Zaruri

[Abbeh.]

@Jelly, merci mult că ai trecut pe aici. Sper să mai vii :3

Am venit cu capitolul doi. Greu, ştiu, dar clasa a noua nu e aşa cum îmi imaginam eu că o să fie. : ))



[center]Capitolul doi [/center]


Îmi amintesc şi acum toate prostiile pe care le făceam în generală ... În clasa a cincea ne copiam temele unul de la altul pe unde apucam, să nu ne vadă cine ştie ce profesoară care era de servici în acea zi, tot în clasa a cincea au început micile certuri dintre noi, pentru cine ştie ce băiat şi tot aşa ... Nostalgia vremurilor de demult îşi face apariţia şi nu se lasă alungată. Acum, ca proaspătă boboacă, tânjesc după încă un an de generală. Mereu am fost fata cu zâmbetul pe buze ; dintre toţi cei din gaşcă eu era cea care-i făcea pe restul să râdă când toţi aveau feţele căzute.
Primele sătpămâni de liceu au trecu pe nesimţite, m-am împrietenit cu noii colegi şi totul mergea bine – exceptând testul iniţial la matematică, unde am luat un trei cât casa -. Cu toate că a început liceul şi fiecare din gaşcă era în altă clasă şi avea alţi colegi, noi între noi eram încă foarte uniţi şi aşa aveam să rămânem.
Acum vreo nouă ani, când m-am mutat aici, nu aveam niciun prieten, iar apoi, după vreo două săptămâni, când am cunoscut un băiat, am intrat în gaşca asta şi ... în ea am rămas. Sunt nişte persoane extraordinare, cum nu am mai întâlnit, ne-am fost alături atâta amar de vreme şi simt că acum nu-i nimic ce să ne poată despărţi.
Ca orice om, am un cel mai bun prieten, iar acela este Gabriel. Pot jura pe orice doreşti că el e cea mai dulce şi mai specială persoană din lume şi, fie vorba între noi, e şi un artist foarte, foarte bun. Avea lipici la fete, poate prea mult dacă mă întrebi pe mine, şi uneori eram geloasă ; fiind cel mai bun prieten al meu, îl voiam numai şi numai pentru mine. Pentru că era al meu, într-un fel sau altul şi nimeni nu avea să schimbe asta.
Uneoria mă enerva faptul că eram atât de optimistă şi copilăroasă şi că toţi ştiau că eu sunt aşa ; toate celelalte fete erau văzute şi ca potenţiale iubite, dar eu nu. Eu eram fata care ştia să ridice moralul oricui, oricând. Sau, mă rog, aşa cred.

[center]***[/center]

Tot ce-am auzit în clasă a fost “bla, bla, balul bobocilor, bla, bla” şi am aprobat din cap. Acum mă aflam în faţa dulapului, întrebându-mă cu ce să mă îmbrac. Nu aveam nici cea mai vagă idee, nu eram o mare “fană” a fustelor ori rochiilor şi a pantofilor cu toc sau, mă rog, în general a lucruşoarelor elegante, pentru că eu mizam întotdeauna pe frumuseţea naturală, spunând că nu am nevoie să-mi arăt picioarele ca cineva să stea cu mine sau să-mi de-a atenţie.
Am văzut, ascunsă bine într-un colţ din dulap, agăţată pe-un umeraş, o rochită de-un verde pal, fără breteluţe, prinsă cu un cordon lat la mijloc. De unde era cumpărată ? Ce-mi păsa mie ? Arăta bine, îmi placea aşa că am luat şi, după un duş lung, cald şi relaxant, am îmbrăcat-o şi mi-am aranjat puţin părul. Nu mare lucru, l-am pieptănat şi mi-am prins o şuviţă cu o agrafă verde; uite avantajul părului ondulat: nu trebuie să mergi la cine-ştie-cine să-ţi aranjeze părul; pot şi singură. Am fost gata în cincisprezece minute şi mai erau încă vreo zece până când trebuia să plec.
Entuziasm ? Da’ de unde ! Nu voiam să merg, de fapt, nu ştiu de ce mergeam. Mint. Ştiu de ce mergeam. Pentru că eram partenera lui Gabriel şi el era atât de … oh, dar dacă aş începe acum să mă gândesc la el, probabil că nu aş mai înceta niciodată şi … mă abţin. Am privit ceasul de pe peretele crem şi-am realizat că mai erau cinci minute. Are să vină după mine ? Sigur că are să vină, doar aşa am stabilit, numai că sunt fată şi este absolut normal să am emoţii şi să-mi fac mii de probleme pe ultima sută de metri. Îmi venea să mă descalţ, să mă dezbrac, să mă trântesc în pat şi să-mi pun un film sau un serial bun. Grey’s Anatomy de pildă; vai, cât puteam să iubesc serialul acesta ! Mă uitam la el ori de câte ori aveam timp şi m-aş fii uitat şi mai mult. Totuşi, nu era acum acel „am timp”, acum era „trebuie să plec”.
Am coborât în grabă scările – pentru că deja întârziasem, mereu o făceam – şi am ieşit valvârtej din scara blocului. L-am văzut, stând acolo, pe trotuar, aşteptându-mă; era drăguţ, elegant, perfect. Am sărit şi l-am îmbrăţişat, mâinile mereu l-au înconjurat grozav şi-am exclamat din tot sufletul:
- Bau, Gabriel !
A zâmbit şi m-a îmbrăţişat. Vântul bătea cu o putere grozavă, îmi făcea părul să se ducă în toate părţile şi rochiţa avea tendinţa de a se ridica. Ei, cui îi păsa acum ?
M-a luat de mână şi am plecat către liceu; stăteam la maxim douăzeci de minute de el, dar la viteză cu care mergeam aveam să ajungem în patruzeci.
Era tăcut. Nu-mi plăcea, părea că ascunde ceva şi asta mă făcea să mă simt, oarecum, lăsată pe dinafară din viaţa lui, ceea ce era mai rău decât dacă propria-mi viaţă ar fii hotărât că nu mai are nevoie de mine.
Am ajuns curând, mai repede decât m-aş fii aşteptat eu, fără să-mi dau seama; tot drumul mi-am pus fel de fel de întrebări referitoare la Gabriel. Ce făcuse înainte să vină la mine şi de ce era atât de tăcut ?
Când am intrat în sală, toate privirile s-au întors spre noi. De ce ? Efect dramatic. Chiar s-au întors ? Eh, posibil să mi se fii părut mie.
Ne-am îndreptat spre ringul de dans, cânta o melodie lentă, iar eu „m-am sprijinit” de el şi-am început să dansăm. Era frumos, de vis, dar nu era genul meu. Nu, nu Gabriel, ci balul, rochiile, tocurile, tot. Nu era „lumea mea”, nu mă simţeam într-adevăr eu.
- Gabi, eşti ok ? l-am întrebat încet, şoptit.
O vreme a tăcut, privind absent într-un colţ, peste umărul meu dezgolit.
- Da, sunt bine, nu-ţi face probleme, mi-a răspuns la fel de încet pe cât i-am spus şi eu.
Nu-l credeam. Şi ştiam că ştie că nu-l cred, nu văd de ce trebuia să mă mintă. Era urât ce făcea.
- Uite, trebuie să merg să mă pregătesc, ştii, cântăm azi.
- Da, ştiu, nu credeai că am uitat, nu-i aşa ? l-am întrebat mirată.
- Eh, vorbim apoi, a spus dându-mi cu greu drumul la mână şi depărtându-se încet, la început, apoi luând-o la fugă.
Am evitat să vorbesc cu cineva după ce a plecat, nu ştiu de ce, dar nu aveam chef de discuţii inutile despre „cum îmi stă rochia” sau „vai, oare mi s-a întins rimelul ?”.
Peste vreo cinci minute au intrat pe scenă – Gabi şi băieţii cu care cânta – şi toată lumea a început să aplaude zgomotos. Erau buni, ştiu, adoram cum cântau şi uneori eram geloasă pe faptul că-i ştia atât de multă lume. Îmi spuneam deseori că are să ajungă celebru şi că o să uite de mine.
Au cântat mult, mult de tot, sau aşa mi-a părut mie. Un băiat din clasa a zecea sau a unşpea’ m-a invitat să dansăm. Am refuzat mai întâi, dar când m-a invitat a doua oară am acceptat; nu voiam să fiu necioplită plus că mă plicitisem, dacă nu dansam chiar deloc.
Era o melodie lentă – cum de nimeream eu numai din acestea ? -, dar era frumos cântată şi-mi plăcea. Dansam cu tipul acesta – îl numesc aşa pentru că nu-i cunosc numele -, dar mă uitam la Gabriel. M-a privit preţ de-o secundă şi apoi şi-a întors capul. Când s-a terminat melodia m-am îndreptat către colegele mele şi-am stat şi-am râs cu ele, iar când amicul meu a anunţat că şi-au terminat programul şi că urmează o altă trupă am fugit către scenă – mă rog, către spatele scenei – să-l îmbrăţişez şi să-i spun că a fost minunat.
Prea târziu, totuşi; era acolo cu o altă tipă-n braţe. O tipă care se purta drăgăstos cu el. Nu ştiu cine era sau de unde venea, însă ştiam că nu o simpatizez.