Labyrinth

[Ich.]

E un derivat. intradevar e un derivat. Pacat ca mai e o singura scrisoare.
si totul e un labyrinth. Pentru ca mintea mea in sine e un labyrinth.
Merci ca esti aici *hugs*

Scrisori
-Sanatoriu-

Astazi imi consemnez viata, in mine si ochi-mi ciocolati. In reflexia din oglinda.
Si cumva abia azi realizezi cat de mult inseamna o viata de om si totusi cat de rapid trece acest timp infim. Atata timp, atatia ani. Toti trecuti degeaba. Nu a fost unul in care sa nu fug de mine insami si totusi…
Iata-ma azi, aici, cu par carunt si buclat. E inca luing, slava Domnului. Cu riduri si cearcane mult mai accentuate sub acesti ochi posaci.
Doamne, ai mila de o biata bolnava inchisa in atat de mult alb si da-i macar o pata din culoarea grizata a tineretii.
Ridicandu-ma de pe acel taburet am realizat ce trup obosit am si in acelasi timp ce minte vie, inca, si plina de dorinte si lipsuri.
Imi lipseste atat de tare libertatea. Imi lipsesc atatea. Fuga mea de oameni, orele de dimineata petrecute in parc, cafeaua de pe balcon—aici nu am cafea, niciodata nu am avut aici cafea-- si simt inca nevoia sa mai simt acel aer. Acel aer greu de recuperat.
Aici, in acest loc plin de bolnavi e un aer inchis, greu, asteptator si desemnator de moarte. Un loc alb ca si coasa mortii.
Atat doar ca luceste groaznic de frumos in timpul zilei.
Rasufland greu, am izbutit sa las bastonul din mana si sa ma asez pe patul tare, de spital. Doamne, cat am stat aici inchisa?
Vreau soare si geamuri fara gratii!
Mi-am inchis ochii pentru a-mi regenera o parte din imaginile mintii si fara sa-mi dau seama am inceput sa ma joc cu mainile prin asternut.
Rece si, probabil, alb, nu-l vad.
Insa degetele mele au dat peste ceva mat, aproape cald—incalzit parca de un trup, sau visez?—am deschis speriata ochii si cand am privit: o scrisoare, de data asta fara timbre sau sigiliu. O scrisoare pentru mine care ajunge sigur la mine.
Am inceput sa tremur. Atatia fiori, de teama si dor ma faceau sa tremur nervos.
Aproape taindu-ma in hartia perfecta am reusit sa o deschid.
Propriul meu parfum, de crini si lapte, reiesea pin toata celuloza hartiei. Scrisul meu.
Totul din acea hartie, chiar hartia in sine, imi apartinea mie. Tot ce mai aveam dupa o viata intreaga…
Atat de putin…
Si totusi mai mult decat mi-am dorit vreodata.

“ Draga Liz,
Stii si tu, a trecut atat de mult timp incat as putea spune ca drumurile noastre s-au separat. Dar cum as putea mintii asa? Eu sunt inca tu, desi o parte atat de inutila tie in ultimii ani. Atat de neputincioasa in timpul crizelor tale si atat de oarba in timpul vietii tale cotidiene. Si totusi sunt inca o parte a ta.
Revin asta seara, pentru o ultima data, in dorinta de a-ti spune ca te voi astepta acolo sus, unde constiintele noastre se vor reuni, iar, dincolo de limitele metafizicii. Si mai vreau ceva, sa te felicit!
Pot sa jur ca ai reusit sa ajungi unde ti-ai dorit. Esti mai tu ca niciodata si-ti multumesc, prin asta sunt si eu mai eu ca niciodata.
Cand te uiti in oglinda, aminteste-ti, macar, ca si eu sunt in tine si ca am fost si voi fi mereu o parte a ta…

A ta, Tu”

Brusc m-am simtit si mai slabita si mai neputincioasa ca in toti acesti ultimi ani.
Am cincizeci si patru de ani si arat ca la saisezi si doi.
Ma doare atat de tare tot trupul incat as putea sa urlu, dar nu ma tine gatul.
Sunt obosita- obosita. Atat de obosita…

Cand asistenta cea bruneta—o asistenta de care altfel se atasase femeia aceasta nebuna—intra sa o ajute sa-si faca micul ritual al diminetii. O gasii,insa, cu ochii atintiti spre un tavan alb, mat, lipsit de orice onduleu sau pata. Cu gura deschisa, sub forma unui zambet de multumire si fara puls.
Rigida—si poate usor trista—ii inchise ochii blajini apoi, grabita, il chema pe doctor…

Sfarsit…

[Katarina]

Puteai sa mai lungesti sirul scrisorilor. Dar probabil ca nu ar mai fi iesit totul atat de concentrat. Ma bucur ca sfarsitul a gasit-o fara puls, caci restul vietii ar fi fost pentru ea doar o prelungire inutila a chinului. Banuiesc ca toti cei bizari iau calea senatoriului.
Am cincizeci si patru de ani si arat ca la saisezi si doi. - se putea altfel?
Macar are happy end, deoarece numai moartea le putea desparti pentru a se intalni in alta parte. Lumea de Dincolo, Rai, Iad etc. Sunt o multime de teorii de care n-am chef acum.
As mai putea interpreta multe chestii, dar stiu ca as fi paralela cu intelesul lor real, asa ca ma opresc aici.
Per total, Scrisorile au fost interesante si tragice.

Acum ca s-au terminat, astept alte texte abstracte.

[Ich.]

Oh, Katarina draga, ai fi vazut tu oare un alt sfarsit?
ea era doar un om c-o minte prea batrana. desi stiu ca nu am spus asta niciunde am sa-ti spun un secret. Nu a ajuns acolo s-a dus singura acolo.
Era insuportabil totul.
Multumesc ca esti aici, draga mea *hugs*
Un text vechi, foarte vechi, de un an sau chiar doi, dar un text ce-mi e prea drag sa-l dau uitarii.

Teatru
~ Viata e o arta, invata sa o cunosti prin traire ~

Nedefinite simturi imi patrund prin corp. Prin porii pielii pulseaza mii si mii de fiori ce ma duc cu gandul la frig. Un fel de racoare ce-mi creeaza frisoane sentimentale.
“Ninge in abis” am lasat mana in jos, incetand sa mai cant. Un icnet de durere imi parasi buzele crapate si insangerate.
“Arde, arde rau!” in interior era atat de cald, o caldura ce imi invada cutia toracica cu durere. Un fel de usturime agonica ce dateaza de la nastere si pana azi. E ceva neobijnuit, ca o lupta intre dorinta de frig si nevoia de cald, intre nesimtire si politete exagerata, intre regrete, idei amicale, dorinte si sentimente pure, usor de ranit si indiferenta.
-Dar o vai, ce trupuri insangerate ni se astern la picioare stapana!
“Voci, voci atat de cunoscute, aproape uitasem ca sunt pe scena”
-Nu te lasa pacalita, micuta mea slujnica, sunt doar mastile insangerate ale cuvintelor nespuse si uita-te
-Dar vai stapana, par a fi uitati si morti! Dar vai uitate la ei, nu par a ura
-Par a fi indiferenti, deci continuati drumul!
“Actul se sfarseste cu stapana murind” mi-am lasat corpul sa se prabuseasca, privind aparent in gol.
Cortina se tragea, separand lumea scenica de lumea reala.
“Durerea stapanului consta in parasirea elevilor indiferenti, in regrete si lupte interioare, poate de aceea il pot juca, poate pentru ca si eu…” am simtit ca inima mi se urca in gat. Parca nu mai avea loc in cutia toracica. Durerea avansa incet, aproape prea incet, facandu-ma sa agonizez mai rau decat in orice clipa a trairii mele.
“Zgomote, atat de multe zgomote” Aplauzele ciudate, faptul ca sala era in picioare iar, nu facea decat sa imi dea alte frisoane. Nu jucam pentru ei, dar pentru cine? Nici eu inca nu stiu, ei aplauda, dar eu…eu am uitat cum sa mai joc, nu mai cunosc arta. Am uitat. Sunt doar un material textil, o esarfa, pe care s-a imprimat numele unui fost actor, unui fost artist, unui om ce probabil a cunoscut arta sufleteste daca nu psihic.
“Sa fi cunoscut, sa se fi cunoscut, sa nu fi inteles?”
Ganduri, siruri de ganduri, foste amintiri si fiorii durerii se prelingeau pe trupul meu oboisit de ani.
-Vi?
-Du-te inainte!
“Falsa, atat de falsa, poate… Oricum nu mai conta, trebuia sa mai fac ceva inainte sa imi iau ramas bun de la arta trairilor mele, de la sentimentale avute aici, pe mica scena a unui teatru, o arta care exprima sentimental si fantezia, un loc magic, poate prea magic si cateodata atat de fals. “
Fiori reci si temeri. Am pasit in sala imensa in raport cu corpul meu, cu mine si entitate mea. In raport cu existenta mea.
“Am trait, am fost ceva, am murit si acum…zac pe un piedestal!”
M-am asezat la pian si-am apasat inconstienta pe o clapa.
“O ultima melodie de adio” Nu mai stiu cum, reusisem sa fac rost de partitura melodiei “Epilogue” de Kamelot, era atat de perfecta, in acel moment.
-“ Some came with winter in white” am ridicat ochii simultan cu versul si am vazut: ningea.
“zapada! dar cine stie cand zapada se va intoarce inapoi sub forma ploii? Dar cine stie cand imi voi da seama ce se zbate in mine? Dar cand, voi regasi spiritul acelui artist ce isi da chiar si viata pentru arta lui?”
Stiam ca pentru putinul timp in care ma simtisem o artista aveam acel spirit de creatie, acum sunt doar eu, acea finta fara sens in care se zbat indiferenta si dorinta, indiferenta si iubirea, indiferenta si ideea de “imi pasa”
“Doar eu si linistea interna a unei minti tulbure” Ninsoarea prematura se opri. Cerul nocturn iesi la iveala iar eu am terminat melodia si am privit o clipa sala goala
“S-a dus! Si pentru ultima data…”
-Cortina se trage!

nota de autor:
Poate va intrebati de ce nu-i modific forma in toate cele o mie de moduri in care s-ar putea...ei bine, pentru ca mi-e prea trag si nu ma lasa ceva din mine sa-l schimb.
Dubios.

[Katarina]

Înţeleg că ţi-e greu să îl modifici, dar consider că ar trebui sa îl reciteşti şi să modifici greşelile de tastare etc. Cel puţin, m-ai ucis cu neobijnuit (E ceva neobijnuit, ca o lupta ...) .
Ninge in abis -nu stiu de ce , dar iubesc propozitia asta.
Mi-a placut combinatia dintre fostele trairi artistice si actuala indiferenta. Observ sa iti place sa duci la extrem realitatea, realizând contraste izbitoare. Interesanta tehnica, daca ma pot exprima astfel.
a unei minti tulbure- ... tulburi
ÃŽmi place faptul ca mereu termini textul cu un element ce te readuce cu picioarele pe pamant (batrana, asistenta, replica de final din Teatru)

Altceva?
Spor la scris si sa ne mai citim,dear.

[Ich.]

Katarina- mersi ca esti aici. Incep sa te iubesc ca user si comentator:)) --sau e doar denaturarea unei nebunii provenite de la febra si emotivitate. Lol?--

ok, inca un text vechi, vechi. Al naibii de vechi. ^^

Negru

E o tacere cumplita in jur, totul e negru si decade in si mai obscur. Ma trantesc pe iarba si privesc cerul. E negru, pur si simplu negru! Unul atat de pal incat imi da senzatia ca sunt ochii pierduti ai omenirii. Da! Noi, oamenii suntem orbi, niste fiinte ce nu vad dincolo de propia minte, de propia ceata intunecoasa, pur si simplu mergem in fata, fara a vedea capatul acestui tunel incetosat. E pur si simplu un negru peste care se adauga un strat teribil de incertitudine.
-E lipsit de sens! Imi aud vocea razvratita. O tonalitate joase, soptita, ce isi face simtita prezenta in linistea dominatoare.
-E prostesc, banal, lipsit de sens, fara scop dar predomina, minunat! Acum mi se pare ca vorbesc prea sus si ma dor timpanele de la propi-ami voce, insa una peste alta incep sa ii dau crezare desi e doar o voce: sunete. Doar pasi grabiti si inalti ale cuvintelor mele.
“E ciudat, dar e si, ei bine este, exista restul nu mai conteaza”. Tacere, peste tot e pustiu deci nu e nimeni care sa strice aceasta clipa minunata.
“Asculta bataia inimi, aculta linistea, canta tacerea!” mi-am ordonat. Am nevoie de ordine in viata si in ganduri, am nevoie sa ma regasesc. Dar in acest peisaj mirific nu fac decat sa imi regasesc sentimentele si dispozitile.
Vantul adie parca aducand un calm zbuciumat, desi e racoare, e placut! Mult prea placut ca sa ma ridic de pe iarba. Incet, incet, linistea e perturbata de un sunet sacadat si constant, acel sunet al ploii, un sunet atat de placut, de dulce, dar atat de…banal.
Inspir adanc acea liniste placuta, in timp ce las ploaia sa ma spele de orice poate insemna : ganduri, sentimente. E placut sa faci o baie universala. Simti cum se duc toate prin pamant, dar, dar e doar o stare a minti, deci tine doar cateva secunde neinsemnate.
“Te doare, inca te doare” mi-am deschis ochii, simteam culoarea lor, un negru ciocolatiu, scurgandu-se in creer.
“Probabil. Poate ca da, poate ca in cele din urma ma doare si trebuie sa admit asta, nu sa fug, nu sa ma prefac ca nu exista sau ca nu a existat!” . Mi-am varat mainile in buzunarele pantaloniilor albi, era placut, un invelis cald imi acoperea mainile reci. Insa nu e singurul lucru pe care il simt, e o caldura bizara ce porneste din plex si se duce incet catre creer, parca nu mai conteaza restul, e placut si imi da o stare de pace atat de intensa…
“ ’Durerea e buna’ spun asta citand un personaj din cartile lui Dan Brown, dar asta ma face sa ma intreb, oare ce fel de durere? El spune ca durerea fizica, eu spun ca cea psihica, insa amandoua sunt o forma de tortura”. Mi-am dus mana catre fata, printre degetele aspre am inteles! Pe fata mea era un zambet schimonosit, era o himera intre melancolie si ironie.
“Oare asa sunt si eu?” mi-am ridicat ochii catre cerul patat de negru, picaturile reci de apa imi intrau in ochii.
“Poate, sau poate inca nu stiu cine sunt?” mi-am lasat mana in jos, pumnul mi se stranse incet dar puternic. O usturime ma anunta ca unghile sfasaie incet pielea palmelor.
“Ba stiu! Sunt cel mai mare inamic al meu” Am inchis ochii savurand momentul negru.
In acest moment ma hranesc cu negru, respir negru, vad negru, dar aud bataile inimi si ascult linistea desi, si ele sunt negre.
In acest moment
totul e negru

[Katarina]

Incepusem sa cred ca nu mai ai de gand sa postezi.
Ma bucur ca m-am inselat.
creer- ok, asta a fost aiurea; corect e creier
E o tacere cumplita in jur, totul e negru si decade in si mai obscur. - te apuci de rime? Consider ca ar fi un experiment interesant.
Mi se pare ciudat ca, desi textul se numeste Negru , nu mi-a dat o senzatie specifica acestui cuvant. Nu stiu, puteai descrie mai bine sentimentele. Totusi, momentul negru si chestiile alea cu respir negru, vad negru mi-au placut.
La un moment dat m-am pierdut prin idei de genu` durerea e buna, dar la sfarsit am putut sa afirm ca textul e interesant.

Probabil ca, daca nu ar fi atat de cald si as mai avea nervi, ti-as diseca toate ideile one-shotului. Dar nu-i asa.
Imi place. Punct. Nu te ingrijora, va veni si vremea cand o sa iau fiecare cuvant in parte. Dar nu azi.

[Ich.]

Si eu care credeam ca am corectat chestia aia o.o. cred ca am corectat dar in versiunea pentru carte. ei, na!
M-am sclerozat:))
Mersi ca esti aici, la acest topic *hugs*

text recent. Necorectat, o sa-l corectez cand n-o sa mai mor de cald si cand nu o sa vad ecranmul dublu:zuppy05:

O seara pierduta de mai

[pentru gregor]

Rar am ocazia sa ajung la tara in luna mai. Si mai rar de atat gasesc o liniste atat de ampla si de placuta. Adevarat e ca de cand bunicii au mai dat din orataniile de prin curte e si mai putin de lucru.
Cel mai mult imi place dupamasa aici, undeva aproape de amurg. Si nu ma refer la amurg in sine, ci la viata din sat la apus. Linistea, calmul care se lasa odata ce sudoarea de pe bratele taranilor s-a uscat in drum spre casele lor.
Sunetul rotilor unei carute ce trece din cand in cand pe ulita. Pasii molcomi a talpilor goale, colorate de pamant. Tin minte ce surprinsa am fost cand, odata, tot la apus, am fost la poarta pentru a culege un mar. Mar inca verde, dar bun, cel putin dupa standardele mele. Am vazut cativa sateni mergand spre case. Sapaliga le atarna murdara in spate,hainele erau pline de sudoare uscata, hainele rupte pe ici pe colo, desigur doar n-or merge cu hainele de dumeneca la camp! Si picioarele, pana aproape de glezne, pamantii. Rar am vazut pe cate unul cu ceva incaltari, dar nici ele nu aratau grozav.
Totusi, daca erau altfel, incaltati si doar obositi ar fi stricat imaginea aceea grozava. Vapaiele rosiatice si portocalii care cadeau peste trupurile lor asudate, peste casele vechi, unele cu acoperis galben. Erau din lemn, doar ca vroiau a imita acoperisurile vechi, sau erau gusturile? Probabil.
Greierii si pasii lor ce faceau zgomotul acela placut si zgomotul unei carute ce abia trecea. Trop, trop, copitele calului formand un ritm placut, in alternanta cu rotile.
Se aud si aici, in dosul casei, pe veranda unde-mi place sa lenevesc in serile calde de vara sau primavara, depinde cand apuc sa ajung aici.
M-am intins pe sezlongul meu, agatat intre doi stalpi ai verandei. Ca de obicei, stateam cu un picior afara pentru a ma putea legana.
De obicei vin aici pentru a mai uita de una sau alta. Doar ca zilele acestea am venit pentru a uita de o mare parte a vietii mele.
In seara acesta imi place sa ma lafai in sezlong, sa simt vantul pe piciorul jumatate descoperit de pantalonul, crem, rasucit pana la genunchi.
Atingerea unui vant caldut imi da fiori placuti. Cred ca oricui i-ar da.
Asta seara am ales sa ma delectez intr-o schita, foarte hazlie, de-a lu’ nenea “ Caragiale” si mai exact “ Lantul slabiciunilor”. E sublima. O lucrare buna scrisa de un geniu.
Doar ca cele zece minute cat am stat cu ochii intr-o pagina si-un sfert nu m-au prea distras. Vedeam litere, le uneam, formam cuvinte dar nu citeam.
Randurile imi parea linii sterse, degradate, acoperita de o ceata densa.
Si totul se datora faptului ca eu nu pot uita.
Unde erau acele zilele in care ne gandeam la…ce vom face la optispreze ani? Dorinta de a fi colege de apartament?
Zilele cand ne dadeam ca proastele in leagan pe ploaie si eu ma chinuiam sa-mi apar picturile?
Venitul cu tramvaiul si intarziatul, da, tot timpul am intarziat la punctul de intalnire si eu nu pot sa nu plang cand nu ma gandesc la asta.
Mi-e atat de greu sa nu-mi las capul pe spate, sa nu-mi cufund privirea in barnele de lemn si sa nu plang. Daca lacrimile ar fi echivalenta vietii mele, in acest moment, as fi fost demult scursa in pamantul arid al Terrei.
Nu-mi vine sa cred ca dupa doi ani, aproape trei, de tras cu dintii s-a terminat in felul asta. Pur si simplu fara rost.
De ce? Pentru o credinta absurda pe care ti-ai implantat-o singura.
Tu nu esti un monstru, esti doar o capoasa sentimentala.
Amuzant, acum chiar am un motiv sa le raspund doamnelor in varsta care cred ca am o problema de orientare pentru felul in care ma imbrac. Blugi si camasa. Pentru ele e masculin.
Imi place cand ma mai opreste cate o babuta pe strada si ma trage de maneca pentru a ma intreba
“domnisoara, aveti cumva o prblema? Stiti ca in biblie…” iar eu sunt asa o scorpie ca le raspund,
“am o problema, dar nu de acest gen. Ar fi cazul sa va continuati drumul”
Ele isi continua drumul, dar eu? Eu ce rost mai am? Poate unul morbid. Dar nu cred, desi inca nu cred in vreo rezolvare miracol. Doar ca nu mi-a mai ramas nimic.
Poate doar vantul care inca ma alina, de cand sunt copila si ies la amurg si noaptea afara…
Mi-a mai ramas doar o noapte pierduta de mai.

Care poate fi recuperata.

[Katarina]

Se vede ca este un text recent. Diferentele de exprimare si de stil dintre Negru si O seara pierduta de mai sunt izbitoare. Trecand peste, Terrei se scrie cu doi de ,,r,,.
A fost mortal pasajul cu baba si cu blugii, camasa. Tipic babutelor fara ocupatie. Un alt fragment care mi-a placut este cel cu taranii ce se intorceau de la munca, fiind o bucata de text foarte pitoreasca.
Textul e bun, greselile de tastare/gramatica sunt rare, estetica e acceptabila. Pacat ca nu suntem in mai, caci as fi digerat mai bine one-shot-ul.

Acum mai astept doar un alt text care sa imi umple noaptea.

Apropo, texte mai ample nu servesti? Nu de alta, dar unele idei merita dezvoltate pana cand devin fascinante.

[Ich.]

Katarina-> as vrea eu sa servesc texte mai ample...dar timpul, starea...toate se duc.
Lucrare veche, tot din acest an datata

Podul

Apus, mereu la apus.
Pietrele, incolore, se scaldau in lumina rosiatica, apasatoare a apusului. Udate de sulitele colorate, sclipeau bizar, artificial. Aerul, fierbinte, se mentine nemiscat peste drumeagul galbejit si prafos ce trecea pe sub pod. Chiar si in acel moment, cand innegrirea usoara a cerului prevestea topirea fierbintelii din acea zi doar vantul, parca si el doborat de caldura, mai misca din cand in cand aducand cu el miros de putreziciune, paie arse si poate de cadavru. Dar toate prevesteau venirea unei seri linistite de vara.
O liniste incremenita, ce pare menita sa prevesteasca un uragan.
Cu ochii mijiti din cauza luminii, printre gene, privi intreg locul. Neclintit, aproape totul. Dar, in scurt timp ajunse cu ochii la pod si la umbrele de sub el. Una dintre ele era vie. Se misca dupa propria-I vointa detasandu-se de arcada podulu icateva secunde.
Fetiscana se cutremura.
“Intra Lavinia cu limba smulsa, mainile taiate si batjocorita” tresari scuturandu-si capul ingreunat de buclele mari si rare ale parului sau brun. Nu era un moment bun pentru citate. Isi ridic amana alba punandu-si palma, cu degete lungi si butucanoase, peste fruntea galbejita de care se lipira, cu sudoare, cateva bucle negre. Nu ardea, nici o posibilitate de halucinatie. Trase aer in piept, strangandu-si degetele transpirate peste funiile ce sustineau rucsacul. Buzele carnoase i se stransera pumn, aratand cresatarile provocate de desihdratare. Si, inainte sa-si dea seama, isi auzi vocea, autoritara dar speriata, iesindu-I din gatlejul parjolit.
- E cineva aici? Nici un raspuns. Aceeasi liniste, aceeasi ipostaza liturghica. Nu mai zabovi si isi lua inima in dinti pasind catre pod, isi tot repeta ca trebuie sa ajunga acasa. O clipa, poposi in umbra podului si se convisese ca visase. Unu, doi, trei pasi si chiar atunci doua brate o cuprinsera de talie.
- Numele meu e Nemo! Liniste, atat, un gram de liniste in tot. Fetiscana se gandi brusc la ce arme avea in acel moment. In momentul cand simti ceva rece, strabatandu-i trupul, taindu-I materialele textilele. Mintea! Singurul mod, realize ea, era sa se retraga in mintea ei, asa ca usor, usor, personalitatea ii fu absorbita.
-Eu sunt Nemo! Auzi iarasi in acel moment, zambi absent. Absent ii era zambetul, absenta era si ea.
-Vero nihil verius!

*“Intra Lavinia cu limba smulsa, mainile taiate si batjocorita” = shakespeare -Titus Andronimus.
nemo= nimeni
vero nihil verius=nimic mai adevarat ca adevarul

[Katarina]

Am reusit si eu sa trec p'aci...
Cam tarziu, dar am reusit.

Legat de textele mai ample, nervi sa ai ca timp iti faci.
Apus, mereu la apus. - la inceput mi-a placut tare de tot; apoi, am vazut ca ai bagat la-ul ala acolo si m-a incruntat. Ma rog, imi place mult mai mult fara la.
Am observat ca incepi sa pui virgulele in plop. Pietrele, incolore, se .... - stiu de ce ai bagat virgulele alea si mai bine le-ai lasa deoparte. Am mai vazut asta undeva.
Textul e scurt, incredibil de scurt. Pentru un text milimetric, ai pus prea multe cuvinte straine si citate. Less is more.
desihdratare - deshidratare

Absent ii era zambetul, absenta era si ea. - probabil ca asta se numara printre putinele constructii care chiar mi-au placut din text. Per total, one-shot-ul e ok, dar ai avut altele mult mai bune.