Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

ETER

#1
Am mai creat o poveste, SF bine înţeles, care sper să vă placă :D e uşor diferit de ceea ce scriu de obicei, dar poate o să vă placă şi stilul ăsta :D
Enjoy!



CAP 1
Eter - povestea nu are niciodată un sfârşit!
Eter – controlează ceea ce nu poate fi explicat


“Curios! Curios e faptul că ne învârtim pe acest Pământ de atâţia ani şi totuşi nu ştim mare lucru despre noi sau despre el. Curios e faptul că indiferent ce am face misterul persistă, fără să ne bage în seamă, fără să îi pese de trecerea noastră efemeră în această lume. Dar noi, mogâldeţe fără nume, căci tot noi ne-am numit oameni şi ne-am oferit definiţii pentru a explica ceea ce suntem, deşi nimeni nu ne-a întrebat vreodată de asta, noi ne zbatem în neştiintă! De ce? Nu văd rostul unei astfel de cercetări amănunţite. De ce trebuie să ne explicăm ce suntem, cum de suntem aici, de ce suntem aici, şi ce vom face? Poate că ultima întrebare are un rost, dar restul?
Trecutul e volatil, iar adevărul poate căpăta multe forme, şi niciodată nu e suficient. Noi vrem ca totul să fie limpede. Cu ce ocazie? Vrem să ştim! OK! Învăţăm, dar apoi? Ne ghidăm pe principii fumate şi uităm să trăim.
Invidiez câinele care nu trebuie să îşi facă griji asupra viitorului, care nu trebuie să se îngrijească de trecut – deşi acesta e trecut, doar de aia îi zice aşa – îl invidiez pentru că e liber. Noi purtăm lese pe care ni le-am pus singuri, şi ne ştrangulăm de proşti cu informaţii şi cerinţe care nu ne ajută. Ce ne trage înapoi? Aş pune chezaş că tot noi suntem vinovaţi şi pentru asta... „
făcu o pauză şi analiză cele scrise.
Copilăresc! Infantil! Ideologii şi formulări care nu îşi aveau rostul! Dar îi aparţineau. Erau ale ei, iar ea punea preţ pe ele. Ţinea la ceea ce scrisese doar pentru faptul că nu trebuia să schimbe nimic din ceea ce tastase. Erau gânduri care nu aveau să fie auzite decât de propria ei inimă.
-Aş vrea ca totul să pară un vis, iar ceea ce visez eu să devină realitate ! oftă acoperindu-şi ochii cu o palmă, lăsându-se moale în scaun.
Un zâmbet dement îi ridică colţurile gurii şi un chicotit amar i se prelinse din gâtlej, gâlgâind interminent, ajungând până la rezonanţe înspăimântătoare. Râse cu poftă, deşi nu înţelegea decât pe jumătate ceea ce simţea. Nu voia, oricum, să înţeleagă mai mult. Nu voia să priceapă necunoscutul, să îl interpreteze aşa cum făcuseră mulţi. Mintea ei de adult nu i-ar fi permis o imprudenţă ca aceea. Copil fiind acceptase fără să se plângă. Copilă fiind nu se zbătuse, nesigură pe propriai sănătate mintală, într-o lume care o privea ca pe o paria. Dar unde să se ducă? Se refugiase în cărţi, căptuşindu-şi groaza cu file şi poveşti, îngropând adevăruri magice în formule rigide, uscate.
-Cât mai vrei să te prefaci că totul a fost un vis? Cât de mult doreşti să fi crezut că totul e un vis? îşi puse singură întrebare după întrebare, dar nu primi nici un răspuns.
Şi cine să îi răspundă? Inima ei înecată în amărăciune? Conştiinţa ei lezată şi deloc stabilă? Trecutul? Se ferea de acea parte a ei care cuprindea amintiri! Se ferea de ceea ce fusese ea în trecut, căci numai prezentul conta, deşi acesta o înspăimânta mai tare decât orice
(Monstru)
fiinţă pe care ar fi putut-o întâlni vreodată. Se întoarse la tastele ei, continuând să bată interminent.
Era obosită, dar se temea că, dacă nu va scrie măcar un pic, toată stăpânirea ei de sinea avea să se prăbuşească fără menajamente, iar nebunia avea să o aştepte la colţ, rânjind sardonic către ea. Nebunia şi groaza aceea cleioasă, teroarea care o paraliza ori de câte ori se întâmpla să aibă coşmaruri cu
(Monstrul)
tatăl mutilat de viu. Dar acelea erau numai vise, produse ale imaginaţiei ei prea bogate,
(suculente)
vivace, gata oricând să găsească răspunsuri şi să vadă semne deşi ele nu existau.
„Te minţi singură şi o ştii! Te minţi şi fugi de adevăr! Aştepţi cu încordare ca el să sune, aştepţi şi eşti chiar foarte nerăbdătoare! Îi duci dorul, iar lâncezeala asta de iepure speriat nu îţi prieşte! Ştii ce vrei, dar ţie teamă că acel lucru va sări la tine şi te va muşca! Te va sfâşia!”
(exact ca pe tata! )
-Nu e adevărat! Nimic nu e adevărat! Tot ce s-a întâmplat atunci a fost un vis! Asta e realitatea!
Mârâi scurt şi nu realiză decât târziu că vorbise singură unei încăperi imense şi goale. Ecourile îi confirmară bănuielile. Ce voia defapt? Ce parte din ea dorea să se întoarcă la vechea ei îndeletnicire? Nu îi ajungea cea de bibliotecară?
„Eşti singură! Dar nu ai fost tot timpul! Aduţi aminte de vremurile când vânai fără teamă, când ceea ce îi înspăimânta pe oamenii normali pe tine te lăsa rece! Ţie dor de vremurile când eraţi doar voi doi!”
-Dar e mort! A fost omorât sub ochii mei iar eu nu am putut face nimic! E mort, îngropat la doi metri sub pământ unde viermii îi rod din corp şi colcăie nestingheriţi pe trupul lui! E mort, iar acea parte din mine care îi plăcea ceea ce facea el a murit odată cu el!
(Minţi!)
Oftând înfundat, năpădită de lacrimi care nu ar fi trebuit să fie acolo, luptându-se cu şuvoiul de amintiri, Alex îşi scutură vehement capul, realizând că nu mai e capabilă să scrie nimic. Reuşise să ascundă acele amintiri adânc în subconştientul ei, dar se pare că trecutul se revoltă. Trecuseră cinsprezece ani decând tatăl ei pierise, dar ce rămăsese din el pe acest Pământ voia să o bântuie.
-Vrei răzbunare? Cine ai vrea să mă sune? Au trecut atâţia ani de atunci, iar tu te aştepţi ca ei să realizeze că eu încă mai exist? Sunt la fel de moartă pentru ei la fel cum eşti şi tu pentru mine! aproape că urlă, trântindu-şi pumnii pe tastatură, războindu-se cu amintiri.
Se ridică de pe scaun şi porni întins, furioasă, către uşă. Dar aceasta nu se deschise.
Uitase, prinsă în torentul negru al amintirilor şi zbuciumărilor care le avea an de an – mai puternice acum ca niciodată – că o încuiase. Înfundându-şi mâinile în buzunare, caută cheile, disperarea crescând în ea.
Totul se sfârşise odată cu moartea tatălui ei! Totul! O pată albă se întindea între cei doi ani când începuse să alerge după
(spirite!)
iluzii, vise şi închipuiri ale părintelui ei bolnav. Îl iubise, deci îi făcuse hatârul şi se prefăcuse că participă pe bune la „joc”. Dar se sfârşise, iar totul fusese o farsă.
(Minţi!)
-Nu mint ! scânci neajutorată.
Strânse din dinţi, împunse cu cheia broasca uşii, de mai multe ori, ameţită cum era – ignorând complet bătăile rapide ale inimii – şi apăsă vijelioasă pe claţă. Uşa se deschise fără probleme, iar aerul rece care îi pălmui chipul reduse la tăcere toate vocile sâcâitoare şi împinse amintirile la loc în cutia lor prăfuită.
-Totul a fost un vis care s-a terminat prea brusc! mumură, închizând ochii.
Nu realiză că strângea în pumn ultima religvă a trecutul ei: un medalion făcut dintr-un dinte ce aparţinuse unei creaturi străvechi, întâlnite doar în basme.
„Te minţi sin-gu-răăăă! „ chicoti, cântând glasul subţire şi vesel – glasul unei fetiţe! Glasul ei – iar ea tresări, simţindu-se dintr-o dată prea singură, prea vulnerabilă, expusă.
Trecutul! Trecutul se întorcea să o bântuie!
Stomacul i se urcă rapid în gât, şi în secunda următoare dădu la boboci. Vomă plângând, luptându-se încă cu amintiri care nu trebuiau să iasă la iveală. Nu erau toate, unele fiind fragmentate, bizare şi de neînţeles. Nu credea că, dacă se lăsa în voia chemării aceleia străine, va înţelege mare lucru din ce i se întâmplase în trecut. Dar nu asta o înspăimânta, ci simplul fapt de a se lăsa condusă pe un drum pe care un adult, în mod normal, nu l-ar fi putut vedea; pe un drum pe care numai copii îl parcurgeau fără să fie vătămaţi; o potecă a viselor, a creaturilor mitice; o potecă plină cu magie, de cele mai multe ori nefastă.
- Nu vreau..... scânci neajutorată, chircită cum era, buimacă, lângă un tufiş, la intrarea în biblioteca centrală din Sheridan, Wyoming. Nu vreau... iar lacrimi grele i se prelinseră pe obrajii palizi şi transpiraţi.
Tremurând toată se ridică de pe jos, strângând în jurul ei şalul kilometric şi scămos pe care îl purta – moştenire de la o bunică, nu îşi mai aducea aminte care – şi se târî până la maşină, neuitând să închidă biblioteca în urma ei. Nu se simţea bine, dar măcar vocile încetaseră să o mai sâcâie. În sfârşit era singură cu propriile ei gânduri, cu problemele urgente, cotidiene, de actualitate în faţă, visele rămânând în urmă.
-Nu s-a terminat.... Vor continua, dar de data asta nu o să le mai permit să mă ia pe nepregătite! Am îngropat tot ce aveam de îngropat, şi chiar nu vreau şedinţe de spiritism.
Era hotărâtă să lupte până la capăt, căci nu voia să dezgroape nimic.
Dar mesajele care o aşteptau acasă, mesajele urgente, venind parcă din eter, sau dintr-o lume care tehnic nu ar fi trebuit să existe, nu pentru ea – căci nu îşi mai aducea nimic aminte, sau refuza cu încăpăţânare să recunoască adevărul – îi adeveriră cumplitul adevăr, iar lumea ei relativ normală se prăbuşi : Newside o chema înapoi, Newside continua să o bântuie, iar cei cinci supravieţuitori, prietenii ei din trecut, urmau să se întâlnească.
-Nu se poate... îşi zice înghiţind în sec, privind micuţul aparat negru cu leduri slipitoare ca şi cum ar fi fost un şarpe.
O chemau înapoi! Faceau exact ceea ce se temuse că vor face.
Dar de unde ştiuse? De unde îşi amintiseră ei de ea? De ce nu o înmormântaseră aşa cum făcuse ea cu amintirile? De ce ţinuseră morţiş să îi distrugă pacea?
-Mă piş pe probleme voastre! Mă doare în cot de ce se întâmplă acolo când eu sunt aici! Nu vreau să ştiu! Băgaţi-vă iluziile în cur cât mai adânc şi lăsaţile la macerat! Urlă ca scoasă din minţi, mâinile ei zburându-i în cap, degetele încârligându-i-se în păr şi trăgând cu putere.
Urlă la aparat o vreme, sughiţând din cauza plânsului, agitându-se prin cameră, în timp ce filme oribile i se desfăşurau rapid prin faţa ochilor. Îşi aducea aminte de trecutul ei! Îşi amintea vânătorile periculoase de
(monÅŸtri! Bau-Bau!)
fiinţe ce existau practic numai în coşmaruri, de loviturile şi muşcăturile care le primea de la ei.
Îşi amintea de tatăl ei luptându-se cu un vârcolac, apoi cu un vampir, apoi cu ceea ce păruse a fi un păianjen şi pierzând lupta. Îşi amintea de explozia care înghiţise coşmarul, şi de tatăl ei ieşind dintre ruine numai ca apoi să fie sfârtecat de o dihanie pe care nu o văzuse! Şi le amintea pe toate!
Golurile încă persistau în memoria ei, dar nu asta era important când tot ce încercase să clăsească timp de atâţia ani se năruise acum!
-Va trebui să lupt? Va trebui să mă alătur lor şi să înfrâng acele monstruozităţi? practic guiţă ea de frică, cu faţa schimonosindu-i-se de mai multe ori în timp ce trecea de la oroare la realizare apoi la dezgust.
Doar asta făcuseră de când se ştia! De la vârsta de unsprezece ani numai asta făcuse împreună cu tatăl ei şi cu gaşca de proscrişi : ucideau creaturi periculoase. Vânători li se zicea, dar îndeletnicirea aceasta era secretă, prea mult mister, prea multă magie implicată ca să fie adevărată. Pipăi din nou dintele argintat de la gât, stând nemişcată, confuză, speriată, în mijlocul apartamentului, holbându-se la o pată de pe perete, neştiind ce să facă.
„Ţi-am zis că o parte din tine vrea asta!!!” râse micuţa fetiţă din ea . „Ţi-am zis că tu îi aşteptai! Nu te poţi împotrivi sângelui care îţi curge prin vene.... Destinul tău e acolo, aici nu faci decât să te ofileşti, iar tu o ştii! Încă mai simţi în palmă greutatea pistoalelor şi le duci dorul! Cât credeai că poţi scăpa de adevăr? Deja cinsprezece ani e prea mult! Ei au dus războaie fără tine, te-au menajat, dar acum nici ei nu mai pot! Nu ai fost creată ca să aştepţi cuminte de pe bancă ca totul să dispară de la sine! Nu încerca să alungi faptul că îi vezi tot timpul... ştii la cine mă refer! Ştii că te vânează... Ce mai aştepţi? Vrei să MORI?” îi predică vocea ei interioară şi în scurt timp realiză că vraja care o ţinuse atâta timp în siguranţă avea să se destrame în curând.
Dacă nu se mişca, în vreun fel, nu conta, avea să fie ucisă cu bestialilate. Ei o rugaseră să se întoarcă, dar
-E prea devreme! Nu acum ! se calmă ea, prinsă în transă.
Cât de repede trecuse de la o stare la alta!
„Nu e vina ta... EL te urmăreşte şi te adoarme; îţi amorţeşte simţurile dar tu nu realizezi.. MIŞCĂTE!”
-Newside... şopti deznădăjduită.
Ce o aştepta mai precis? Că în rest era haos! În rest totul se năruise, realitatea ei perfectă, monotonă, se sfărâmase. Acum necunoscutul îi surâdea cu un zâmbet însângerat, cu dinţii strălucind ameninţători din întunericul compact în care fusese aruncată dintr-o dată. Semnele fuseseră acolo : de la urmele de paşi însângeraţi din bibliotecă dimineaţa, până la mârâielile ameninţătoare şi privirile pline de moarte care o urmăriseră în fiecare noapte. Existaseră, dar se făcuse că nu vede, că nu aude şi nu simte. Nu! Nu putuse să fie adevărat! Dar acum totul se schimbase. Dacă i-ar fi zis cineva, săptămâna trecută, că tot trecutul ei va reveni la viaţă, ba va încerca să o şi ucidă, s-ar fi uitat la respectivul ca şi cum ar fi înnebunit de tot, şi probabil că i-ar fi râs şi în faţă. Dar cu siguranţă că nu ar fi crezut o iotă din ce i s-ar fi zis.
Însă era adevărat. Tot coşmarul revenea la viaţă.
-Mie frică.... scânci din nou rozându-şi unghiile şi tremurând.
Înghiţind în sec se apropie de camera ei, aprinse lumina şi stătu aşa câteva secunde. Camera albă, decorată sumar, i se înfăţişă la fel cum o lăsase : în ordine perfectă, rece şi neprimitoare. Nu avusese nici un fel de prieten, deşi arăta incredibil de bine. Îmbrăcămintea o dezavantaja: fustele lungi, blugii lălâi, bluzele sau cămăşile foarte largi, părul negru cu reflexii roşiatice prins tot timpul într-o coadă de cal şi ochelarii cu rame de corn şi cu lentile groase, deşi nu prea avea dioprii, îi ascundeau toate trăsăturile. Era ascunsă în anonimatul look-ului, dar nici nu încercase să iasă.
Oftă, căută un geamantan, îl găsi şi începu să îşi pună toate hainele în el. Când fu sigură că nu uită nimic, se întoarse pe călcâie şi plecă din locuinţa ei, conştientă că ceea ce o aştepta în Newside era numai moartea, distrugerea.
„Poate te înşeli! Nu i-ai mai văzut de cinsprezece ani...S-au schimbat!” chicoti acea parte din ea care voia sa se întoarcă. Poate că era adevărat, dar care era misiunea ei până la urmă?
-Răzbunarea aş zice, dar mă tem să nu greşesc! şopti, iar apăsarea constantă care o simţea pe suflet se ridică încet, nu de tot, ca un nor de furtună care nu şi-a spus cuvântul încă.
În secunda următoare era la volan şi şofa nesigură către Newside, ieşind din Sheridan. Nu îi era deloc bine, dar parcă se simţea mai liberă odată pusă în mişcare.
[Imagine: chibi_907.gif]
, chibi-ul lui candy_cane

"Furiile Iadului sunt mai blande decat femeia badjocorita" - SK-'Apocalipsul'
[Imagine: sc95oz.jpg][Imagine: 100.png]

#2
SF :3.
Bestial. N-ai idee cât de mult mi-a plăcut! Mi s-a părut foarte original, de fapt m-a atras mult şi originalitatea.
Ai acel stil de a scrie, care este uşor de consumat. Nu este deloc prea mult, prea împopoţonat.
Ai conturat foarte bine disperarea lui Alex, frica, nesiguranţa. Partea aceea mi-a plăcut foarte mult şi de asemenea cuvintele scrise în paranteză. Au ajutat mult la creerea celor două voci. Formidabil.
Descriere ai avut, şi încă cât! Ai transpus foarte multe sentimente, am simţit tot ce a simţit şi ea.
Sunt foarte curioasă ce se va întâmpla. Cu siguranţă că am multe scenarii în mintea mea, foarte multe. Şi asta e bine pentru că ai adus foarte mult suspans încă din primul capitol.
Am văzut doar o singură greşeală, dar probabil a fost din neatenţie.
Nu cred că mai trebuie să menţionez cât de mult mi-a plăcut. De la titlu, foarte inspirtat, până la sfărşit.
AÅŸtept next-ul!
You know it is going to be a bad day , when you jump out of bed and miss the floor.




#3
Deci, incredibil :)) primul fan :)) si de abia am postat-o. Probabil ca mai am greseli, Loula, dar multumesc pentru suport.
Esti prima care imi atribuie atat de multe laude. E drept ca acest stil e nou si pentru mine, cel putin la partea cu vocile, dar sper ca urmatorul capitol va fi tot la fel de frumos. Am trei facute momentan, si sper sa le pot posta pe toate intr-un timp relativ scurt :) sper ca vei fi alaturi de Alex in continuare. Numai eu stiu de cat suport are nevoie :))


cap 2


Motorul duduia sub ea, mormăind proteste, practic scuturându-se de crize nervoase. Dar ea se obişnuise cu hurducăielile şi văicărerile tărăboanţei pe care o avea ca maşină. Era mare, zgomotoasă, leneşă şi emana atât de multe noxe încât părea veşnic învăluită într-un fum negru înecăcios, dar era a ei, cu toată vopseaua portocalie care se decojea pe la colţuri, pielea ruginită a maşinii făcând cu ochiul celor care se întâmplau să treacă pe lângă ea. Grătarul din faţă părea o gură ştirbă în care o elice învârtea aerul, aerisind motorul obosit şi bolnav, o limbă veche şi neagră care nu înceta să boscorodească decât atunci când nu mai avea despre ce bârfi. Duduind, atrăgând atenţia celorlalţi şoferi nenorociţi care se aflau pe drumuri naţionale la cinci într-o dimineaţă rece şi ploioasă de noiembrie, mai precis pe 15 noiembrie 2006, continua să şontâcăiască, trăgând după ea cele două tone de caroserie plus motorul, zgâlţăindu-se apatic pe şosea.
Frânele scârţâiră, iar maşina încetini, Alex aplecându-se peste volanul imens, cu pielea tocită şi prins cu bandă adezivă acolo unde plasticul cedase vremii, ca să vadă indicatorul de pe marginea drumului. Bordul negru al vechiturii scrâşni în timp ce ea căută înfrigurată harta pe care o dosise în burta
( Monstrului )
bordului şi pe care nu o mai găsea acum. Trecuseră atâţia ani decând nu mai mersese în direcţia asta, şi practic uitase de drumurile care duceau în munţi. Adânc în ea spera că se va rătăci şi nu va mai ajunge la Newside, dar parcă era mai rău să se piardă în munţi sau în pădure acolo unde majoritatea creaturilor periculoase
( MonÅŸtrii )
stăteau la pândă, aştept momentul potrivit ca să atace. Chiar nu voia să ajungă în stomacul sau colţii vreunei fiare. Nu aşa decurgeau poveştile. Eroina era salvată din ghearele spiritelor malefice de către un bărbat frumos şi nu trebuia decât să dramatizeze totul şi ăsta era tot rolul ei.
„Dar tu nu eşti orice fel de eroină, nu? Tu trebuie să salvezi cavalerii şi să pui din nou ordine în lucruri. Te-ai speriat deja? O astfel de fată avea Don? O găină? „ vocea aceea sâcâitoare aparţinând unei fetiţe micuţe care avusese în trecut curajul de a se bate cu un vârcolac, cu un vampir, cu o fiinţă care îşi schimba forma după bunul plac, ca să îşi salveze prietenii piperniciţi din ghearele lor, să îi tragă la lumină în timp ce tatăl ei era tras mai departe în întuneric urlând la ea să fugă. Dar parcă nu aşa era povestea!
-Chiar vreau să văd ce au ajuns... zâmbi tristă Alex, ridicând ochii către poza prinsă în pluşul plafonului.
Cinci băieţi, mai mari ca ea cu trei ani cel puţin, doi bărbaţi, unul deja încărunţit – tatăl unuia dintre băieţi, deşi nu mai ţinea minte care – şi ea. Undeva în stânga, o femeie cu o figură uşor rătăcită care semăna izbitor cu ea, cea de acum, se uita undeva în sus, parcă aşteptând ceva cu o încordare crescândă. Da, şi-i amintea pe toţi. Cel mai mare dintre băieţi era cu şase ani mai mare ca ea, iar cel mai mic numai cu trei, dar toţi erau piperniciţi, deloc înspăimântători. Doi dintre ei erau fraţi, patru ani despărţindu-i unul de celălalt. Însă erau cu toţii prieteni. Prieteni foarte buni.
-Erau mai sfioşi ca nişte fete, dar la ananghie deveneau nişte tigri de temut. Parcă mi-e dor de vechile maimuţăreli ale lui Josh, de replicile îndrăzneţe ale lui Tom, de neîncetatele critice ale lui Richie, de sarcasmul şi ironiile fine ale lui Ben, şi de blândeţea şi totuşi ferocitatea lui Mike... suspină ea, urmărind pe fotografiile figurile vesele şi îmbujorate ale băieţilor, mângâindu-le feţele de cum le spunea numele, de la cel mai mic la cel mai mare.
Da, îi era dor, dar avea să îi vadă în scurt timp. Oare cum se schimbaseră? Aveau soţii, prietene? Cum se descurcaseră în viaţă? Mai auzise de unii dintre ei pe la ştiri, dar nu băgase de seamă care şi unde ajunsese în viaţă, sau decând ajunseseră în Newside. Pur şi simplu nu realizase atunci că aceea fuseseră foştii ei prieteni.
Cotind pe Highway 25, şofând ca o băbuţă care nu vede la nici doi metri în faţă, pierduţă pe o altă autostradă, cea a amintirilor, bruneta se pierdu în căutări zadarnice în memoria ei enciclopedică. Nu îşi putea aduce aminte nimic de ei.
Un indicator, parţial ascuns de crengile plecate ale brazilor ce sălăşluiau pe marginea drumului, îi spuse că mai avea aproape o suta de kilometri până la Newside. Pielea i se strânse în cocoloaşe urâte, iar respiraţia începu să îi şuiere din gâtlej. Se apropia!
Strânse din nou volanul în mâini, înghiţind în sec şi apăsă frâna, încetinin şi mai mult, de la cei 70 de km/h la 45, tremurând toată. Un val rece, ucigător, venea de undeva de după pădurea pe lângă care trecea, aproape convingând-o să se întoarcă înapoi cât încă mai putea. Dar nu întoarse maşina. Simţea cele două forţe în faţă dar parcă nu voia să ajungă acolo ca să dea piept cu ele.
Se temea încă de furia
( animalelor pe care le-am omorât )
amintirilor care stăteau ascunde undeva adânc în ea. Se temea de acei băieţi deveniţi bărbaţi, se temea de ceea ce avea de făcut, ştiind că se lăsase de sportul acela de cinsprezece ani. Se temea de toţi, şi totuşi continua să meargă înainte.
Medalionul de la gâtul ei se încălzi, dar nu o arse aşa cum se aşteptase ea. Mai mult o îmbărbătă.
Luptând împotriva panicii şi a lacrimilor, începu să se gândească la vechile amintiri fericite cu cei cinci. La jocurile pe care le făceau în pădure, la sediul lor secret – care mai mult fusese o groapă în pământ decât un sediu propriu zis – la modul lor foarte ciudat de a se antrena, la prima ei dragoste, la... Dar aici totul se întrerupse, căci în faţă îi apăru pancarda cu Newside, iar inima i se ridică rapid în gâtlej.
-Am ajuns, şopti tremurând toată, şi simţi imediat mii de ochi aţintiţi asupra ei din desişurile care înconjurau oraşul.
Apăsă totuşi pe acceleraţie, iar maşina continuă să se târască înainte, implacabilă, platoşă imensă şi portocalie, sclipind vag când razele reci ale soarelui izbiră caroseria. Motorul dudui răspicat, Alex închise ochi, astfel ratând spectacolul ciudat de pe margini : dinţi ascuţiţi şi galbeni clănţănind, degete cu gheare murdare întinzându-se din întuneric strângându-se în pumni apoi desfăcându-se şi iar strângându-se, ochi sclipind veseli în penumbră. Toate astea durară vreo două minute, timp în care Alex îşi ţinu ochii închişi, tremurând încordată. Poate dacă vreuna din creaturile acelea ar fi îndrăznit să atingă caroseria maşinii, ea ar fi apăsat acceleraţia la maxim, practic înecând motorul, ţâşnind înainte, fără să se uite înapoi, urlând cât ar fi ţinut-o plămânii.
Dar nu se întâmplă nimic, iar ea trecu mai departe. Teafără.
Dar până când?

#4
Tot eu :].
Cum să nu îmi placă ? Şi încă cât! Mă bucur că l-ai pus aşa repede, şi cred că nu te aşteptai să vin iar p'aici :]. Ei bine, iată-mă!
Mi-a plăcut mult hotărârea lui Alex, curajul de care a dat dovada, şi fatul că a hotărât să nu se întoarcă, să înfrunte tot. Sincer, m-a impresionat mult acest pasaj. Aş fi crezut că avea să fugă, să se ascundă. Mă bucur că nu a renunţat. Când ai scris de prima dragoste, am rămas : O. Despre ea când aflăm :]]?Nu cred că ai mai avut greşeli de tastare sau de exprimare, ceea ce e bine cred.Sunt curioasă, foarte curioasă pe cine va găsi acolo, dacă prieteni sau foştii ei prieteni s-au schimbat, dacă se vor înţelege şi ce se va mai întâmpla. Am uitat să menţionez că mă bucur că scrii cu diacritice. Aşa înţelege tot românu' :]].
Oricum, chiar mi-a plăcut :], ştiu că am mai zis asta de vreo trei sau patru ori., însă ideea este aşa de originală încât îmi e foarte greu să îmi dau seama ce se va întâmpla, mă chinuie un suspans nebun :]].
Oricum, eu aÅŸtept capitolul :]]!
You know it is going to be a bad day , when you jump out of bed and miss the floor.




#5
O.O -- superb!

M-ai lasat fara cuvinte. Totul e atat de diferit si de ... ciudat [ in sensul bun ], iar acea "voce" care intervine si schimba tot intelesul propozitiei... original e putin spus :]]
Imi place foatre mult cum descri, mai ales ca te axezi pe sentimentele personajului si mai putin pe peisaj.
Sunt foarte, foarte curioasa sa vad cum va decurge intalnirea cu cei cinci vechi camarazi.
Am vazut o singura gresala : pierduţă -- pierdută , dar e ca un strop de ploaie intr-un ocean asa ca nu contreaza. Si am mai vazut un "dezacord" : la inceput spuneai ca e 15 noiembrie [ aproape de ziua mea :)) ]si ca e ora 5 dimineata, din cate stiu eu toamna, mai ales in noiembrie, ziua e mai scurta deci soarele rasare mai tarziu. Asa ca mai jos nu aveai cum sa spui: "sclipind vag când razele reci ale soarelui izbiră caroseria" :-? , probabil din neatentie :-j

In final, imi place ficu' foarte mult, mai ales ca ai pus al doilea capitol asa de repede XD
Multa inspiratie si sa apara si al treilea capitol la fel de repede :D >:D<
:bye:



P.S.: sunt prima
[edit] imi retrag cuvintele ...
[Imagine: teru.png]


#6
*Eru*, Loula mulţumesc foarte mult, în ciuda celor câteva greşeli... Dar nici o poveste nu e lipsită de asemenea greşeluţe.
Dar ce mă surprinde e faptul că vouă chiar vă place. Sunt foarte fericită să ştiu că mai există lume care e interesată de astfel de poveşti. Şi chiar v-aş recomanda un scriitor care m-a inspirat, mă inspiră şi mă va fascina pentru totdeauna : Stephen King.
Dar, vouă vă mulţumesc pentru suport şi pentru acele minunate cuvinte de laudă.
Loula normal că te aşteptam! Cum să spui una ca asta? Ca să fiu cinstită, da mă surprinde că eşti încă cu noi, dar hey.. nimeni nu se supără :))
Următorul capitol vă e dedicat fetelor :* mulţumesc din nou :*
aaaa da! e foarte, foarte dificil să scrii cu diacritice... dar mă descurc ^^" cred...


cap 3



Motorul gâfâi epuizat până în oraş, unde începu să se înece, dând rateuri. Tremurând, sâcâită de boala incurabilă a maşinii, Alex scutură apatică din schimbătorul de viteze, îndemnând bătrâna veterană să continue marşul scuturat pe care îl avea acum.
-Haide, afurisit-o! Am scăpat din ghearele morţii până acum şi acu ţi-ai găsit să mori? Mişcă puturoas-o ! sâsâi ameninţătoare bruneta, apăsând din nou pe ambreiaj, ascultând scrâşnetul de protest al maşinii, privind în oglindă la norul negru care o învăluia, schimbând vitezele, aşteptându-se ca rabla să cedeze în orice moment.
E drept că nu mai avea mult până în centrul oraşului, dar nu voia cu nici un preţ să străbată oraşul la pas. Cine ştie ce creatură solzoasă şi împuţită avea să răsară în calea ei.
‚Probabil că vreo fosilă, un bătrânel care de abia se târâie, neputincios va sări în faţa mea, îmi va speria maşina, ea îl va călca şi astfel voi fi dusă spre închisoarea din Casper ca să fiu judecată.... Ce gânduri sumbre, dar orice e mai bine decât ceea ce mă aşteaptă! Să sperăm că voi scăpa ieftin...’ îşi zise pe jumătate serioasă pe jumătate glumind tânăra, înghiţind în sec, aruncând priviri furişe la casele care străjuiau de o parte şi de alta a străzii, mici şi pipernicite, multe dintre ele nelocuite.
-Strada asta era mai prosperă înainte... Oare ce s-a întâmplat? Şi-au dat toţi seama cât e de periculos Newside şi au fugit? se întrebă, o flacără micuţă a speranţei răsărind în ea.
Dar cum trecu de cartierul vechi a oraşului, această speranţă muri imediat. Blocuri imense, case cu trei sau patru etaje se înălţau semeţe în faţă. Newside se modernizase.
Când plecase ea de aici, oraşul ăsta era extrem de mic, dar acum ajunsese de dimensiunea Bangor-ului din Maine. Era practic imens. Foarte multe investiţii se făcuseră aici, şi mulţi şomeri de prin alte oraşe mai mici veniseră aici şi îşi găsiseră locuri de muncă.
„Se dezvoltă, iar EI nu mai pot de bine... Ei se pot hrăni în pace fără ca cineva să le facă ceva... Newside nu mai e ce era! Acum prezintă interes pentru firmele mari, e un oraş mare... Cum ai degând să îl protejezi?” îi râse în cap micuţa ‚prietenă’ pe care o avea, însă nu primi nici un răspuns.
Îi era suficient de clară situaţia, şi deşi ştia ce o aştepta... nu ştia cum va proceda. Până acum fuga îi salvase viaţa, dar ceva îi spunea că nu va mai putea fugi acum. Monştri o vor ţine pe loc.
-Nu! Nu mă vor învinge! mârâi scurt, strângând volanul, şi pentru câteva minute se simţii din nou tânără şi neîmfricată. Asta până frica şi panica puse din nou stăpânire pe ea.
Pe cine păcălea ea? Chiar nu realiza că toată magia care o protejase când era mică dispăruse acum? Avea degând să se arunce cu bună ştiinţă cu capul înainte într-o misiune sinucigaşă. Avea să moară în doar câteva minute... Nu va supravieţui!
-Dar cum de reuşea tata? Cum de vechii mei prieteni pot, iar eu nu văd decât moarte şi prăpăd înaintea mea? Poate că nu venirea mea aici e doar...
„Nu te mai pişa atât pe tine şi mergi mai departe! Eşti exasperantă! În lumea asta nimic nu e ce pare a fi! O să vezi că nu ai de ce te teme... poate doar de proprii monştrii.. Eşti o mimoză! Mergi cu fruntea ridicată! De cine te temi mai precis? De ei, sau de că vei realiza că acea parte din tine nu a murit?” o voce mai matură
( tata ?)
îi vibră până în inimă, pulsul luându-i-o înainte, nătăvaş, înspăimântat de ceva ce nu exista decât în ea. Acel ceva avea dreptate... Chiar era o laşă!
-Dar laşii îşi salvează pielea... Eu nu fac altceva decât să intru într-o cuşcă cu lei plină de sânge... Voi fi devorată fără drept de apel...
„MERGI ÎNAINTE!” vocea aceea puternică îi luă respiraţia pentru căteva secunde.
Tuşind, strândând volanul în mâinile transpirate, Alex îşi coborî capul şi trase pe dreapta. Nu voia asta! Nu aşa se întâmpla în basme şi poveşti! Nu existau eroine femei! Cine era ea în toată povestea asta?
-Vreau să plec de aici... sughiţă, plângând, albă la faţă ca o hârtie.
„Mergi înaine Alex! Hai! Ei te aşteaptă... Nu îi lăsa să se lupte singuri... tu eşti speranţa lor!” vocea de fetiţă se întoarse.
-Dar nu am cerut eu asta! Nu am cerut nimic din astea! Nu am vrut să am un tată nebun care să fugă după religve din vise tulburi şi legende afumate! Nu am cerut nimic din toate astea! zbieră deznădăjduită, uitând pentru un moment că mai existau şi oameni pe lângă ea.
O mamă cu un copilaş care trecea exact atunci pe lângă marea carcasă metalică a maşinii brunetei, se uită intrigată dar şi speriată în maşină şi tresări violent, când observă femeia ce se zguduia, parcă în convulsii, la volan. Acceleră imediat, târâindu-şi copilul după ea, fără să se uite înapoi. Mai mulţi trecători se opriră pentru câteva secunde, uitându-se, cu priviri goale, înspre maşina nouă parcată neregulamentar în faţa unui magazin, dar trecură mai departe, nefazaţi de zbieretele femei. Cine ştie ce nebună mai venise aici? Dar ce conta? Atâta timp cât nu le facea probleme nu conta... Aveau şi aşa suficiente probleme.
Scuturându-şi capul, Alex nu mai văzu nimic din ceea ce o înconjura, o peliculă fină de lacrimi înnegurându-i vederea. Porni mai departe, depăşind centrul oraşului. Nu se uită deloc la magazine, nu o mai interesa nimic acum. Voia ca tot circul acesta să se termine iar ea să poată dormi. Îi era rău, era ameţită, iar lupta care se ducea în ea nu făcea altceva decât să o sece de orice putere.
Trebuia să se întâlnească cu cei cinci prieteni ai ei, şi totul avea să se sfârşească. Avea să le spună că nu îi va putea ajuta, că o chemaseră înapoi degeaba şi că nu putea să rămână.
Dar oare acesta era adevărul din inima ei? Cugetul îi spunea una, dar inima îi cerea altceva! Oare ce va asculta?
-Voi merge înainte orice ar fi... Nu aşa ai făcut şi tu până acum? şopti tânăra, uitându-se în sus la poza aceea veche, şi i se păru că tatăl ei îi face cu ochiul, în acel mod ştrengăresc care îl definise atât de bine.
Zâmbi epuizată de toate sentimentele contradictorii din ea.
Chiar se întreba ce va învinge în ea: sentimentul că trebuia să fugă pentru că nu era potrivită pentru aşa ceva, sau dorinţa de a-şi răzbuna tatăl decedat, nevoia de a fi din nou acolo, luptându-se cu creaturi care nu ar trebuit să existe în realitatea normală pe care o părăsise conştient. Era o dilemă....
-Există o problemă! Să pariezi pe blana de pe tine, dacă nu ?! chicoti înfundat, amintiri prăfuite defilând în mintea ei.
ÃŽi era dor de el.
( Dar şi nouă ne era dor de tine, tânără domnişoară! Ne era dor de tineeeeee....! )
Tresări pentru un scurt răstimp şi se uită afară pe geam, la timp să vadă o dungă maro fugind în pas cu maşina obosită în care stătea ea. Fugind şi rânjind sardonic! Fugind şi chemând-o! Fugind şi pregătindu-se să o atace!

#7
Muhaha! Am aterizat la ficul tău!:smart:
Şi vreau să spun că e genial!!!:perv:
Îmi place la nebunie cum descrii sentimentele...Chiar dacă eu nu prea descriu bine.:die:
I love the voice!!!:yada: Vreau ÅŸi eu o voce :crazy:
ÃŽn fine...ficul e extraordinar cu accente de minunat! :chuu:
Am făcut schimb de commuri,până la urmă...Greşeli de scriere nu prea am observat:study:
Ja-ne ÅŸi Gambate!

#8
:yes: capitol nou!

Mi-ai facut ziua de luni mai buna [ pana si soarele a iesit dupa ce a fost innorat toata ziua ] :))
Revenind la capitol :-b
Ai avut o greseluta, dar nu mi-o mai amintesc si nu stau sa o caut acuma :-j
Zice ea ca nu o intereseaza nimic, da' o oblig eu sa ramana :grr: [ desi nu cred ca va fi nevoie XD ]
Nu-mi place ca prelungesti atat de mult momentul reintalniri, si totusi ar fi prea plictisitor fara pic de suspans :study: [ si te descurci bine la capitolul suspans, inca prea bine :]] ]
Abia astept sa ii vada din nou, nu stiu de ce dar am impresia ca va avea parte de o surpriza :>

Sper sa aduci capitolul patru la fel de repede [daca nu mai repede ca nu cred ca s-ar supara cineva ^^'] ca mor de curiozitate +.+
:bv: :bye:

P.S.: sunt din nou a doua :?:
[Imagine: teru.png]


#9
Se putea fără mine :]]?
Nu numai că nu sunt prima, nici a două, da' e bine şi a treia.
Oricum, ai descris situaţia foarte bine. Am adimirat-o pe Alex că nu a fugit, că a continuat să meargă.
Am găsit un pasaj foarte reuşit :
„Nu te mai pişa atât pe tine şi mergi mai departe! Eşti exasperantă! În lumea asta nimic nu e ce pare a fi! O să vezi că nu ai de ce te teme... poate doar de proprii monştrii.. Eşti o mimoză! Mergi cu fruntea ridicată! De cine te temi mai precis? De ei, sau de că vei realiza că acea parte din tine nu a murit?”
Mi-a plăcut mult mult. Am râs ca o nebună.
Mă chinuie suspansul, să ştiu când se vor întâlni, ce vor spune. Cred că asta vom afla în următorul capitol nuu? :].
Să ştii că nici nu s-ar zice că este un stil nou pentru tine. Pe mine m-a fascinat. Astăzi am intrat să văd dacă ai postat :]].
Nu am găsit nici o problemă cu diacriticele, deci stai liniştită.
Oricum, ştii că eu de abea aştept şi următorul capitol :]], poate poate o să fiu iar prima, că bine tare a fost!:]]]
You know it is going to be a bad day , when you jump out of bed and miss the floor.




#10
Fetelor sunteţi minunate :)) Mă bucur că v-am putut distra, şi sper că am să mai am astfel de noroace şi în viitor ;) Până una alta mai pun un capitol. Credeţi-mă că nu mă interesează cine e primul/prima la comment-uri, mai ales când văd că vă place povestea. Dacă aveţi vreo preferinţă, sau vreo idee - măcar aşa să mă amuz eu- sau nah, mai bine numiţi-o intuiţie la cum are degând să se desfăşoare povestea, vă rog să îmi spune-i. Vreau să văd cam ce s-a înţeles din povestea mea, ca să ştiu unde să mai lămuresc lucrurile :D sper că o să vreţi să mă ajutaţi :*
Mulţumesc pentru că sunteţi alături de Alex şi de restul companiei :D


Cap 4


Totul se termină atât de repede, încât, în primă instanţă, crezu că îşi imaginase figura aceea de la marginea pădurii. Se holbă nesigură la copaci fără să mai observe vreo schimbare în coloritul naturii sau vreo mişcare mai rapidă decât în mod normal. Înghiţind în sec, simţindu-şi pielea ca un veşmânt putred, uscat, solzos, Alex îşi întoarse capul înspre drum, la timp ca să tresară înspăimântată, gata să calce persoana care se repezise în faţa tărăboanţei. Călcă frâna la maxim, scrâşnetul frânelor şi mirosul gazelor de eşapament, care se repeziseră pe urmele maşinii, fiind singurele lucruri pe care le percepu pentru moment.
Tremurând, vru să se dea jos din maşină şi să se asigure că persoana care se aventurase în faţa dinozaurului ei portocaliu era întreagă. Deschise portiera şi chiar înainte să coboare i se păru că vede
( sânge )
o umbră mişcându-se sub maşină.
-He-hey! Eşti bine? vocea ei nesigură vibră în liniştea relativă care cuprindea acea parte amorţită a oraşului.
Nu primi nici un răspuns, iar panica puse imediat stăpânire pe ea.
‚Eu am glumit la faza cu moşul care se arunca în faţa maşinii! Cum de s-a întâmplat asta? Mi-am luat ochii de la drum cinci secunde şi deja pot fi învinuită de omor din culpă?’ îi bălmăji mintea care încerca să ordoneze faptele, în timp ce ea căuta înfrigurată, aflată încă pe bancheta şoferului – nu voia să se dea jos, umbrele pe care i se păruse că le vede constituind încă o ameninţare reală – un semn de la presupusa sa victimă.
-Bau! urlă cineva din spatele ei, speriind-o de moarte pe brunetă, piciorul ei zvâcnind în spate, în timp ce mâinile i se încleştaseră pe portieră, susţinându-i greutatea în timp ce corpul îi pivota în spate, într-o încercare patetică de a nimeri atacatorul.
Şi culmea e că, în timp ce pieptul ei se descărca de o mare cantitate de aer, iar adrenalina îi pulsa prin vene, călcâiul ei lovi ceva relativ moale, corpul respectiv plecând undeva mai departe de ea.
Însă nu avut atât de mult noroc pe cât crezuse. Mâinile cuiva
(labe cu unghii lungi şi ascuţite gata să sfâşie)
mâini omeneşti, îi prinseră piciorul, fără să o tragă afara din vizuina ei capitonată. Dârdâind, pregătită să mai urle o dată dacă creatura care o imobilizase se dovedea periculoasă, Alex îşi întoarse uşor capul spre partea stângă, înspre spatele maşinii.
Îngropat într-un nor gros, ce parea mai mult o masă solidă, silueta unui bărbat mai înalt şi evident mai puternic decât ea, se profila încet, în timp ce fumul se dispersa în atmosferă. Încă tremurând, gata oricând să se folosească de mânerul vânjos din fier forjat al schimbătorului de viteze ca de o bâtă, bruneta aşteptă ca necunoscutul să vorbească.
-Aşa îţi întâmpini mai nou vechii prieteni: cu picioare menite să le scargă faţada? o voce groasă, familiară, în care se citeau clar cele câteva inflexiuni de amuzament, se auzi din locul unde piciorul ei stătea suspendat în aer.
-Ce prie... însă nu mai continuă, în minte apărându-i chipurile vesele şi uşor înroşite ale celor cinci băieţi cu care se distrase când era mică.
Dar ei nu mai erau aşa de mici. Vremurile se schimbaseră. Incertitudinea şi senzaţia aceea de înstrăinare – prezentă numai atunci când te întâlneşti cu un lucru care e nou şi totuşi de care îţi aduci aminte, un lucru care s-a schimbat faţă de cum îl ştiai – puseră stăpânire pe ea. Gura i se deschise, limba amorţită, fără pic de salivă, dând să formeze cuvinte, apoi i se închise cu un clănţănit sec, care i se păru dintr-o dată prea zgomotos, dând-o parcă de gol. Gâtul i se părea o rană vie, de parcă cineva i-l raşchetase cu glaspapier, şi nici nu mai încercă să forţeze cuvintele afară. I se părea şi aşa o tortură aşteptarea aceasta.
-Îmi pare bine să te văd! Te-ai maturizat frumos, Alex! acelaşi bărbat îi spuse, râzând în timp ce ochii fetei se căscară increduli.
Nu numai că nu putea să spună cine e, dar mai era şi frumos pe deasupra. Aducea un pic cu Mickey, părul ţepos, mai negru decât pana corbului, strălucind uşor în lumina difuză de afară, cu ochii negri vii, sentimente necunoscute făcându-i să sclipească oacheş, cu faţa ca a unui zeu tânăer şi frumos. Deşi îi despărţea opt ani, Micke părea de aceeaşi vârstă cu ea.
Ochii ei îl cercetară, fără să sesizeze lucirea lacomă din ei, dar aceasta nu scăpă atenţiei brunetului.
-Îţi place ce vezi, sau te uimeşte faptul că am crescut? râse voios, iar Alex nu se putu abţine să nu se îmbujoreze.
Cei drept, arăta fenomenal, dar nu îi putea mărturisi asta. Se uitară unul la altul o vreme îndelungată, analizându-se, fără să scoată o vorbă. Nici nu băgară de seamă faptul că piciorul ei rămăsese în mâna lui, până ce acesta se apropie de ea.
-Eşti chiar tu Mike? întrebă nesigură tânăra, încă sceptică în privinţa identităţii străinului.
-Cum ai vrea să îţi demonstrez? îi răspunse foarte serios brunetul, oprindu-se, drept, în faţa ei.
-Eu şi cu Mike am făcut ceva când eram mici, ce e acel lucru? îl întrebă din nou, foarte sec, mâna ei încleştându-i-se pe schimbătorul de viteze.
Însă bărbaul cel chipeş nu îi răspunse. Dându-se un pas înapoi, practic sărind în aer, sâsâind ameninţător, se uită la ea cu ochi galbeni oribili, care continuau să îşi schimbe forma. Şocată, dar şi scârbită căci lăsase acea
(MONSTRU, DUDUIE, MONSTRU )
creatură să o atingă şi nu suspectase nimic decât în ultimul moment. Colţi imenşi şi galbeni se lungiră în gura dihaniei, în timp ce un chiţăit apatic îi vibră în gâtlejul ce se îngroşa pe dinafară. Unghiile i se lungiră, spatele i se cocârjă, hainele pe care le purtase până atunci, dizolvându-se. Pielea albă, corpul uşor diform, capul lungit înainte, toate acele schimbări o preveniră că acea creatură nu era una prietenoasă. Încă strângând în mână arma ei, aşa zis letală, de abia dacă percepu împuşcăturile îndepărtate care răsunau de undeva din spatele ei.
Hidosul semi-vampir, căci asta era atrocitatea care voise să se hrănească cu ea
( ca în trecut duduie, ca în trecut! )
se retrase şi mai mult în umbrele pădurii din celălalt capăt al străzii, rânjind tălâmb la ea, uitându-se când la brunetă când peste întinderea verde care mărginea acea parte a drumului – acea parte a oraşului, deşi e centru, era ascunsă între copaci, nu tocmai o pădure, dar pe aproape. Această armonie între natură şi civilizaţie îi adusese pe de o parte atâtea investiţii, cât şi pericole. Fapte diverse ca acestea îi răsăreau tinerei în minte, privindu-şi inamicul cum mai face câţiva paşi în umbră, ascunzându-se acum de tot în întunericul pădurii, doi ochi galbeni, cu pupile roşii holbându-se la ea de acolo, prezenţă vie a monstrului care nu îşi abandona prada.
O nouă împuşcătură o scoase din reverie. Monstrul dispăru, iar ea rămase în maşină, cu capul vuind în surdină, simţindu-se ameţită, şi observă abia mai târziu că îşi ţinuse respiraţia.
Gâfâind, deşi nici măcar nu se ridicase de pe locul şoferului, Alex căută sursa zgomotelor, şi evident, a salvatorilor săi.
„Te-ai scos!” se hilizi micuţa voce din capul ei.
-Haideţi! Puiu’ de curvă a luat-o pe aici! Mişcaţi-vă puturoşilor! Dacă mai omoară pe cineva am să vă împuşc pe voi! Am să vă înfing plumbii ăştia de argint în cururile voastre nenorocite! vocea puternică a unui bărbat enervat la culme, dar şi obosit peste măsură crescu în intentisate, în timp ce grupul se apropia de maşina parcată pe marginea drumului.
Uşor extatică, ştiind în adâncul ei că aceştia erau defapt vechii ei prieteni, se dădu jos din maşină şi făcu câţiva paşi pe picioare care îi tremurau ca naiba. Ar fi căzut dacă cei care o salvaseră inconştient nu ar fi văzut-o la timp. Nu văzu cine o prinse, ci doar masa gr-negricioasă a asfaltului apropiindu-se de ea, apoi depărtându-se mai blând.
Simţi braţe vânjoase săltând-o, dar deja toate culorile şi sunetele începură să se estompeze. O ceaţă fină o învălui, şi nu mai auzi decât vocea celui care o ridicase urlând la ceilalţi să se grăbească pentru că dăduse peste o altă victimă.




Utilizatori care citesc acest subiect:
5 Vizitator(i)