Emotie

[Teru]

ok... Deci e prima data cand postez ;;) si prima data cand scriu ceva , bine inafara de temele de la romana.

REINTALNIRE

Este sfarsitul lunii noiembrie, dar vremea e nefiresc de frumoasa. M-am trezit cu noaptea-n cap, stiind ca avionul lui avea sa aterizeze in aceasata dimineata. Fiecare celula din corpul meu tremura de nerabdare, iar timpul se scurgea mai greu ca nisipul ud dintr-o clepsidra. Intr-un sfarsit ne urcam in masina si ne indreptam spre aeroport.
Vazanduma in imensa cladire nu am mai putut sta locului. Am inceput sa ma plimb pe coridoarele lungi cu pereti de sticla, aducandu-mi aminte de acea zi neagra in care am fost despartiti. Totul se petrecuse acum zece ani, tot intr-o zi de pe la sfarsitul lui noiembrie, doar ca era o zi mohorata, vantul batea cu putere, stropi de apa se izbeau de asfalt, parca fiecare dorea sa ma avertizeze cu privire la ce avea sa se intample. Mai tin minted doar privirea lui trista si incercarile mele de al face sa ramana, dar nimic. A plecat cu promisiune de a se intoarce intr-o buna zi. De atunci am tot asteptat un semn, orice prin care sa ma anunte sa va reveni. Zece ani am tot sperat la nimic, pana ieri. Eram singura acasa. Telefonul a sunat. Prima oara am crezut ca e una dintre prietenele mele, dar nu am cunoscut numarul. Totusi am raspuns, si toate sperantele mele au reinviat. “Maine ma intorc.” A fost tot ce s-a auzit de la celealalt capat al firului, dar stiam ca e el.
O voce de la un difuzor ma trezeste la realitate, anuntand ca zborul 118 va ateriza in cinci minute la poarta 7. Ma indrept in fuga spre locul indicat, asteptandu-l cu rasuflarea taiata. Intr-o singura clipa tot entuziasmul meu a pirit. De o singura clipa a fost nevoie sa realizez cat timp a trecut, cate s-au schimbat in zece ani. Daca nu ma va mai recunoaste ? Daca nu ma va mai iubii? Daca m-a uitat? Dar nu am apucat sa ma gandesc prea mult la aceste intrebari, pentru ca el tocmai isi facuse aparitia. Statea la doar zece metri de mine. Am inceput sa fug spre el, inconstienta de ceea ce faceam. Eram doar eu si el, nu-mi mai pasa de nimeni si nimic, tote grijile mi-au fost spulberate. L-am imbratisat, asteptandu-ma sa ma respinga. Nu-mi pasa! Dar nu a facut-o; mi-a raspuns imbratisarii.
- Cat de dor mi-a fost de tine, micuta mea floare.
M –am uitat la el. Avea o privire calda si plina de iubire, mult diferita de acea privire de acum zece ani.
Tot ce conta acum era ca el isi tinuse promisiunea si se reintoarse. Nimic nu va mai fi la fel. Nu voi mai lasa pe nimeni si nimic sa ne mai desparta inca odata. Pana la urma dragostea purtata mi-a transformat visele in realitate. De acum vom fi mereu impreuna. Frate si sora.


Am uitat sa spun ca accept orice fel de critici si sfaturi :D. Si scuze nu am stiut ca iese atat de scurt.

[Teru]

deci nu a comentat nimei :nh: , eh...las' ca nu-i nimic .... poate de data asta am mai mult succes :)) asa ca va rog sa imi spunei parerea voastra ca sa stiu ce sa fac. sa nu va fie frica sa criticat , pot suporta orice =))


DESPARTIRE

Ma trezesc brusc la auzul unui tipat cunoscut. Imi trebuie vreo doua secunde pentru a realiza ca acela fusese tipatul meu; o reactie involuntara la cosmarul pe care tocmai l-am avut. Cel mai negru si dureros cosmar pe care il puteam avea , un cosmar in adevaratul sens al cuvantului; sau cel putin asa voiam eu sa cred.
Ma intind obosita dupa ceas pentru a vedea cat este ora. Oare cand am adormit? Nu apuc sa ma gandesc bine pentru ca mintea mea ramane blocata , iar privirea atintita pe cadranul micului obiect din mana mea. Tic-tac tic-tac tic-tac! Acel sunet banal , atat de neinsemnat , ma desprinde din vraja somnului. De atat a fost nevoie. Acum mintea mi-e lucida si imi striga-n fata lucrul pe care eu li negasem mai devreme: cosmarul era real. De odata mii de imagini imi apar in fata ochiilor, acele lucruri care s-au petrecut pe cand era inca ziua, atat afara cat si in sufletul meu. Imi aduc aminte cum a plecat , din nu stiu ce motiv stupid, si fiecare pas pe care il facea il vedeam cu incetinitorul , fiecare zgomot amplificanduse la fel ca distanta dintre noi. A inchis usa incet , dar eu am auzit-o trantindu-se, cel mai dureros lucru auzit , picatura care umpluse paharul, sunetul agoniei! Siroaie de lacrimi imi incetosaza vederea, rostogolindu-se pe obraji mei inrositi, parca crestindumi pielea ca nuste lame fin ascutite. Incerc sa respir , dar cineva a inlocuit aerul cu un lichid care imi arde gatul si imi irita plamanii. Simt cum inauntrul meu o durere nemiloasa creste si incepe sa ma devoreze, iar imagimi lui se sparge in mii si mii de cioburi care imi provoaca rani adanci. Acele amintiri ramase imi amplifica durerea interioara , sfasiindu-mi carnea , rupandu-mi oasele, golindu-ma de sange si inlocuindu-l cu acid. C orpul imi este invadat de o durere nebuna. De ce mai clipesc? De ce mai respir? De ce ma mai pot misca ?! De ce mai lupt pentru a supravietuii ?! DE CE NU AM MURIT INCA ? Ce am facut sa merit asta? Eu l-am iubit neconditionat si cu toata fiinta mea; atunci de ce a plecat?
Ma ridic ametita din patul meu moale si ma indrept spre ferastra deschizand-o larg. Aerul rece al nopti se izbeste de pielea mea mult prea calda, intr-o inercare disperata de a ma opri, dar nu mai sunt in stare sa simt frigul. Ma aplec incet dar sigur pe fereasra. Distanta pana la pamnt ar trebui sa sie suficienta pentru a-mi curma suferinta. Ma aplec mai mult si mai mult, dar sunt prea obosita si indurerata pentru a mai muri. Prea multe s-au petrecut in noaptea aceasta blestemata. Ma retrag cativa pasi , iar apoi cad inconstienta pe suprafata tare a podelei. Tot ce a ramas in urma lui este un corp fara suplet care atarna te un fir de ata deasupra unui abis nesfarsit, plin de durere si intuneric. Acum sunt prea epuizata, dar timpul nu se termina. Poate maine , poate intr-o alta zi ma voi trezi din acest cosmar numit viata. Tot ce mi-a mai ramas este speranta, speranta de a murii.

[Teru]

M-am hotătât însfârşit să postez şi eu ''creaţiile'' mele. Momentan am doar trei scrise şi una în curs de fabricaţie :]]. La început aş vrea sa explic nişte lucruri:
-- titlul l-am intitulat ''Emoţie'' deoarece în fiecare dintre oneshot-uri [cel puţin până acum] este vorba despre anumite emoţii caracteristice pentru fiecare personaj principal
-- compunerile sunt puţin [ mai mult ] ... să zicem negativiste, şi chiar dacă sunt povestite la persoana I nu înseamnă că aşa gândesc eu şi în viaţa reală [ de fapt sunt chiar o fire destul de veselă ]
-- şi încă un mic amănunt: nu scriu de mult cu diacritice aşa că mă străduiesc să nu ratez prea multe ¤.¤

Astea fiind spuse, să vedem ce iese :D
ah... şi era să uit, aş vrea să îmi îmbunătăţesc cât mai mult modul de a scrie aşa că v-aş ruga să criticaţi ^^

Speranţă

Uşile de lemn din faţa mea se deschid cu un scârţâit iritant. Cei doi poliţişti de langă mine mă împing cu brutalitate în încăperea în care domnea liniştea, iar pe fundal se auzeau suspinele înfundate al parinţilor lui care încă îi plangeau moartea. Acele zgomote jalice îmi mustrau conştinţa şi îmi alimentau hotarârea cu privire la decizia pe care am luat-o. Sunetele ritmate ale paşilor noştri îi făceau pe oamenii din sală să întoarcă capul. Le simt privirile acide asupra mea; de parcă eu chiar aş fi vinovată. Ştiu că şi parintii mei sunt în încapere, îi aud glasul mamei cum strigă ,, Cum ai putut să faci aşa ceva? Tu nu mai eşti fica mea! Mori! Pieri de pe faţa Pământului! ’’ . Halal încurajare mamă, ce să zic; dar nu-ţi fă griji, îţi voi da satisfacţie şi atunci vei plange după mine şi te vei întreba unde ai greşit. Îţi spun eu unde ai greşit: ai greşit atunci când, mai mult ca oricine, ar fi trebuit să ai încredere în mine, să ştii că spun adevarul, să ştii că nu sunt vinovată. Cum ai putut să îţi numeşti copilul ,,criminal’’ , propiul tău copil! Eu ar trebui să fiu cea care te renegă, nu tu. Măcar el mă iubeşte, şi ştiu că mă va primi cu braţele deschise, chiar dacă la început îmi va ţine o morală kilometrică, în adâncul sufletului lui va fi fericit şi va blestema starea lui de euforie când ar trebui să fie trist pentru moartea mea. Dar nu-l condamn, şi eu mă voi bucura de revedere.

Recunosc că a fost greşala mea, dar nu s-a întâmplat din vina mea. Eram persoana nepotrivită la locul şi momentul nepotrivit. Dacă stau şi mă gândesc bine şi eu sunt una dintre victime. Ce vină am eu că era să fiu violată? Liniştea din sală este spartă de vocea groasă a judecătorului, pentru o secunda reuşeşte să mă scoată din starea de amorţeală în care intrasem, dar amintirile îmi năvălesc repede în minte.
Îmi aduc foarte bine aminte noaptrea aceea blestemată. O stradă pustie şi întunecată plus o fată frumoasă şi singură este reţeta perfectă pentru o doză de plăcere, asta ar fi povestea privită doar dintr-un unghi, căci privită din cealaltă parte ar ieşi un mare dezastru, cea ce s-a şi întâmplat. Nimeni nu ma întrebat dacă mă simt bine, nimeni nu s-a gandit că poate am ramas marcată de cele petrecute. Să îţi fie atins corpul de mainile murdare ale unui necunoscut nu e lapte şi miere. Norocul meu a fost că a aparut el şi m-a salvat. Prietenul l-a nevoie se cunoaşte, şi el mi-a dovedit. L-a îndepărtat repede de pe mine îndreptand un pistol spre agresor, chiar dacă acesta era mult mai solid el, şi totusi nu a fugit, a ramas ferm pe poziţie, dar doar pentru câteva secunde, deoarece a fost repede dezarmat şi imobilizat la pământ de către necunoscut. A început să îl bată; pumni în faţă, în stomac, lovituri peste lovituri. Nu mai puteam să stau şi să privesc cum prietenul meu cel mai bun este măcelărit de o brută fără pic de sentimente. O slcipire din dreapta mea mi-a atras atenţia. Era pistolul care lucea in lumina lunii ce mai tăia din întunericul denepătruns. M-am întins şi am apucat arma, care parcă aştepta să fac eu primul pas. În clipa în care pielea mea a făcut contact cu metalul rece am simţit un fior pe şira spinării şi tot corpul începu să-mi tremure. Am îndreptat arma spre necunoscut încercând să ţintesc, cea ce era destul de greu deoarece ţinta mea se mişca în continu, iar mâinile mele înca tremurau şi nu înţeleg de ce, deoarece în inima mea nu exista strop de ezitare: ochi pentru ochi, si viaţă pentru viaţă. Nu la asta se rezumă totul? Dacă nu îl împuşc pe necunoscut acesta îmi va bate prietenul până îl va omorî, căci nu arata nici o intenţie de a se opri, iar dacă eu împuşc agresorul, viaţa prietenului meu va fi salvata. E un schimb echivalent. Nu mai aveam mult timp. Închid ochii şi trag. Un ţipăt mult prea cunoscut mie îmi inundă toate simţurile însoţit de un val de emoţii: vinovăţie, frică, tristeţe, milă, umilinţă, trădare... Într-un final mă hotărâsem asupra fricii, sau mai bine spus groazei. Îmi era groază să deschid ochii. Nu vroiam să ştiu adevărul, vroiam să mă stau la mine în cameră, în patul meu, să fiu trezită de alarma telefonului şi să înjur în gând că nu mai pot să dorm. Dar nu, asta e mult prea cruda realitate, iar eu ştiam mult prea bine ce urma să văd dacă deschideam ochii. Corpul începu să-mi tremure necontrolat, aş putea spune chiar violent, în timp ce pistolul se îndrepta ameninţător spre jugulara mea. În clipa în care voiam să apăs pe trăgaci, un al doilea ţipăt se auzi. De data asta nu era un strigăt de durere, ci era o încercare disperată de a mă opri. Din instinct am deschis ochii şi în urmatoarea secundă am regretat gestul. Scena macabră ce se desfăşura înaintea mea era mult mai rea decât ce îmi închipuisem eu. Sângele era împraştiat peste tot, iar necunoscutul disparuse – un detaliu pe care îl observ abia acum, deoarece atunci era mult prea insignifiant. El stătea pe burtă incercând să oprească lichidul vital care se scurgea. Începuse să se târască spre mine, lăsând în urmă o dară roşie. Eu eram mult prea îngrozită pentru a mă mişca. Într-un final simt cum cineva îmi ia arma din mâna şi o aruncă departe. Mă uit la el speriată; chipul contorsionat de durere era încă la fel de superb , iar acei ochii aşa albaştrii, de care mă îndrăgostisem în secret de groază că aş pute strica prietenia pe care o avem, erau atât de calmi, încercând să mă liniştească şi să-mi spună că totul va fi bine, de parca eu eram cea care se afla pe moarte. Încercă să îmi spună ceva, dar dintre buzele lui ieşi doar un geamăt prelung. Încercă din nou, iar a doua oara cuvintele lui parcă se transformaseră în mii de lame ascuţite înfipte în inima mea deja sângerândă. Cu o ultimă suflare îmi spusese că nu e vina mea, şi că el ma iubit, mă iubeşte, şi mă va iubi întotdeuna, şi că nu e suparat pe mine orice se va întâmpla. Apoi mâna lui, ce se afla încă în mâna mea, cazu inertă pe asfalt. Un strigăt de disperare străpunge liniştea apasătoare; durerea era prea mare pentru mine.

Şi acum când mă gândesc la acea zi neagră, părul mi se zbârleşte, muşchii mi se-ncordează, doar lacrimile nu mai sunt prezente pentru că au secat, iar ochii mei nu mai pot plânge pentru nimeni altcineva. Din nou sunt trezită la realitate de vocea judecătorului, doar că de data aceasta cuvintele lui îmi captează atenţia:
- Verdict final: CRIMÄ‚!
E prea târziu pentru aşa ceva, m-am condamnat singura la moarte în clipa în care am apăsat pe trăgaci.
Aşteaptă-mă, vin la tine!

Şi totuşi poate sunt vinovată, altfel de ce m-aş pedepsi singură?

_________________________
[edit] mda... nu ştiu ce s-a întâmplat cu alineatele >.<

[Lamie]

Greseli de scriere-nu ma uit dupa ele
Poveste -o ideee foarte buna
Modul de povestire -la fel foarte bun
Dupa titlu inteleg ca tu vrei ca creatiile tale sa emotioneze si reusesti din plin!E foarte impresionant.La asta se adauga si ca tu esti(daca nu cumva ai mintit) o fire foarte vesela ,iar sa faci creatii in care personajele principale sa aiba o gandire opusa celei pe care o ai tu este foarte greu!Asa ca felicitari!Abia astept sa vad si restul creatilor tale.

[Teru]

Lamie merci mult pentru parere, si nu, nu am mintit, chiar sunt vesele si uneori cam aiurita :)), sper ca ti-a placut si sa iti placa si acesta... si te mai satept pe aici :]

LINIÅžTE

Îmi deschid încet ochii şi un zâmbet firav îmi apare pe chipul palid şi oboist de atâta luptă. Mă ridic uşor în capul oaselor şi încerc să mă dezmeticesc. Un zgomot enervant îmi ţiuie în urechi: bep, bep… încerc să ignor sunetul şi îmi întorc privirea prin camera văruită în alb concentrându-mă să disting conturul obiectelor în lumina puternică a neonului din tavan.

Încet, încet vederea mi se obişnuieşte, şi încep să observ lucrurile din micuţa cameră în care mă aflu. În dreapta o usa simplă albă, în staga un geam – de altfel singurul din încăpere - acoperit cu jaluzele care mă impiedică să văd lume de dincolo de cei patru pereţi între care sunt închisă. Nu îmi mai pasă de ce e in jurul meu, pentru că descopăr că în faţa mea stă agăţată într-un cui ruginit o oglindă spartă şi prăfuită. Mă ridic cu greu şi păşesc pe gresia rece si umedă până în faţa ei. Ridic mâna şi îmi trec degetele scheletice pe suprafaţa ei lasând o urmă în care mi se reflectă chipul neexpresiv. Dau să şterg şi restul prafului ce o acoperă, dar mă tai întruna dintre crestăturile oglinzi. Îmi retrag repede mâna, examinandu-mi rana în aşteptarea unei picături de lichid vital, dar nimic. Mă dau un pas in spate pentru a cuprinte cât mai mult din propria imagine, dar privirea imi este captată de o pată de culoare pe care nu am observat-o în imensitatea de alb în care era cufundată încăperea.

Mă întorc nesigură, şi mă îndrept spre noptiera de langă patul din care tocmai m-am trezit. Un trandafir ofilit se leagană pe poteca îngustă a vieţii. O ultimă petală de un roşu bolnav atârnă de un fir de aţă care ameninţă să se rupă in orice moment. Petala se rupe! Întind mâna spre a o prinde, dar e prea târziu. Un zgomot infernal pune stăpânire pe încăpere, de parcă până acum eram protejată, iar ultima picătură de viaţă a flori mi-a spart cochilia ce mă ferea de lumea exterioară. Furtuna se deslanţuie! Liniştea ce predomina în cameră a fost înlocuită de agitaţie şi de haos. Oameni îmbrăcaţi în halate albe năvălesc în încăpere şi se îndreaptă spre patul în care eu îmi duceam lupta. Alţi doi oameni intră şi ei, la sfârşit, înecaţi în lacrimi de amărăciune.

Sunt confuză.

Încerc să-mi dau seama ce se petrece, dar nu reuşesc să fac nimic. Îmi întorc pivirea spre acei doi oamei imbrăcaţi în haine obişnuite, care acum stăteau pe marginea patului şi plângeau în disperare cerând încă o şansă şi spunând că e doar vina lor. Toţi stăteau în jurul patului jelind. Încerc să spun ceva , să atrag cumva atenţia, dar nu reuşesc să scot nici un sunet. Nu mai înţeleg nimic! De ce nu mă observă nimeni? De ce sunt toţi aşa interesaţi de un pat? Ce poate fi aşa interesant la un pat GOL?! Ochii mi se măresc şi un ţipăt mut se strecoară printre buzele mele albe. Îmi fac loc prin mulţimea de oameni strânşi în jurul patului gol. Doar că aici tot scenariul se schimbă. Bineînţeles că nu e nimeni interesat de un pat gol, dar atunci de ce stau ei in jurul patului? Răspunsul este cât se poate de simplu: patul nu e gol! Încet, încet toţi omanenii pleacă şi încăperea ramane goală; sau aproape golă. Eu rămân ca o statuie de piatră, cu ochii aţintiţi spre patul din care, cu câteva minute înainte, tocmai m-am trezit.

De ce stă cineva in patul meu? Pare atât de liniştită, atât de inocentă si de pură. Aş vrea să se trezească, sunt sigură că ea m-ar observa. Mă aşez pe marginea patului şi aştept. Îi studiez chipul angelic: părul negur, răsfirat pe pernă, ce contrastează cu pielea ei ca de marmură, ploapele închise care se odihnesc greoi de parcă ar vrea să rămână aşa pe veci, buzele odată roşii, la fel ca trandafirul, acum de o culoare pală, bolnăvicioasă… De ce nu se trezeşte? Vreau să se trezească! Aş vrea să plang , dar ochii îmi sunt uscaţi, aş vrea să ţip, dar buzele-mi sunt pecetluite. Abea acum îmi dau seama că nu se va mai trezi. Mă întorc şi vreau să ies nervoasă din încăprea care devenise ca o cuşcă pentru mine. Trec prin faţa oglinzii şi rămân împietrită, pentru a doua oară – sper să nu îmi fac un obicei. Ochii mei studiază reflexia: acelaş păr negru, aceaşi piele alba, aceleaşi buze pale, şi pot paria că în spatele pleoapelor se ascund aceaşi ochii albaştrii, sticloşi şi lipsiţi de emoţie. Îmi întorc privirea spre patul în care “dorm” …. EU. Cel puţin acum totul are sens. Un râs nebun mi se opreşte în gât, dar în schimb un zâmbet mic îmi apare pe chipul mort.

De la început am dat din greşală în greşală, dar eu eram prea îmbătată de gustul victoriei ca să mă opresc şi să văd realitatea. Toţi şi toate îmi spuneau că greşesc, dar eu întotdeauna am fost încăpăţânată, prea orgolioasă să recunosc adevarul. Iar acum ce rost mai are? Prima mea greşală a fost că am crezut că am învins, dar nu… lupta încă nu se încheiase, iar acum este prea târziu să schimb verdictul final: eu pier, ea învinge. E chiar ironic: abia acum aud liniştea produsă de acel aparat care se chinuia să mă ţină în viaţă şi pe care eu îl ignorasem. Îţi dai seama de valoarea unui lucru abea după ce îl pierzi, iar acel lucru era asul din mânecă în jocul morţii pe care eu l-am irosit.

BEP, BEP, BEP….. si apoi doar LINISTE!

__________________________
[edit] am văzut noile reguli, aşa că menţionez că vreau să fie criticat tot, de la stil la gramatică, de la limbaj la idee, tot ^^

[coral]

Bun, nici tu nu scapi de mine stai linistita. Voi fi mereu aici, sa te sacai, asa ca pregateste-te bine.

Imi place tema primei compuneri. E usor de citit, dar superb scrisa. Ai una sau doua repetitii deranjante, dar nu le-am dat foarte mare atentie. Se remediaza cu tmpul si per ansamblu, mi-a captat atentia ceea ce ai scris tu acolo. Imi place si se vede ca ai talent. Sentimentele personajului sunt descrise foarte frumoasa

A doua m-a cucerit din prima. Este atat de perfect scrisa, imi place subiectul, imi place c um l-ai abordat, imi place ce final ai ales, imi place totul. Nu stiu daca ai avut greseli de tastare. De obicei nu ma uit dupa ele, oricine le face.

Felicitari si multumesc ca ma citesti:) Cum spuneam numai scapi de mine. Apropo, daca nu esti prea ocupata, mi-ar placea sa stiu ce crezi despre ficul meu:* Succes in continuare

[Teru]

coral: nu-ţi fă griji, nu vreau să scap de tine :)) , am să încerc să scap de repetiţii >.< şi merci că citeşti >:D< , apropo, să pui şi tu următorul capitol :]]
Lamie: mă bucur mult că îţi place, deşi nu cred că au fost perfecte ;)), iar eu ... un geniu o.O :-j

merci mult pentru păreri, şi acum fără alte introduceri urmatorul shot :))

DURERE

“Când toate întrebările se vor termina, abia atunci va fi sfârşitul lumii”

Stau întinsă pe patul care mi-a fost martor la nopţiile albe şi pline de lacrimi pe care le-am vărsat din cauza lui. Martor la prima şi ultima mea noapte alaturi de el. În spatele pleapelor închise chipul său mă bântuie şi astăzi, acea privire sadică, aceaşi ca a unui monstru ce nu a fost hrănit de zile, luni sau ani întregi. Flăcările din ohii lui puteau topi până şi cei mai mari gheţari în doar câteva clipite – eu, nu am rezistat nici atât. Am fost prea slabă, prea vulnerabilă şi mult prea naivă, iar acum regret. De ce regretele nu poat da timpul înapoi şi să trăiesc din nou acei ani pierduţi, în care doar stăteam închisă între patru pereţi şi cu ochii morţi crecetam tavanul, odată alb, spre căutatrea unor răspunsuri? Sunt un cadavru viu, ce îşi hrăneşte corpul pentru încă o zi goală,dar cu un sufletul ucis, ucis de el.

După atâta amar de zile ai crede că m-am vindecat, dar persoana sa e mai reală ca niciodată, atingerile lui mai sfâşietoare, săruturile lui mai violente… toate sunt încă mult prea vii. Şi din nou sunt trasă de amintiri în abisul infinit creat de proprile-mi gânduri. La început e bine. Totul e calm şi liniştit, o amorţeală pune stăpânire pe corpul meu îndemnândumă spre somnul veşnic, dar cum lucrurile bune durează puţin, pacea şi armonia sunt înlocuite de suferinţă şi tristeţe, fantome ale trecutului ce nu mă lasă să mor. De ce nu mă lăsa-ţi să mor? Dar e prea târziu pentru rugăciuni. Durerea mă izbeşte precum o mie de pumnale ruginite care se înfig in în pieptul meu, adânc, mai adânc, ajungând până la os şi trecând de el, perforându-mi corpul. Oglinda fostului meu suflet se sparge în infinităţi de cioburi care îmi înţeapă, taie, sfâşâie carnea şi pielea ce mi-a mai rămas. Sângele mi se scurge din corp, iar în locul lui este turnat acid care mă arde, mă distruge din interior. Respiraţia mi se accelerează şi devine neregulată, în căutarea unei guri de aer care să mai aline durerea, dar tot ce primeşte este un lichid tulbere asemenea apei care îmi crestează gâtul şi plămânii perforaţi. Strâng puternic din ochi pregătindumă pentru lovitura finală ce urma să vină la fel ca de fiecare dată. Deşi ştiu ce urmează, nu mă pot împotrivi groazei ce a pus stapânire pe mine. Brusc, un vânt puternic şi rece se izbeşte de mine, iar eu inevitabil îmi deschid ochii. Imaginea ce mi se înfăţişează mi se pare atât de surptinzătoare, deşi o senzaţie de deja- vu îmi învăluie simţurile.

Nu îmi amintesc cum am ajuns în faţa ferestrei larg deschise, dar stând şi privind distanţa până la pământ, mi se pare atât de ispititoare. Mă agăţ cu mâinile de rama geamului, un picior îl pun pe calorifer, iar celălalt pe pervaz. Stau câteva momente şi privesc nostalgică sfârşitul prăpastiei pe care am văzut-o de atâtea ori. Simt cum picăturile de apă îmi lovesc corpul, împingândul înapoi în cameră, şi cum vântul îmi zbiară în faţă să nu fac nimic necugetat. Mai stau câteva clipe şi privesc cu ochii goi spre paradisul meu care mă aşteaptă, un loc în care albul pur şi liniştea domnesc, şi nimic altceva nu mai contează. Moartea are un gust dulce-amărui.

Mă retrag fără prea multă tragere de inimă înapoi în cameră, şi de cum îmi simt din nou picioarele pe podea, cad fără vlagă pe covor. Sunt prea obosită să mor, iluziile sunt mult prea epuizante. Ploaia imi udă pielea, făcându-mi corpul să tremure involuntar. La fel ca el. Iluziile îşi pregătesc un nou atac, dar de data asta mintea mea decide că e timpul pentru o pauză. Şi adorm ca de fiecare dată cu aceaşi întrebare în minte:

Pentru ce atâta durere?

Şi cine ştie, poate, cândva, când voi găsi răspunsul pentru toate
întrebările mele, corpul meu va adormi pe vecie,
iar sufletul îmi va renaşte.

[Nami]

Am spus ca trec pe la tine, so iata-ma. Deci, imi place foarte mult oneshot-urile tale. Sunt foarte interesante. Este o idee foarte buna sa faci oneshot-uri pe baza unor sentimente. Greseli de gramatica nu am vazut.
In noul one shot am vazut o greseala de tastare: surptinzătoare - surprinzatoare. Se mai intampla, cu totii facem greseli.
Ideea este originala. Nu am mai vazut pe cineva sa faca compuneri in care este vorba de anumite emotii.
Spor la scris. >:D<

[Teru]

Nanami-chan: merci că ai comentat şi că îţi place. am încercat să fac ceva mai original şi mă bucur că am reuşit, te mai aştept pe aici >:D<

Loialitate

“Un prieten este cineva care vine când toată lumea a plecat.”

Cer senin, soare strălucitor, briza mării, nisipul fierbinte, plus prietena cea mai bună... Reţeta ideală pentru o zi perfectă.

Criss vorbeşte întruna despre tipul ce stătuse la doar doi metri de pătura noastră, dar gândul meu e în altă parte. Ziua asta chiar pute fi perfectă, dacă nu era ultima mea zi aici. Mâine la prima oră avionul meu decola spre un loc străin mie. Nu pot să plec, nu vreau să plec! Ador oraşul ăsta, aici am cele mai frumoase amintiri, aici m-am născut, aici am copilărit, aici am avut plimul sărut, prima noapte, aici am prietenii, şi cel mai important – aici e Criss.

- Oh, haide! E ultima noastră zi împreună, poţi măcar să te prefaci mai bine că mă asculţi, îmi spune ea oarecum supărată.
- Să nu te mai aud cu aşa ceva. Îţi promit că vom fi mereu împreună, indiferent cât de departe vom fi una de alta.
- Ştii că nu se va întâmpla aşa...
Citesc în ochii ei durerea, simt cât de greu îi e să se despartă de mine, dar încerca să mă sprijine şi să fie puternică, chiar dacă nu îi reuşeşte. Un zâmbet tâmpit îmi apare pe chip, iar ea ridică din sprâncene, probabil întrebându-se cum de mai pot să zâmbesc.
- Nu mai fi aşa negativistă, ştii că întotdeauna îmi ţin promisiunile.

Nu mai spune nimic, doar zâmbeşte resemnată şi continuă să vorbescă câte-n lună şi-n stele. Gândul meu e din nou departe, dar observ că la un moment dat şi ea tace. Când ajungem la intersecţia cea mare, mă opresc din instinct, deoarece o traversez zilnic când vin de la liceu. Tăcerea dintre noi devenise prea apasătoare, şi mult prea anormală. Trebuia să o sparg cumva, aşa că mă uit spre Criss, dar ea nu mai este lângă mine... Îmi întorc capul brusc, şi o vad cum stă neclintită, cu ochii ieşiţi din orbite şi gura deschisă, în mijlocul drumului, în timp ce spre ea se îndreptă în viteză o maşină. Totul se derulează cu încetinitorul, dar eu nu ştiu ce să fac.

Dacă nu acum, atunci când?
Dacă nu aici, atunci unde?
Dacă nu tu, atunci cine?

Nu a fost nevoie de mai mult pentru a lua o decizie, ştiam cum să îmi ţin promisiunea. Mă îndrept cu paşi repezi spre Criss, şi o împing din faţa maşinii. Îmi întorc privirea spre ea şi îi zâmbesc la fel ca întotdeauna. În următoarea clipă simt sărutul rece al morţii, iar amorţeala pune stăpânire pe mine, îndemnându-mă să cad în gol spre albul infinit. Cad, cad şi iar cad...Şi când credeam că nu se mai termină, o lumină orbitoare mă obligă să închid ochii. Îmi e prea frică să îi deschid, nu ştiu de ce, dar îmi este frică. Totuşi curiozitaatea fiind mai puternică, pleoapele mele se desfac uşor. Uimire – cuvântul ar fi perfect pentru starea mea de spirit de acum. Stau sprijinită de ceva rece din marmură, care bănuiesc a fi o cruce, deoarece în faţa mea se întindea un cimitir. În spatele meu se aud bocete, şi vocea groasă a unui preot ce îmi rosteşte numele. Dau să mă întorc, dar rămân nemişcată în faţa pietrei de care ma sprijineam. Poza mea împreună cu alte câteva cuvinte stăteau aşezate pe cruce.

Alice Johnson
7 februarie 1991 – 25 august 2009
„Odihnească-se în pace”

Acum îmi aduc aminte tot: soarele strălucitor, intersecţia aglomerată, maşina în viteză şi... Criss. Sper că e bine. 25 august – asta înseamnă două zile, oare ce face? Îmi întorc privirea spre mulţimea de oameni care începeau să se depărteze de mormântul meu, dar nu o văd. Poate nu a venit. Mă sprijin din nou de crucea mea, iar un gând îmi străbate mintre: sunt... moartă? Cât de ciudat sună. Dar nu apuc să îmi continui ideea, deoarece un sunet cunoscut îmi ajunge la urechi: Criss.

Plângea de mama focului deasupre mormântului. Toţi plecaseră, numai ea a rămas. Mă apropi încet de ea, şi cu grijă vreau să îi dau părul de pe faţă. Îşi ridică brusc privirea şi se uită la mine cu ochii roşi. Îi zâmbesc stângaci şi nesigură, iar ea mi se aruncă în braţe, strângându-mă mult prea tare. În cele din urmă se linişteşte şi îmi zâmbeşte şi ea, încă nesigură dacă visează sau e realitate. Mă aplec deasupra ei şi o sărut pe frunte.

Ţi-am spus eu că nu voi pleca!

[coral]

Well, Pc-ul meu a foat reparat intr-un final. Ceea ce inseamna 3 lucruri: O noua proza, capitolul la fic si un comentariu lasat tie, cu promisiunea reinoita ca n-ai sa scapi de mine.

So, prima proza mi se pare un pic fortata in primele doua paragrafe. Chiar mi se parea cliseica si parca o si vedeam aruncandu-se si murind pentru o iubire trecatoare. Dar mai surprins placut. E geniala partea cu "sunt prea obosita ca sa mor". Sincer, imi imaginez cum trebuie sa fie. O toropeala care cuprinde totul, care anihileaza sentimente, logica, ratiune, ganduri. O resemnare mai adanca decat moartea. Felicitari:*

Now, the second one. E buna, e chiar foarte buna. Imi place si titlul este ales perfect. E simplu, fara "artificii". Si reflecta perfect textul. Prietenia lor e speciala. Desi m-a deranjat un pic partea in care ai zis ca linistea era apasatoare. Mie imi place sa tac langa un prieten. Simt ca e o tacere impartasita, sustinuta, calmanta. Dar bine, eu sunt ciudatica de felul meu. Felicitari, dintre cele doua este preferata mea. M-a cucerit din prima.:*