faptul ca eşti aici pentru un timp.
-Mi-era dor sa petrecem ceva timp împreună.
-Şi mie, acum trebuie să plec. Întârzii!
-Pa, să ai o zi bună! am zis eu zâmbind.
-Şi tu! spuse ea în grabă.

Mama e politistă. Asta cred că spune totul. Şi-a luat pălăria de pe canapea şi a ieşit pe uşă. Când eram mai mică şi mă întrebau copii „ce e mama ta?” nu mă credeau când le spuneam că e poliţistă. Era amuzant să mă vezi cum încercam să le explic copiilor că nu minţeam. Televizorul înca mai mergea, iar o propoziţie spusă mai tare îmi întrerupse gândurile.

Anual sute de pești mor din cauza poluării...

Chestia asta începea să mă calce pe nervi. Am luat telecomanda în mana şi, în timp ce mai spunea nu ştiu ce, am închis.
-Ia mai taci din gură odată. Of!

Tata e medic, un foarte bun chirurg. Acum momentan a fost nevoit sa plece pentru o urgenta și urmează sa se întoarcă cât de curând posibil.

Eu mi-am urmat pasiunea pentru animale. Sunt adesea plecată prin toată lumea pentru a învăţa cât mai multe despre animalele de orice fel. Fiind practic în mijlocul acţiunii mereu, m-a ajutat să înteleg mai multe de la oameni foarte experimentaţi în domeniile lor, şi cu singuranţă cel puţin la fel de pasionaţi ca mine. Cu siguranţă, căpătând experienţă, am mai mult folos, decât dacă as sta la un birou îngropată în cărţi de specialitate.

Acum eram pentru câteva săptămâni acasa şi aveam de gând să petrec ceva timp cu familia.

Am iesit din casă pentru a face o plimbare de dimineaţă. Am dat fuga la casa vecinului meu, întrand în curte pentru a lua cainele. Vecinul era toata ziua plecat şi nu avea timp sa stea cu Scrabble. Nu am nici cea mai vaga idee de ce şi-au numit cainele aşa. Nu înteleg nici de ce şi-a mai luat cainele daca nu avea timp să se bucure de el, dar îmi facea plăcere să mă ocup eu de animăluţ când aveam ocazia.

Cainele, golden retriever, sărea în sus şi dădea din coadă, fericit că azi se va ocupa cineva de el. Ne-am dus să ne plimbăm de-a lungul râului, unde, din când în când, întâlneai câte o salcie singuratică, atârnând molcom pe deasupra apei. Era plăcut să stai sub una din ele, ascultând cum susură apa cu vântul adiind printre ramurile copacilor. Am mers cât am mers, apoi m-am asezat pe iarba moale, admirând priveliştea. Am eliberat câinele, ca să se poata zbengui în voie, urmărindu-l totodată ca să nu ajungă prea departe. Un loc atat de plăcut şi liniştit, te face să îţi dai frâu liber gândurilor. Îmi fusese aşa de dor de locurile astea, de casa parinţilor, de camera mea, dar mai mult decat orice, de parinţi. Am inspirat aerul rece, eliberându-mi respiraţia într-un oftat. Câinele veni la mine si lătra, făcându-mă să tresar din visare.
-Hei! Ce e baiete? Du-te şi aleargă! am spus eu zâmbind.

***

Astept parerile voastre.

See ya

[IceCat]

Ayame, ma bucur ca iti place povestea si ti-ai luat din propriul timp ca sa comentezi[inseamna foarte mult pentru mine]. Numele cainelui mi-a venit instantaneu. Nu stiam ce nume sa ii dau asa ca am spus si eu primul nume care mi-a venit in minte. Pentru mine e ceva obisnuit sa dau nume din astea ciudate personajelor, in special animalelor. Sper sa urmaresti povestea in continuare si sa-ti placa cel putin la fel de mult ca pana acum.

Acum punem next... is still Eve's P.O.V.



Eve's P.O.V.
Dar câinele se încăpăţâna şi mai tare, continuând să latre. Ciudat! Nu se mai comportase aşa până acum. De obicei era foarte ascultător.
-Hai, du-te de aici, i-am repetat calm, n-am chef acum să mă joc cu tine.

Dar nemişcarea mea mai mult îl întărâtă.
-Vrei acasă?

Începu să se învârtă în jurul cozii.
-Of!

M-am ridicat de jos, iar pentru un moment câinele a tăcut, ciulind urechile. Îl urmaream atentă ca să vad ce vrea să-mi spună. M-am pornit să fac doi paşi spre casă, însă câinele începu să latre, lăsând să îi scape şi câte un scheunat, prelungit într-un urlet scurt la final. Acel sunet sfâşietor, trezi în mine un sentiment alarmant. În acel moment Scrabble o porni la fuga în direcţia opusă. Am scos un oftat şi am început să urmăresc câinele în josul râului.

Dupa un timp, începusem să îmi pierd răbdarea şi voiam să mă întorc acasă. Câinele ăsta avea chef de joacă! Când apucase să ajungă aşa de departe? Am să fiu mai atentă data viitoare. Am ajuns într-un loc în care râul facea o cotitură şi era puţin mai liniştită apa. Când eram pe punctul de a apuca câinele de zgardă, ca să mă întorc acasă, am văzut o schimbare în comportamentul lui. Am asteptat să văd ce face şi el o lua înainte. În faţă noastră era o salcie destul de mare. Patrupedul făcu câtiva paşi, lătrând puternic, ca şi cum mi-ar fi spus „hai, nu vii odata?!”. M-am apropiat puţin de el, privind piezis printre ramurile salciei.
-Ce e baiete? am spus mângâindu-l pe cap. Ce ai găsit?

La prima privire nu am vazut nimic şi am vrut să mă întorc, dar văzând câinele stăruind m-am uitat mai atent în direcţia în care se uita. Privind cu luare aminte printre ramurile salciei, mi s-a părut că văd ceva. Sângele îmi îngheţă în vene! Să fug a fost primul lucru care mi-a venit în minte, însă am reuşit să mă stăpânesc. Am dat ocol salciei şi atunci am înteles ce voise să-mi arate Scrabble. O mână, apoi i-am observat capul acoperit de niste plete roşcate împreună cu restul corpului. Era un om, probabil adus de ape. Am lăsat să-mi scape un strigăt, crezând ca e mort. Ţipatul meu se pierdu în văzduh, căci nu era nimeni prin apropiere care să-l poata auzi. Inima îmi bătea cu putere şi nu ştiam ce să fac. Primul impuls a fost acela să îmi caut telefonul, pe care, desigur, îl uitasem acasă. Câinele, în schimb, se apropie de om.
-Treci de acolo! am ordonat animalului care însă nu mă asculta.

Scrabble împinse uşurel capul celui întins la pământ. M-am apropiat de potaie, chiar dacă îmi tremurau picioarele de emoţie şi spaimă. Omul nu era mort, dar în mod sigur nu dormea. Acum mă puteam uita mai bine la el şi adunându-mi tot curajul, l-am întors cu faţa în sus pentru că stătea pe o parte.
-Ce tot fac? Trebuie să mă port ca o profesionistă, am zis eu încercând să mă îmbărbătez.

Deşi lucrasem numai pe animale, trebuia măcăr să mă port conform celor douăzeci de ani ai mei. I-am luat pulsul care părea normal, la fel şi respiraţia. Am încercat să îl trezesc cu puţină apă rece de la râu, însă nu avu nici un efect. Începuse să mă îngrijoreze starea lui. Nu il puteam lăsa aici, deci trebuia să îl duc cumva acasă. Am pus braţul lui după gâtul meu şi am început să îl duc încet, încet până acasă. În ciuda aparentelor sunt destul de puternică. Ca să poţi îngriji şi animalele mari la zoo cum sunt leii, elefantii si alte animale din astea ai nevoi de ceva forţă, nu glumă. Aţi văzut vreodată ce lasă în urma un elefant? Vai, ai nevoie de o roabă, să nu mai vorbim de miros, ptiu!

Pentru nu ştiu ce motiv nu voiam să fiu văzută. Încercam să merg pe ocolite. Însă nu trebuia să îmi fac prea multe griji, căci majoritatea oamenilor erau plecaţi la munca. Nu întâlnisem pe nimeni pe drum, cea ce era bine. Un drum mai cotit mă aduse exact la usa din spatele casei. Încă mai ştiam drumurile pe aici. Am decis să îl pun pe „noul venit”, sau mai bine spus „noul cărăt”, în dormitorul mic de la etaj. Era singura încăpere liberă. Câinele m-a urmat în camera şi s-a aşezat în mijlocul ei, dându-mi de înteles ca avea să îl păzească pe cel ce stătea în pat, anuntându-mă dacă făcea vreo miscare. Am luat un lighean, pe care l-am umplut cu apă căldută, împreună cu nişte bandaje.

M-am înapoiat în cameră cu cele trebuincioase. Am tras lângă pat un scaun de lemn fără spătar şi am înmuiat câteva bandajele în apă. Având în vedere că stătuse atâta timp în namol, am început să curaţ murdăria de pe el cu mişcări lente şi precise. Nu avea decât pantalonii pe el, lăsând restul corpului vizibil. Deşi se putea vedea conturul muşchilor lui, era destul de slab şi supt de viaţă. Faţa albă îi părea sălbatică, încadrată de părul roşu, lung şi neîngrijit, cu barba crescută, iar sub ochii închişi se puteau vedea slab cearcănele. La o privire mai atentă însă, îi puteai observa liniile fine ale chipului obosit, pielea netedă şi moale, care cu siguranţă te lăsau perplex. Corpul, deşi slab, era bine proporţionat, având un aspect tineresc... cu siguranţă era cam de o vârstă cu mine.

***

Hope you like it...Astept parerile voastre
See ya

[Me�al.]

Trec ÅŸi eu pe aici.
Mi-a plăcut titlul foarte mult şi mi se pare extrem de expresiv, dar asta rămâne de văzut pentru că nu ştiu care este ideea poveştii.
Ai o problemuţă cu virgulele. În primul capitol, n-ai pus virgulă înaintea lui 'dar', iar asta este o regulă. În fine, după ce scrii capitolul, citeşte-l şi aşa ai să descoperi toate greşelile avute.
Repetiţiile se găsesc destul de des în capitolele tale. Am să-ţi dau un mic exemplu din ultimul capitol:

Am lasat sa-mi scape un tipat, crezand ca e mort caci nu misca. Tipatul meu se pierdu in vazduh, deoarece ca nu era nimeni prin apropiere care sa-l poata auzi.

Sună cam deranjant. Puteai să înlocuieşi al doilea cuvând subliniat cu 'urletul' şi aşa nu te zgâria pe ureche. Ai grijă cu repetiţiile căci sunt deranjante.
Acţiunea decurge lin şi frumos. Nu o grăbeşti, ceeace este un lucru bun.
Dialogul este foarte bun. Nici prea mult , nici prea puţin.
Descrierea e bunicică, dar puteai să spui mai multe despre ce a simţit fata când l-a văzut pe tip acolo.
Cam atât am de spus.
Succes în continuare!
Edit: Aproape că uitasem, nu se scrie 'vroiam', ci 'voiam'. Nu este corect 'vroiam'.

[just_mee]

so...am terminat de citit...nu`mi vine a crede ca am facut`o colega...
mi`a placut actiunea, e interesanta, vom vedea pe parcurs si pun pariu ca povestea asta e cu vampiri...;))
bafta la scris...astept continuarea

[IceCat]

Metal: Ma bucur ca ai trecut pe aici. Titlul are legătură cu Prologul dar se va putea observa pe parcurs mult mai bine. Mulțumesc pentru ca mi-ai arătat greșelile, iți sunt recunoscătoare. Am o problema cu repetiții pentru ca le scriu pe bucăți apoi ma mai gândesc, apoi fac pauza, și numi aduc aminte cu precizie ce cuvinte am mai folosit[am luat tot textul și l-am mai revizuit]. Virgula e veșnica mea dilema. Uneori chiar nu știu exact unde ar trebui să o pun, dacă trebuie sau nu. E adevărat unele locuri sunt mai cunoscute ca virgula dinaintea lui "dar"[probabil acolo am uitat], însa nu ma supăr dacă îmi mai amintiți pe unde am dat-o in bara.

just_mee: Mersi ca ai trecut pe aici. Nu pot să-ți spun decât ca povestea e mai mult SF decât fantasy[când Eve îl găsește pe tip era dimineață și ajung acasă pana la prânz].

Mulțumesc pentru comenturi toată lumea. Va aștept in continuare cu comenturi. Am venit cu next-ul. Sunt unele parți care ar putea părea grăbite[nu știu, spuneți-mi voi] dar e din cauza ca nu se întâmplă nimic important, deci nu are rost să mă lungesc[nici nas avea despre ce să scriu]

***

Eve's P.O.V.
Starea lui părea destul de buna. Nu avea decât câteva zgârieturi, pe care i le-am acoperit cu plasturi, după ce le-am dezinfectat. Avea însă și câteva cicatrici care mă puseseră puțin pe gânduri. In mintea mea se învârteau mii de teorii, dar nici una nu părea cea bună. După ce mi-am terminat treaba am găsit în dulapul din camera niște haine vechi de-ale noastre, printre care era și o cămașă veche de-a tatei. L-am îmbrăcat cu ea și apoi am așezat pătura peste el deoarece era rece.

Nu mi-a venit să cred când m-am uitat la ceas și am văzut ca era deja trecut de ora unu. Pană am ajuns acasă mi-a luat ceva timp. Mi-am pregătit ceva de mâncare și am hrănit câinele. M-am întors in camera. Gândul ca trebuia să ii spun mamei începu să prindă contur din ce in ce mai serios. M-am uitat la telefonul ce stătea pe noptieră și apoi la „frumoasa adormita” ce stătea in pat. Nu era ca și când iți sunai mama să o întrebi dacă te lasă să păstrezi pisoiul vagabond pe care l-ai găsit. După câteva minute de frământări mi-am spus ca cel mai bine era să o anunț înainte de a ajunge acasă. Am ieșit din camera, lăsând câinele de paza. Am format numărul și am așteptat. Țârâitul din telefon mi se paru o tortura, iar după doua sau trei bipuri am auzit vocea mamei in telefon, spunând „alo”. Mi-am dres glasul, am tras aer in piept și am început sa vorbesc.

-Mama, am ceva foarte important să iți spun și vreau să nu ma întrerupi pana nu termin ce am de spus. Știu ca o să iți para incredibil și poate nebunesc, dar te rog asculta-ma. După ce ai plecat tu...

Când am emoții, gura îmi turuie pana... termin tot ce am de zis. După ce am terminat de povestit tot, am luat o gura mare de aer.

-De cate ori ți-am spus să iți iei telefonul cu tine când pleci undeva?

Asta era modul mamei de a câștiga niște timp pentru a încasa socul ca să nu îmi spună ceva care să-l regrete mai târziu. Am înțeles asta mai târziu, după ce am mai crescut. Când eram mica doar aveam senzația ca nu ma înțelege.

-Deci nu ești supărată?
-Acum momentan nu știu ce să zic. L-ai sunat pe tatăl tău?
-Nu încă.
-Suna-l și spunei ce mi-ai spus și mie. El va ști ce să ii faci, ca doar e doctor. Peste câteva ore ajung acasă și vom vedea ce este de făcut. Ai grija.
-Pa mama!
-Pa scumpo!

Mama a avut dreptate. Deși a fost puțin șocat la început, tata mi-a spus ce să fac, după ce i-am mai dat câteva indicații despre „starea pacientului”, cum l-am găsit și in ce stare se afla. Totuși nu prea aveam ce să fac decât să aștept. Noaptea apa din râu e rece ca gheata și e posibil să aibă hipotermie. Vestea cea mai buna era ca tata se va întoarce mâine dis-de-dimineață și se va ocupa personal de el. Am mai cautat prin dulap și am mai găsit niște paturi pe care le-am pus peste roșcat, ca să-i tină de cald.

Bineînțeles când a ajuns mama acasă... am avut parte de un interogatoriu pe cinste. Nu m-a lăsat pană nu a aflat și cel mai mic detaliu nesemnificativ. Ma mir ca nu m-a întrebat și dacă purtam lenjerie curată, eh. După aceea am scapăt de tortură și a început mama să-și mai vină in fire. Am fost de acord când mi-a sugerat să caute prin arhive la politie să vadă dacă nu cumva era vreun deținut evadat sau mai știu eu ce delicvent. Adevărul era ca și eu eram puțin îngrijorată pentru ca nu știam cine e. Era mai bine să fim sigure pentru binele familiei noastre.

Tata a venit, după cum a spus, a doua zi. El era liber pe perioada cat eram și eu acasă, iar mama avea să își ia concediu peste câteva zile. Măcar nu aveam să mai fiu singura pentru azi, fiind ca va fi tata cu mine. S-a ocupat cu mult profesionalism de roșcat, i-a luat chiar și sânge pentru analize. Din păcate încă nu s-a trezit. Mama s-a întors acasă ca deobicei. Din primele cercetări nu a găsit nimic despre tipul misterios și sper ca orice ar găsi nu va fi nimic de rău. Cat despre mine mi-am petrecut ziua, supraveghindu-l pe „pacient”, după cum tata îl numea din obișnuintă, pentru ca nu ii știam numele.

Cat stăteam de veghe, citeam din cărțile mele de medicina veterinară, iar uneori când mă plictiseam mă uitam pe geam. Deseori m-am surprins contemplându-l pe cel ce stătea in pat, întins și nemișcat, fără nici o expresie pe chip. Începeam să îmi pun tot felul de întrebări legate de el. Ce culoare erau oare ochi lui? Dar oare cum suna vocea lui? Cum avea să reacționeze când se va trezi? De unde venea? In mintea mea se desfășurau o mulțime de scenarii unele mai rele, altele mai bune. Tata mi-a spus ca s-ar putea să aibă o ușoară amnezie la început. Dar in momentul asta, cel mai bun lucru era să se trezească.

M-am culcat târziu in acea noapte. Speram ca avea să se trezească, dar nu s-a întâmplat. In cele din urma oboseala mi-a învins nerăbdarea, iar cu ultimele puteri m-am dus in camera mea, lăsându-ma in voia somnului.

A doua zi era sâmbătă, iar mama, tata și eu am luat micul dejun împreună. Cu toată delicatețea de care dispunea tata mi-a spus ca dacă nu avea să se trezească „pacientul” azi, mâine dis-de-dimineață va trebui să mergem la spital cu el. Gândul acesta m-a întrista, intr-o oarecare masura, dar știam totodată ca tata știe mai bine ce spune și va fi cel mai înțelept pentru roșcat. Afara ploua, iar eu mi-am reluat locul de la capătul patului, iar părinți mei erau jos in living. Deși timpul câștigat acum pentru citit mă ajuta foarte mult la facultate, aveam o stare de emoție de nestăpânit in mine și eram dornica de necunoscut. Probabil ca as fi vrut ca tipul să se trezească. După un timp, neobservand nici o mișcare, am coborât la parter. Părinți jucau domino și m-am alăturat lor. Am jucat cărți, iar apoi spânzurătoarea. Ne-am amuzat teribil, cea ce m-a făcut să uit de griji pentru o vreme.

Spre după-amiază am intrat înapoi in camera lui. Însă nimic nu era schimbat. El stătea la fel nemișcat. Într-un elan de încredere in miracol, m-am așezat pe scaun și l-am apucat de mana.

-Hei, am spus eu strângându-i mana ușor. Știu ca nu ma cunoști, dar te rog asculta-ma. Nu iți vreau răul și nici părinți mei. Vrem să te ajutam! Te rog trezește-te dacă mă auzi. Dacă nu te vei trezi va trebui să te ducem la spital, unde nu te vom mai putea ajuta. Te rog trezește-te!

Cum era și evident, nu se întâmplă nimic. Am așteptat câteva secunde și tot nimic. Am pus ușor mana lui calda pe pat lângă el, eliberând-o din strânsoarea propriilor mâini. Speram ca va merge. La televizor mereu merge. Ma uitam pe fereastra și mă simțeam dezamăgită ca nu am reușit să fac nimic ca să îl pot trezi, deși supărarea mea era mai mult copilărească caci nu eram eu cea care hotăra dacă se va trezi sau nu.

In jur se auzeau doar stropii de ploaie care cădeau pe acoperiș, iar unii se prelingeau pe fereastra. Ii urmăream cum se scurgeau ușor, luând parcă cu ei scurgerea timpului și treptat, lumina. Mereu am fost de părere că „sâmbătă” și „ploua” n-au ce cauta in aceeași propoziție. De data asta însa într-un fel ma bucuram. Nu știu cat am stat uitându-mă pe fereastra la picăturile de ploaie, deși cred ca pierdusem noțiunea timpului pentru ca se înnoptase. Am aprins lumina și mi-am luat din nou in primire cărțile.

Când m-am uitat la ceas era deja târziu in noapte. Părinți se culcaseră deja. Îmi era foarte somn, dar de fiecare data când vroiam să mă culc ezitam. „Mai stau câteva minute” îmi ziceam mereu „dacă se va trezi exact după ce plec eu”. La un moment dat ațipisem pentru câteva minute, dar mă trezisem repede din cauza ca stăteam intr-o pozitie incomoda. Nu imi permiteam sa adorm. Ochii mi se inchideau oricat ma zbateam sa ii tin deschisi. Cuprinsa usor de toropeala calduta a somnului am spus ca voi sta putin cu ochii inchisi, dar nu voi adormi, astfel imi voi reveni. Era asa de bine cu capul pe marginea moale a patului...

***

Hope you like it

[Paradox ｡◕‿◕｡]

Buna ice cat, sunt alex, de la amintiri dulci amare;) ma bucur ca ai poatat mai departe.
Ai avut peste 40 de randuri ceea ce e bine, dar m-a cam deranjat ''Ii urmăream cum se scurgeau ușor, luând parcă cu ei scurgerea timpului și treptat, lumina.'', nu prea se aude bine ''scurgerea timpului'' langa ''scurgeau usor'', altceva nu am de comentat la povestea ta. Sper ca roscatul sa se faca bine.
Am inceput si eu o poveste, dar nu a comentat-o nimeni, treci si tu pe la mine? ca poate asa o sa treaca mai multi:*
*