Oricine va inflori-Renasterea

[Ops!]

Disclaimer: Nu detin niciun personaj/intamplare (in afara de cele create de mine) ce apartin lui Masashi Kishimoto si nu fac profit pe urma acestor personaje/intamplari.

Acesta este sezonul doi de la "Oricine va inflori", care o prezinta pe Hikaru dupa patru ani de la moartea lui Sasuke si a lui Karin.
Atentie: Trebuie sa fi citit primul sezon inainte de a va apuca de acesta.

Pe urmele marilor medici

Nu imi vine sa cred cat timp a putut trece de la acel atac inaintea Konohai... Privesc mormintele mari, impunatoare, ale fostilor mei camarazi care au fost numiti "eroi". Eu am crescut, in timp ce din ei au ramas numai oasele. Asa a fost destinul lor...
Pe de alta parte, eu am ajuns un ninja respectat, deoarece Tsunade a fost ranita grav in timpul asaltului si a ramas cu sechele, iar Ino si Sakura, discipolele sale, au fost la randul lor omorate. Toti colegii mei de academie au fost masacrati si am ramas singura absolventa a scolii ninja din acel an negru. Inca mi-l amintesc pe Suigetsu care, cu lacrimile sale in care se ascundea o sfasietoare remuscare au spalat chipul lui Karin, care trecea dincolo de viata... In schimb eu am fost cuprinsa de o fericire nebuna cand l-am vazut pe Sasuke fara suflare, intins pe pamantul plin de sange, cu ochii sticlosi si gura intredeschisa. As vrea sa las trecutul in urma, doar ca uneori imi mai revin in memorie acele imagini terifiante. Ma ridic si ma pregatesc sa plec, deoarece astazi voi intreprinde o calatorie din care, daca voi scapa cu viata, voi ajunge direct in istorie! In acesti patru ani in care am devenit un chunin am studiat tehnica pe care a folosit-o batrana Chiyo pentru a-l readuce la viata pe Gaara, un mare kazekage. Astfel, am ajuns la concluzia ca as putea folosi un jutsu asemanator, mi-as scurta perioada vietii iar cel inviat ar avea un handicap. Este un mare sacrificiu, dar e pentru stiinta!
Plec spre casa, pentru a-mi impacheta cele necesare. Iau niste kunaie de rezerva, medicamente si unguente, iar o haina mare si calduroasa ocupa spatiul ramas in sacul meu care a fost de nelipsit de-a lungul misiunilor mele. Simt ca este cineva in spatele meu si ma intorc dintr-odata, scotand un tipat scurt. Din fericire, nu este decat Suigetsu, care imi va fi tovaras de drum, asemeni lui Juugo. Privirea sa arata o dorinta nebuna, dar irealizabila, din pacate pentru el. Pe un ton jos ma intreaba:
- De ce trebuie sa batem atata drum cand Karin este atat de aproape? Spune-mi de ce, te rog!
- Noi am mai discutat despre asta, ii raspund, cu tot calmul de care pot da dovada. Stii foarte bine ca nu ar mai fi niciodata la fel daca am readuce-o la viata! Nu inteleg de ce te tot incapatanezi...
- Dar Karin este viata mea, ea...
- Tu o vrei inapoi pentru a-ti cere iertare, dar crede-ma, asta e mai egoist decat ce ai facut cand l-a ales pe Sasuke. Este ultima oara cand te rog sa incetezi! termin eu aproape tipand, deoarece baiatul nu vrea sa inteleaga ca si eu am tinut mult la acea fata, si faptul ca nu o reinvii este spre binele sau.
Camaradul meu pufneste si se indreapta spre iesire dupa ce imi spune ca ma va astepta afara. Il pot auzi cum suiera o injuratura printre dinti si cum coboara scarile in graba. Eu raman impietrita in fata oglinzii, care ma arata exact asa cum sunt eu acum: incercanata, obosita, neingrijita si urata. Parul meu nu poate fi tinut locului, iar obrajii mei si-au pierdut roseata de-altadata, devenind stacojii. Toate aventurile mele, toate incercarile prin care au trecut m-au modelat si, la doisprezece ani, arat ca o gospodina cu poftele consumate. Nu mai pot medita la aspectul meu, caci aud o fluieratura dinspre curte. Imi pun o pelerina peste umeri, iau sacul si ma alatur lui Juugo si lui Suigetsu, care imi reproseaza ca am intarziat ca mireasa in ziua nuntii. Zambesc fara chef si ii indemn la drum dar, la putin timp dupa ce ne pornim calatoria, nori negri si plini de pasuri se aduna pe cer, iar lacrimile lor ne uda pana la piele. Nici glugile de la pelerine nu ne mai sunt de folos, deci trebuie sa ne grabim, caci calea-i lunga. Trebuie intai sa strabatem o padure, pe urma sa mai mergem in camp deschis cativa kilometri, pentru ca mai apoi sa o luam inot de-a lungul raului, pana ce vom ajunge la lacasul secret al familiei Uchiha. Tot luand-o in pas alert, ajungem in codrul batran, unde ramurile copacilor ne izbesc peste chipuri, iar crengile pe care ne sprijinim pentru a sari mai departe sunt alunecoase, deci trebuie sa fim vigilenti. In acest loc sunt multe capcane, deoarece se testeaza perspicacitatea multor shinobi in timpul unor antrenamente dure. Din neatentie, fac greseala de a calca pe un fir greu de deslusit, iar zeci de kunaie vin de sus. Le evit sarind altundeva, dar alunec si cad. Din fericire, sunt prinsa la timp de Juugo, care ma ajuta sa ma redresez. Continuam astfel drumul, fiecare dintre noi capatand o atentie mai sporita. La celalalt capat al codrului, ne oprim pentru a ne odihni oasele. Dintre toti, eu ma simt cea mai epuizata, deoarece nefericirea mi-a ocupat o mare parte din timp, extenuandu-ma peste masura. Ma las curatata de lacrimile pure ale cerului, inchizand ochii. Desi am vrut sa par din fier, in realitate am si eu multe dorinte, iar niciuna nu mi-a fost implinita... Nicicand nu m-am trezit cu bratele altcuiva incolacite in jurul meu, niciodata n-am fost in stare sa neg faptul ca iubirea ar exista cu adevarat, dar trebuie sa raman o kunoichi rece, asta pana mai pot. Stiu ca intr-o zi sentimentele din mine vor rabufni si voi trai doar pentru mine, nu si pentru altcineva. Insa sunt trezita din visare de catre Suigetsu, deoarece drumul este inca departe de a se fi incheiat. Pentru a-mi scuza greseala de a fi prea visatoare, incep sa le-o iau mereu inainte baietilor, devenind cu adevarat sefa acestei operatiuni. Totul devine o joaca pentru mine, uitand de durerea de picioare, incepand sa ma simt euforica, vesela, desi bucuria mea rasare dintr-un loc pe care nu-l cunosc. Dupa doar o jumatate de ora raul, involburat si furios, ni se arata si ne provoaca la o tranta crancena. Eu imi fac prima curaj sa lupt cu el si ma arunc in apele sale, vrand sa par curajoasa in ochii celorlalti. Darm in cateva secunde, sunt pur si simplu inghitita de rau si incep sa ma indrept spre fundul sau. Simt cum viata mi se scurge din trup, iar in piept simt ca este ceva care ma apasa, care ma sufoca. Nu vreau sa ma mai impotrivesc sortii, caci n-are rost... Dar cu coada ochiului zaresc parca un baiat de varsta mea, cu parul negru luand-o in toate directiile, cu doi ochi verzi, stralucitori, cu pielea alba din marmura inoata inspre mine si ma prinde in bratele sale. Inchid ochii si si simt din nou aerul care nu mi s-a mai parut niciodata atat de sfant. Suigetsu ma pune la el in carca si imi spune ca s-a mirat ca am mai ajuns la suprafata. Deci, el nu l-a vazut pe salvatorul meu... Dupa cateva minute ne aflam pe malul celalalt, iar Juugo incepe sa-mi faca morala, sa-mi zica sa am grija, sa nu fiu prea indrazneata, caci indrazneala ma poate rapune. De parca l-as asculta! In spatele nostru se afla lacasul secret al clanului Uchiha, sau cel putin ruinele sale. Se spune ca mormantul lui Itachi este undeva in fata resedintei... Pipai pamantul, sap cu mainile si, in cel din urma, descopar cateva ramasite pamantesti. Camarazii vin langa mine si ma asista in timp ce eu vreau sa-l readuc la viata pe cel care a ucis o familie intreaga. Ma straduiesc, imi adun o mare parte din chakra si ma lupt cu emotiile puternice ce vor sa imi cuprinda intreaga faptura. Concentrandu-ma le diminuez si, intr-o clipita, am dus jutsul la bun sfarsit. Dar totul incepe sa se roteasca in jurul meu si stau sa ma prabusesc, insa Suigetsu ma tine in bratele sale. Eu privesc ce am facut si sunt extrem de multumita. Acum Uchiha Itachi este inapoi pe acest Pamant, iar eu am intrecut-o pe marea vindecatoare Chiyo!

Stiu ca nu este foarte bun si ca n-a trecut mult timp de cand am terminat primul sezon, doar ca o sa inceapa sezonul tezelor si n-o sa mai am timp pe durata scolii. Cred.

[Yuki `]

Băi!! Te iubeeeesc. Sezonul dooi :X
Deci ăia sunt morţi de patru ani. Bun. Suigetsu şi Juugo sunt colegii ei de echipă ? Păi, puteai aici să specifici cum de au ajuns coechipieri şi dacă au primit vreo pedeapsă sau ceva.
Haide mă, cum de la 12 ani asta arată mai rău decât mine când îmi vine să o omor pe proasta de dirigă-mea ? Aici chiar ai descris-o ca lumea. Zici că descrii o babă =] sau în cel mai bun caz, oamenii nedormiţi.
Suigetsu ăsta e disperat după Karin. Frate, dacă tot ţinea la ea, trebuia să se controleze nu să o omoare. Sincer? Îmi pare rău că a murit cu Sasuke :| numai ăla merita să moară, nu şi ea.
Auzi...Dacă Tsunade are sechele, mai e sau nu hogake ? Adică aici sunt două variante : nu mai e hogake şi cineva a înlocuit-o şi a doua, continuă să fie hogake. Aici m-ai făcut curioasă.
Ăla era cumva Itachi ? Tipu' care a salvat-o pe Hikaru. Din descrierea ta, dacă Sasuke nu era mort, aş fi zis că e el sau Itachi, dar şi ăsta era mort, dar a fost readus la viaţă de Hikaru.
M-ai lăsat în suspans băi :| cine e tipu' ? Capitolu' următor vine după ce se termină tezele ? Aici te înţeleg. Şi eu vreau să învăţ pentru ele. Alea naţionale, ofc, că pentru astea, nu-mi fac griji =] notele de trecere sunt importante şi la geografie că ţipă iar proasta aia că frecăm menta cum a făcut azi =] Eu aştept oricum nextu' şi oricând va veni, e binevenit! :D
Mult succes ÅŸi b-bye >:D<

[Ops!]

Pana la urma n-am mai dat teza si am revenit cu un nou capitol, din perspectiva lui Itachi.

Amintiri

*

Nu stiu unde ma aflu, dar stiu ca stau aici cu un scop, care acum imi scapa. In fata mea sunt trei oameni care au pe chip uluire si, in acelasi timp, o neprefacuta bucurie. Ma uit la mainile mele, pe care si-au croit drum parauri din sange, care mai apoi se prabusesc pe pamant. Parul incalcit si murdar ma deranjeaza foarte tare, iar fiecare strop de ploaie care imi atinge pielea imi provoaca fiori. Observ ca nu am haine care sa imi acopere trupul aproape inghetat, iar goliciunea mea ma deranjeaza intr-o oarecare masura. Privirea mea revine asupra acelor fiinte umane si se opreste la o fata cu parul lung si roscat si cu ochii albastri asemeni mari... Cearcanele, paloarea chipului sau, toate acestea dovedesc cat de neglijenta este. Brusc, o amintire imi vine in mintea incetosata. Sigur am mai vazut-o undeva... Da, este acea ticaloasa, acea persoana fara scrupule! Mania imi arde acum obrajii si incep sa ma apropii de cea care m-a distrus, care m-a facut tandari... O smulg din bratele complicelui ei si o arunc in apa involburata. Ma duc dupa ea, luptand cu valurile inspumate. Raul este atat de rece incat aproape ca mi se taie picioarele, doar ca trebuie sa ma razbun, acum sau niciodata! Capul sau a iesit la suprafata, dar eu il bag inapoi in apa, deoarece nu este moarte mai cruda decat inecarea. O privesc cu o pofta sadica zbatandu-se, luptand pentru viata. Cand pare ca nu mai vrea sa lupte, o mana alba ma apuca de brat, iar alta ma injunghie cu un kunai. Ticaloasa este salvata si de groaza inoata pe malul celalalt cu o viteza ce ma uimeste. Cand calca pe pamant, se prabuseste inconstienta, iar podoaba capilara ii acopera chipul. Cei doi tovarasi ai sai vin dupa mine, ma duc cu forta de partea cealalta a raului si imi leaga mainile cu niste franghii foarte rezistente. Ura mea creste cu fiecare secunda ce trece. Incep sa imi scrasnesc dintii, dar o palma peste fata ma face sa imi musc limba. Un baiat cu parul alb si cu ochii de un violet inchis zambeste ironic si se plimba in jurul meu. Cu un glas sec ii spun sa inceteze sa ma mai chinuie, caci singura persoana rea este fata. Pe fata i se citeste o neprefacuta nedumerire, si imi raspunde:
- Deci asta e handicapul tau! Esti nebun de legat, pur si simplu!
- Taci din gura! racnesc, negru de furie. Daca ai stii ce mi-a facut Tokoyo nu i-ai mai lua apararea, te asigur!
- Ce Tokoyo? ma intreaba pe un ton usor amuzat. Ea e Hikaru si asa o cheama de cand se stie! Oricum, trebuie sa aibe o poveste si Tokoyo asta ta! Hai, spune-ne despre cine e vorba!
Pustiul asta ma enerveaza pur si simplu. Doua sclipiri rautacioase ii apar in ochi, iar surasul sau se largeste, lasand la iveala niste dinti ascutiti.
- Tokoyo este cea mai rea persoana din cate exista pe Pamant, ii spun, cu tot calmul de care pot da dovada. Am intalnit-o acum ani si ani. Era doar o fata saraca si neindemanatica, ce ajunsese sa traiasca pe strazile Konohai. Mi s-a facut mila de ea si a devenit servitoarea mea. Intotdeauna avea in obraji niste bujori care o faceau sa para inocenta, iar parul roscat si ondulat era prins intr-o coada. Avea o privire demna de cel mai dulce copilas, iar cand se impiedica era foarte amuzanta. In acea perioada cunoscusem o fata minunata, inteligenta, cu trasaturi simple si cu multa bunatate. Abilitatile sale de ninja nu se puteau dezvolta, astfel ca am antrenat-o pe ascuns, parintii ei obligand-o sa se prostitueze si nelasand-o sa mearga la academie. Tokoyo a vazut-o si le-a spus celor din familia mea ca am fi fost iubiti, desi intre noi nu era decat o frumoasa prietenie. Acea tanara cu numele de Mairu fusese biciuita in fata mea de catre toti membrii clanului. Am varsat atatea lacrimi, am visat-o pe sluga mea razandu-mi in fata si m-am hotarat sa o vanez. Dar nenorocita a fugit mai repede decat as fi crezut si am tot cautat-o. Acum am vazut aceasta tanara cu un chip la fel cu al acelei criminale si am vrut s-o termin odata pentru totdeauna...
Cei doi camarazi ai copilei raman muti, iar mainile incep sa le tremure. Isi revin si scot dintr-un sac pe care nu l-am vazut in mainile niciunuia dintre ei o haina mare si groasa cu care ma acopera. Fetita pe care era s-o ucid fara sa fi avut vreo vina se trezeste din lesin, dar este moale ca o carpa. Tanarul care m-a tratat cu rautate o ia in brate si o alina cu vorbe dulci, iar celalalt adolescent sta cu un pas in urma celui dintai, insotindu-ma pe mine. Deodata, ritmul in care mergem devine alert si, in scurt timp, ajungem in fata unui codru des, cu copaci grosi si plini de muschi. Incepem sa sarim din creanga in creanga, neuitand sa fim atenti sa nu cadem in gol. Parca am mai vazut candva aceasta padure... La naiba, nu-mi amintesc de unde o stiu! Sunt sigur ca o parte din mine s-a pierdut, dar nu stiu unde sa o caut, cum nici nu stiu unde este Mairu. Dar, tot gandindu-ma la acestea, un sat maret imi apare in fata ochilor. Cladirile impozante, muntele cu chipuri sculptate in stanca si curtile in care stau flori delicate si de o rara frumusete imi trezesc un sentiment de caldura, iar un mic zambet imi apare pe fata. Norii au contenit a plange, iar soarele apare vesel pe cerul care a devenit de un albastru curat. Ii revad chipul copilei, iar bucuria mi se transforma in manie. Cu greu ma stapanesc sa nu ii rup gatul, amintindu-mi ca este fara pata in fata mea. Mergem astfel vreo zece minute, pana vedem o cascioara ce pare amarata pe langa alte cladiri. Intram si observ ca totul este decorat cu bun gust, picturi infrumusetand peretii de culoarea oualor de rata. Imaginile prezinta luptatori in razboaie sau alte misiuni dificile. Acea Hikaru este urcata la urmatorul etaj, iar stropi de apa raman pe scarile intortocheate. Eu explorez incaperea in care ma aflu si descopar intr-un colt un kimono destul de umil, dar pe care il imbrac numaidecat. Obiul este de un negru intens care se potriveste cu visiniul hainei. Arunc o privire intr-o oglinda si ma vad obosit, palid, iar ochii mei rosii ma inspaimanta. Imi doresc sa imi redobandesc amintirile pierdute si sa aflu de ce stateam acolo, langa ruinele unei constructii odata grandioase.

Nu e un capitol extraordinar, dar sper sa va placa...

[Yuki `]

Scuzeeeeeeeeeeeeeee. Nu am putut să dau comm mai repede că azi dau teză la română şi am învăţat [ cică =] ]
Deci Itachi reînvie. Mă bucură asta puţin, dar nu şi faptul că e nebun. Dar, asta e.
Da' Hikaru de ce nu s-a apărat când Itachi a atacat-o ? Adică, ştiu că există posibilitatea de a nu vrea să-l rănească, dar măcar puţin acolo, decât să fie aruncată de colo colo, doar pentru că el e nebun XD
Ă, care e legătura dintre Tokoyo de care trăncănea Itachi şi Hikaru? Adică nu cred că ar fi atacat-o aşa dacă nu era vreo legătură, chiar dacă e nebun. Ciudat O_O
Hmm, păi nu am găsit greşeli de tastare şi chiar habar nu am dacă ai =] nu prea m-a interesat atât de mult.
Naraţiunea e la persoana I şi mie una mi se pare bună. Adică ai descris cum se simţea el sau pe scurt, nu ai grăbit-o, ai explicat tot ce se întâmplă, fără să sari brusc de la o scenă la alta.
Dialogul nu a fost lung, plictisitor şi fără noimă şi chiar mă bucur că nu ăsta e modul de expunere care predomină.
Descrierea e bună, nu e ceva banal, ci pur şi simplu se îmbină într-un mod plăcut cu naraţiunea.
Nu cred că mai am ce zice =]
Ăă, ba da ! Mult succes la next şi pentru când vei da tezele >:D<

[Ops!]

Dupa o lunga pauza (si nicio teza) am revenit cuu n nou capitol, din perspectiva lui Suigetsu.

Luminandu-ma

*

Sunt extenuat si ma intind pe salteaua ce mi se pare prea putin confortabila. Am batut atata drum doar pentru a-l invia pe Uchiha, iar asta imi provoaca repulsie. De ce n-a vrut s-o aduca pe Karin inapoi? Trebuia sa isi foloseasca jutsul pe ea, altfel si-a distrus o parte din energia vitala degeaba. In plus, Itachi asta... Doar pentru ca in trecutul sau indepartat era o fata ce semana cu Hikaru aproape c-a ucis-o. A luat o decizie pripita. Cu toate astea... A cui ar fi putut fi acea mana alba, parca din fildes, care a scapat-o pe fetiscana din ghearele mortii? Daca a salvat-o atunci, in cazul asta tot acea persoana mi-a adus-o in brate, fara s-o fi vazut. Am observat un detaliu la acel brat: unghiile sale erau foarte lungi, ca ale unui vampir... Unii bautori de sange mai traiesc in rauri, inotand cu pricepere impotriva curentilor, dar de ce ar fi vrut o asemenea fiinta s-o scape pe Hikaru de la moarte singura? Doar daca... Nu, n-am nevoie de inca un dusman pe cap, mai ales ca eu am devenit propriul meu rival... Mai bine zis, cealalta jumatate a mea. Nu mi-am dat seama pana acum, dar sunt foarte asemanator cu Juugo. Doi dementi care au iubit pe cineva nebuneste, pentru ca mai apoi sa-l piarda... Singura diferenta este ca eu i-am rapit rasuflarea lui Karin, si nu mi-o pot ierta. Daca ar fi din nou cu mine, chiar si cu mintile ratacite, ar deveni scumpa mea nebuna pentru tot restul vieti ei. O lacrima incepe sa-mi curga pe obraz, pentru a fi luminata de razele blande ale soarelui. Privesc cerul fara pata, pe care il invidiez. N-are nicio grija, in timp ce sufletul imi este distrus incetul cu incetul de framantari absurde, fara rost. Da. Ce a fost a fost, iar eu nu ma pot intoarce in trecut. Nu mai trebuie sa fiu disperat dupa o umbra a trecutului, dar este atat de greu sa ma despart de amintirile suave cu Dulcineea mea... Ciudat, am inceput sa simt cum moloseala imi cuprinde trupul. Sunt atat de greu, incat parca as fi din plumb, iar muschii ma dor ingrozitor. Nu mai pot privi decat intavan, unde o umbra de fata se face din ce in ce mai accentuata. Karin... Incep sa ii disting trasaturile fine, ochii rubinii si buzele ca doua petale de trandafir, pentru a caror sarutare incep sa ard. Ii aud vocea sonora dupa care am tanjit timp de patru ani:
- Suigetsu... A trecut atat de mult decat nu te-am mai vazut! Cu toate astea, nici nu ti-am dus dorul prea tare.
- Esti chiar aici? o intreb, crezand ca imaginatia imi joaca feste. Cum poti spune asta, cand te-am asteptat sa vii? Atat am insemnat eu pentru tine?
In ochi ii citesc nehotararea. Imi cantareste cuvintele ganditoare, iar apoi raspunde:
- Sunt sigura ca ai fost ceva in viata mea. Dar nu mai esti! Eram in pragul de a ma indragosti de tine, dar ai fost atat de orb incat nici nu ti-ai dat seama! Stiam ca Sasuke simte doar atractie fizica, dar acum acele pofte paganesti au devenit pure sentimente de iubire, cum tu nu mi-ai fi putut oferi. Ai incercat sa ma farmeci cu acea licoare, dar nu ti-a reusit. Teme-te, Hozuki Suigetsu, caci sfarsitul ti-e aproape...
Incepe, incet, incet, sa dispara, pana nu mai ramane nimic din ea. Avea vorbe reci, taioase, care mi-au sfartecat inima. N-a putut fi doar un rod al imaginatiei mele bolnave! Ma ridic din pat, iar mania clocoteste inlauntrul meu. Usa incepe sa se deschida, iar Hikaru rasare in pragul ei. Pare teribil de sfioasa, roseata de altadata colorandu-i obrajii. Are in maini o plosca ce contine apa si imi da sa beau. Buzele mi se racoresc si rasuflu usurat. Banuiesc ca si-a dat seama ca mi s-a intamlat ceva, caci intreaba cu glas tremurand:
- Suigetsu... Pe tine te-a... Te-a vizitat Karin? Te-a mustrat pentru ce i-ai facut ei si lui Sasuke?
De unde stie? Sunt sigur ca n-a tras cu urechea, caci as fi observat de mult timp. Poate ca este mai inteligenta decat as fi putut crede. Insa ma enerveaza la culme. De ce a pomenit iar de superba faptura ce mi-a rnait sufletul? De ce? Cu toata puterea o lovesc si zboara prin camera, izbindu-se in cele din urma de un perete. Este terifiata, dar doreste a se pastra solemna. O ridic de par si vreau sa-i retez capul cu sabia, dar mi-a infipt un kunai in mana si o rupe la goana, incepand sa tipe ca am innebunit. Intr-un fel, chiar are dreptate. Nu sunt sanatos la minte. Ma reped pe usa, iar Juugo imi rasare in fata, vrand o lupta dreapta. Daca asa doreste... Il lovesc in plin si cade inconstient la pamant pentru ca, desi n-o stia, un nebun este de odua ori mai puternic decat cineva normal. Simt ca a fost mult prea usor, dar sentimentul dispare si cobor in graba pe scarile intortocheate. Il zaresc pe Itachi, caruia nu par sa ii las nicio impresie. Are expresia neutra, iar ochii de un negru greu de patruns devin rosii, toata puterea clanului Uchiha traind in acea privire. Deodata, parca nu il mai vad pe fratele lui Sasuke, ci pe el insusi. Ma reped cu sabia, vrand sa-l spintec in doua, insa nu izbutesc, fiind aruncat in perete. Este mai puternic decat inainte... Pregatesc un jutsu de apa, dar mii de flori din foc ma intreup neincetat. Profit de un moment de neatentie la combatantului meu, iar un tsunami il ameteste. Asta imi da timp pentru a doua lovitura, pe care o evita cu priceperea unui sannin, lucru ce ma uimeste pana peste poate. Vad ca face semnele pentru mingea de foc, pe care i-o sting imediat. Incepem sa aruncam shurikenuri si kunaie unul in celalalt, dar niciunul nu reuseste a-l lovi pe celalalt. Pare doar o tragere de timp... Este ciudat, diferit, de nerecunoscut. Poate s-a antrenat undeva, iar decesul sau a fost o farsa. Dar trebuie sa ma concentrez la lupta. Acum ne bazam doar pe taijutsu, eu incercand sa-i dau un picior, el aplecandu-se, evitand lovitura si incercand sa ma spulbere. Nu izbuteste, caci ma consider aproape la fel de iscusit ca si acest Uchiha. Dar ce se intampla? Dintr-unul din ochi ii curge o lacrima de sange, iar un sunet ciudat vine de nicaieri. Incep sa vad niste flacari negre, care ma inghit incetul cu incetul. O, nu, nu se poate sfarsi totul aici! Trebuie sa il inving, pentru a o aduce pe Karin inapoi. Viata imi paraseste corpul cu fiecare clipa, iar disperarea ma face sa scot strigate de teroare. Nu, este imposibil, nu se poate sa mor... Nu acum, cel putin. Cand flacarile isi opresc valvataia, ma prabusesc pe podea. Simt ce am simtit cand am reintalnit-o pe ea, doar ca ochii vor sa se inchida, asa cum niste cortine se lasa cand piesa de teatru ia sfarsit. De ce trebuie ca piesa vietii mele sa se incheie cand sunt la un pas sa-mi indeplines visul? Aud tipetele scoase de Hikaru, care devin din ce in ce mai vagi. Ma trezes intr-un tunel negru, la capatul caruia se afla o lumina calda, linistitoare, plina de puritate, de speranta...
In acea stralucire se scalda dragostea vietii mele si acel Uchiha nenorocit. Vad cum se saruta, cum se mangaie iar, mai apoi, cum incep sa chicoteasca. Furia imi afecteaza judecata, si fug sa ii opresc. Nu pot savarsi asa cvea in fata ochilor mei! Trec pe langa bestii greu de descris, care ma zgarie, care musca din mine, dar de cei doi acum ma mai despart doar cativa pasi. O mica sfortare, dar... Nu se poate intampla asa ceva! Pamantul imi scapa de sub picioare, iar dedesubtul meu se deschide Iadul, cu strigate disperate, cu flacari mistuitoare si plin de ura. Vreau sa imi imaginez ca visez. Da, trebuie sa fie ori asta, ori imaginatia mea bolnava. Dar nu. Este intru totul real, asa cum si mainile care ma insfaca sunt adevarate. Dar nu vin de jos, ci de undeva de sus. Sunt tras de catre cei doi indragostiti pana ajung in fata luminii de un alb imaculat. Se pare ca Sasuke si Karin m-au iertat pentru nebunia mea, iar astfel sunt in stare sa ma luminez. In sfarsit visul a devenit dulcea realitate!

[Ops!]

Inlocuitoarea
*

Vreau sa-mi spun ca nu-mi vine a crede, desi stiu foarte bine ca mint. Suigetsu sta intins pe podea fara suflare, iar ochii sai pe care ii banuiesc a fi sticlosi sunt acoperiti de pleoape. Un zambet cald ofera putina lumina chipului sau palid. Se pare ca a ajuns intr-un loc mai bun… Juugo apare pe scari si pare speriat de zgomotele care s-au auzit pana la el, la etaj… Cand descopera trupul neinsufletit al bietului indragostit ramane pur si simplu socat. Din buza un firicel de snage isi face sfios aparitia, continuandu-si drumul pana la haina tanarului. Este ironic faptul ca, daca am fi fost patru ani in trecut, el ar fi incercat sa ne ucida si pe mine, si pe Itachi, doar ca acum este cel mai calm dintre toti.
Recunosc faptul ca imi pare rau de bietul amorez a carui dragoste bolnava i-a adus pieirea. M-am convins ca iubirea nu este buna de nimic, iar o inima ce a suferit din dragoste nu va avea sa se vindece niciodata. Un fior ma face sa ma cutremur, iar picioarele mi se inmoaie. Nu, trebuie sa fiu puternica, desi chakra mi-a slabit mult dupa ce l-am inviat pe Uchiha. Slabiciunea nu este ingaduita unui ninja de prim rang, asemeni mie. Juugo vrea sa ma ajute sa ma ridic, dar il resping, ramanand dreapta in fata lui.
Itachi scoate un strigat si arata spre mort, care cu fiecare clip ace trece incepe sa se transforme in apa. Barbatul ia o sticluta in care pune lichidul limpede ca oglinda. Eu sunt prima care observa ca in apa se vede chipul lui Suigetsu, alaturi de care sta Karin. Nu pare trista sau rece, surazand si punandu-I baiatului o mana pe umar. Sufletul mi se umple de caldura pentru el. Poate nu este atat de sarman pe cat as fi crezut la inceput.
Itachi rupe tacerea, propunandu-ne sa discutam despre toate cate s-au intamplat in aceste putine ore. Cand ajungem la povestea lui Tokoyo, il intrebam curiosi daca mai stie ceva despre ea. Pe un ton nesigur, ne spune ca a auzit ca s-ar fid us in Sunakagure, dar n-a avut timp s-o caute, membrii Akatsuki interzicandu-i dintr-un motiv doar de ei stiut.
Continuam sa discutam si trecem cu mult peste intamplarile din ziua de azi, incepand san e cunoastem mai bine intre noi. Uchiha nu pare foarte incantat, darn e repeat unicele sale amintiri si lucrurile care ii fac placere, precum si cele ce ii provoaca repulsie. Nu este atat de rece pe cat ni s-a zis la ora de istorie, dar foarte sociabil chiar nu e. Eu si Juugo, stiind toate prin cate am trecut si impreuna si individual, petrecem ore pana sa ne consumam amintirile. Astfel, desi soarele era pe cer cand incepusem sa conversam, acum o raza sfarsita de soare imi lumineaza chipul, pentru ca mai apoi noaptea sa-si lase mantia intunecata peste intregul Pamant. Luna rasare mandra si plina, fiind inconjurate de stelute neinsemnate. Un cantec suav si dureros ajunge la urechile mele si ale camarazilor mei, vocea apartinand chiar celui ce a plecat dintre noi.
- Macar stim ca este undeva nu foarte departe de noi… Undeva… rostesc visatoare, desi nu-mi sta in fire.
Ochii incep sa mi se inchida, pentru ca am trecut prin multe spaime astazi si suflarea era sa-mi fie rapita fara acea mana de fildes, cu unghii lungi… Ca a unui vampir. Se stie ca vampirii de Konoha traiesc in rauri pe timpul zilei, dar ce interes ar fi avut un bautor de sange sa ma salveze de doua ori de la inecare? Sau o fi vrut sa ne luam la tranta dreapta? Sincer, nu mai am nevoie de dusmani. Maine o sa plecam in cautarea lui Tokoyo…


Ma trezesc, strigatele lui Juugo facandu-ma sa ies din Lumea Viselor. Ma simt ceva mai puternica, si cred ca deja as putea vindeca niste rani mai superficiale, ca si zgarieturile. Incep sa ma pregatesc pentru noua aventura ce mi se deschide in fata, umplandu-mi saculetii aproape pana la refuz. Pare-se, am fost cea mai lenesa dintre toti, tinerii vrand sa ma trezeasca de nu stiu cand. Ma imbrac cu o bluza larga si imi pun niste pantoloni mai grosi si ma incalt cu o pereche de pantofi. Vremea este capricioasa in aceasta perioada a anului, asa ca nu se stie niciodata. Eu iau in mana sticluta lui Suigetsu si iesim din casa plini de emotie. Itachi tremura, dar nu de frica ci din cauza suspansului, asa cum motiveaza el. Toti satenii sunt prea ocupati cu grijile zilnice incat aproape ca nun e observa. Doar o fata cam de varsta mea, cu ochii migdalati si caprui, cu parul albastru care imi aminteste de marea nesfarsita si cu o bandana zgariata ne priveste impietrita de uluire. Cu un entuziasm ciudat,striga:
- O, oameni buni, dati-mi mie acea sticluta, caci acela trebuie sa fie numaidecat Hozuki Suigetsu, ce a plecat pe alta lume! Nu stiti, dar patru ani mi-am tot dorit sa-mi fie sensei… Cu toate astea, cine ar fi luat o neputincioasa ca mine, un ninja ratat, care nu are chakra pentru taijutsu, genjutsu sau ninjutsu, care a devenit genin doar pe baza cunostintelor vaste?
Adolescenta, desi bizara, este destul de inteligenta. Nimeni n-a stiut de moartea camaradului meu, afara de cei care cunosc Elementalii cei adevarati: ninja cu abilitati unice, care se bazeaza pe un singur element. Dupa moarte, se transforma ori in apa, ori intr-o flacara nesfarsita, ori in mireasma unei flori sau intr-un copacel. Aceasta este deci, una din putinele kunoichi citite pe care le cunosc. Ne povesteste ca o cheama Aidoru Tenshi si ca abia a absolvit Academia, pentru ca a inceput-o dupa dezastru. Se pare ca ea cunoaste o oarecare Tokoyo Koushin, tanara ce lucreaza in Sunakagure ca si bucatareasa. Incepe sa ne-o descrie si marturiseste ca o stie foarte bine ca pe o fire pizmasa si vicleana.
Itachi afiseaza un ranjet larg, iar eu ii spun fetei ca ii voi oferi sticluta doar daca ne insoteste in calatorie. Total neasteptat, Aidoru accepta bucuroasa si astfel am gasit o inlocuitoare pentru Suigetsu. Nu o fi puternica, dar am presentimentul ca ne va scoate din multe incurcaturi…

Este un capitol din perspectiva lui Hikaru si sper sa va placa.

[Yuki `]

Scuzeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee. N-am avut net şi nu am avut cum să dau com. Ţi-am citit capitolul anterior pe mobil, în ora de rusă, da' nu aveam cum să dau comm.
Revenind la capitole, mie una îmi plac. Tu vrei să-i omori pe toţi sau ce ? :]] M-ai lăsat în ceaţă..Cine a fost persoana care a salvat-o pe Hikaru de la înec ? Eu am crezut că a fost Itachi, dar văd că nu e aşa.
Na` Suigetsu era chiar nebun. Zici că pe el l-a înviat Hikaru nu pe Itachi, Până şi ăla e mai calm decât el. Totuşi îmi pare rău că a murit. Dacă ai ştii ce mult mi-a plăcut momentul în care ai descris scena când Sasuke şi Karin îl ajută şi l-au iertat :3 A fost aşa drăguţă.
Aşa..ultimul capitol postat : Juugo cel mai calm dintre toţi ? Am trăit să o văd şi pe asta O_O Chiar nu mă aşteptam. Mă bucur că până la urma Itachi nu a mai atacat-o pe Hikaru când a văzut-o şi că au început să se cunoască mai bine între ei :3
Şi fata aia de unde ştia că ăla e mort ? La cât de nebun era, îi devenea sensei când or face merii struguri. Măcar ştie ceva despre Tokoyo şi o să îi ajute să o găsească în schimbul sticluţei unde se află Suigetsu.
Hmm..păi mi-au plăcut mult capitolele, mai ales că nu abuzezi de dialog, descrii sentimentele, întâmplările încât să pot să mi le imaginezi [ da, chiar am reuşit să îmi imaginez ] şi desigur, narezi frumos.

Cred că o să dai tezele prin mai...eu le-am dat pe toate...mă rog..exceptând examnele..bleah. Mult succes pentru când dai tezele >:D< şi of course, mult succes la next :3

[Ops!]

Mairu...

O cercetez mai atent pe Aidoru, dar imi este greu sa o citesc. Pare foarte grijulie si precauta, dar mi se pare exagerata. A spus ca este periculos sa o luam prin padurea Konohakagure de vest, caci acolo sunt lupi cu colti lungi si stralucitori, vampiri cu pofta nemasurata de sange, trupuri neinsufletite ale nenorocitilor ce s-au aventurat prosteste, rauri rosii si o multiem de alte prostii! Nu cred pana nu vad cu ochii mei si cu asta i-am inchis gura. Inchide ochii, da dezaprobator din cap, mangaie sticluta, apoi o pune intr-un saculet. Dintr-altul scoate o carte groasa, sa tot aiba vreo mie de pagini, si este numita simplu Konoha.
Juugo se uita mirat la ea, deoarece sunt putinii luptatorii ninja care stiu sa citeasca, dar sa le mai si placa!
Fata incepesa tremure usor si, cand o intreb ce are, imi arata cu niste ochi fara expresie un text care spune cam asa: "Singurii care s-au intors vii din padurea Konoha din vest au fost cei sase hokage si o echipa de zece ninja bine pregatiti."
N-as fi crezut ca aceste zvonuri sunt adevarate, si brusc un fior imi trece prin corp. Dar daca s-a putut supravietui acolo, de ce n-as putea si eu? Am trecut prin atatea dificultati incat nu mi-as putea gasi sfarsitul intr-un codru ca acesta!
Ajungem la intrare si, sovaind, pasim intr-o noua aventura...
Nu mi-am dat seama, dar locul asta este intr-adevar infricosator... Copacii sunt de vreo cincisprezece ori mai inalti decat mine, iar ramurile lor s-au incalcit si parca nu reusesc sa se descalceasca. Printre frunzele mari, intunecate, cerul este vanat, iar stropi de ploaie, mari si reci, imi uda chipul, exact asa cum lacrimile lui Suigetsu... dar nu trebuie sa ma gandesc din nou la tragedie. Toti suntem neobisnuit de tacuti, desi am avea atatea sa vorbim, atatea pareri sa impartasim... Buzele parca ne-au fost pecetluite, in timp ce in minte ne circula probabil cele mai nebunesti ganduri, cele mai profunde idei si, mai ales, ne macina teama suprema...
Un tipat plin de disperare sparge tacerea si noi ne uitam cercetator unii la altii, de parca unul dintre noi ar fi strigat.
- Totul este o nebunie, spune Aidoru surescitata. Daca Suigetsu ar fi fost aici... Doar daca n-ar fi avut mintile ratacite... V-am zis sa nu o luam pe aici, desi riscam sa petrecem mai mult timp pe drum!
Dupa izbucnirea ei, ia cartea ce i-a scapat pe jos si o strange la piept, de parca ar fi fost o persoana draga ei. Juugo se hotaraste sa nu ne lasam speriati doar dintr-atat, caci probabil a fost un animal care si-a gasit sfarsitul in coltii altuia. Ah, ce mi-ar placea sa aiba dreptate! Dar inlauntrul meu stiu ca se insala amarnic. Continuam sa mergem cu pasi lenti, ca si cum tipatul ar fi fost doar imaginatia noastra bogata... Din nefericire, pe masura ce mergem, strigatele devin urlete, iar noi toti ne-am pregatit kunaiele, asta pentru orice eventualitate. Dupa cateva secunde, in fata noastra rasare o tanara ce probabil a avut o rochie neagra din care au ramas doar zdrentele, iar pe pielea sa zeci de paraie de sange au izvorat... Parul sau, de un alb pur, ii acopera spatele si est ca un fel de haina pentru ea, iar ochii sai rosii parca ar fi un Infern dezlantuit. Yumi... Dar am promis ca nu imi voi reaminti cum mi-a murit in brate, pentru ca nu am fost suficient de puternica! Acum insa sunt, si ma reped s-o vindec pe fata, in a carei privire se citeste disperarea si dorinta de a trai. In cateva minute, toate ranile ii sunt vindecate, dar un marait urmat de o soapta infioratoare o fac sa mi se prabuseasca in brate, moale ca o carpa, fara suflare... Nu, nu din nou, nu trebuia sa mi se mai intample, nu dupa atatea antrenamente!
Ma ridic in picioare si raman socata, cu ochii ficsi si cu buzele tremurande. Este numai vina mea ca n-am ascultat-o pe Aidoru... Eu conduceam misiunea...
Neasteptat, incep sa rad. Hohotele de ras isteric imi zguduie intreaga faptura, dar ma simt mai bine asa. Oricum, o sa murim cu totii... Inchid ochii, iar doua lacrimi mi se prabusesc pe obrajii palizi. Nu raman astfel mult timp, caci as vrea sa vad ce parere au ceilalti de iesirea mea. Doar "inlocuitoarea" nu are nicio expresie pe chip, in timp ce Juugo si Itachi se intreaba ce mi se intampla.
- Ce va uitati asa la mine, nu este amuzant? Murim cu totii, intelegeti? Nimeni nu va mai scapa de-aici si sunteti constienti de asta! izbucnesc eu si simt cum picioarele mi se inmoaie, cazand in genunchi. Probabil Tokoyo ne priveste acum si isi rade de noi. Haideti, nu vreti sa-i revedeti pe Suigetsu, Karin, Sasuke, nu vreti sa-l cunoasteti pe bunicul Tai...
Fata se apropie de mine, ma apuca de umeri si incepe sa ma zgaltaie, readucandu-ma la normal. Cum am putut sa...? De ce am inceput sa ma comport astfel? Aidoru le explica celorlalti ca am suferit un soc si ca este ceva normal intr-un loc cu o reputatie atat de neagra...
Ma repun pe picioare cu ajutorul tinerilor si ii asigur ca acum ma simt bine, iar o urma de zambet ofera putina lumina chipului meu. Deodata, intampin o noua sperietura: Itachi arunca un kunai spre ramura unui cutit, iar o faptura nemaintalnita, cu buze negre, cu ochi lacomi, insetati de sange, cu piele alba ca de fildes, cu par neascultator, negru ca pana corbului si cu o expresie total plictisita ne apare in fata. Doua aripi imense, ca de liliac, ii ies din spate, iar coltii albi si stralucitori, asemeni unor pumnale, se pot vedea foarte clar... Cu gratie si viteza, ea se duce la Uchiha.
- Itachi, nu ne-am mai vazut de atata amar de vreme! Nu ti-a fost dor de Mairu, eleva ta credincioasa?
Aceasta este Mairu? Dar nu seamana deloc cu ceea ce ne-a descris barbatul cu o zi in urma... Nu, nu se poate!

Okay, nu e foarte bun...