Zaruri

[Mad Hatter]

Helăăău, pipăăl ! x3

Well, la ce vă gândiţi acum ? Cumva la "Oh, uuuite! Adorabila de Miru şi geniala de Abbeh s-au apucat de un fic împreună!" - ne, ne, ne? : > - saau cumva la "Ah, uite un fic nou !" . Rlly, cred că a doua variantă e cea mai..dunno, potrivită. :]]* Dar shh. *
Oricuuum, după cum am spus, eu şi Abbeh vom face un fic mega-super-extra-hiper-genial, ca noi de altfel. :- " Erm, acceptăm tot felul de păreri/critici/sfaturi, dar să le vedem şi noi. XDD
Nu prea ştiu ce să vă spun şi ce rânduri să mai adaug, dar singurul lucru pe care l-aş putea dezvălui în legătură cu ficul este că eu am să scriu din perspectiva băiatului, iar dulceaţa de Abbeh din perspectiva fetei - evident? - .
Eniiiuei, fără alte chestii şi bla-bla-bla-uri , vă urez lectură plăcută !

1

"N-o să devi cineva în viaţă cu ajutorul muzicii, scumpule! Plus, nu te va ajuta cu nimic, vei ajunge doar un mare nimeni, aşa că tatăl tău ! Mai bine fă-te avocat..." - vorbele mamei, atât de încurajatoare încât la vârsta aceea, de paisprezece ani, m-au făcut să devin mult mai ambiţios. Deşi îl numise pe tata „un mare nimen” , nu se gândise că iubitul şi răposatul meu tată fusese un judecător cunoscut şi respectat. Desigur, nu o ascultasem. Nu îi dădusem crezare. Continuasem lecţiile de chitară şi ca orice alt adolescent rebel, nepăsător şi al dracului de răutăcios şi indiferent, îmi spusesem că la optsprezece ani, adică în prezent, voi cânta în cluburi şi mă voi bucura de viaţă la maxim. Şi, sincer să fiu, asta şi făceam. Totuşi, mama nu renunţa la visul ei copilăros din punctul meu de vedere, că am să urmez facultatea de drept, ca tata. Greşea amarnic! Nu-l luasem niciodată pe tata ca un exemplu. De fapt, în toată viaţa mea, eu îmi urmasesm regulile şi părerile. Nu ascultasem pe nimeni, nu dădusem sfaturi şi refuzasem să-mi ascult părinţii. De ce ? Ei bine, stând acum şi întrebându-mă asta, nu prea ştiu să dau răspunsul. Din cauza orgoliului, poate.

Aşa cum era şi normal, anii trecuseră şi eu intrasem la un liceu bun, nu foarte bun. Nu mă dădusem în vânt după cine-ştie-ce studii universitare sau lucruri de genul acesta. Locuiam singur într-un apartament prin centrul oraşului Oradea şi din când în când, îmi mai vizitam părinţii ce stăteau la casă, la câteva străzi distanţă de mine. Aveam toată viaţa în poze, melodii şi jurnale, aşa că mă puteam considera genul de artist multifuncţional. Având părinţi obsedaţi de odraselele lor - şi prin asta mă refer la fotografierea sau filmarea fiecărei clipă importantă din viaţa copiilor - , urâsem de mic copil persoanele optimiste, excesiv de bucuroase sau prea zâmbăreţe, eu fiind mai mult un pesimist.
Totuşi, tot prin timpul adolescenţei, cunoscusem un grup format din şapte oameni, ce cu timpul mi-am dat seama că ei aveau să rămână prietenii mei indiferent de situaţie şi desigur, că trei dintre ei mă vor ajuta cu trupa care în prezent nu ducea lipsă de fani sau ceva asemănător.

Şi tot în acel grup cunoscusem o tânără. Era genul tipic, obişnuit sau de fapt, aşa părea la început. Totuşi, era superbă, era specială într-un mod greu de descoperit. Mă rog, respectiva devenise cea mai bună prietenă a mea, confidenta şi sfătuitoare, fata care ştia ce am mereu şi din păcate, pe ea nu o puteam minţi oricât mi-aş fi dorit de mult. Dar nu-mi doream asta, desigur. Poate că soarta sau destinul sau chiar norocul sau toate trei la un loc, făcuseră în aşa fel încât iubita mea prietenă să locuiască la două blocuri distanţă de mine. Adică ne întâlneam aproape în fiecare zi, fiindcă nu eram la acelaşi liceu, din păcate. Iar eu unul, sincer să fiu, nici nu-mi doream să ne întâlnim tot timpul, căci Sonia - acesta era numele ei, evident - era exact genul de persoană pe care eu o uram. Vioaie, energică, plină de viaţă, zâmbea fără motiv şi găsea de fiecare dată câte-un motiv tâmpit să mă scoată din casă sau să mă apuce de tricou. Acest gest, aşa obişnuit şi unic al ei, nu-l înţelegeam deloc, aşa cum nu reuşeam să îmi dau seama cum de putea fi aşa de veselă şi jucăuşă sau cum de reuşea să se împiedice mai mereu. Rămăsese acelaşi copil de când o cunoscusem, sincer să fiu. Nu se schimbase mai deloc, iar pofta ei de a trăi mai mult şi mai bine crescuse o dată cu timpul.

De-abea ce intrase în clasa a noua, deci încă era o adolescentă visătoare, uitase desigur că eu am să cânt la Balul Bobocilor de la liceul „Emanuil Gojdu” , adică unde intrase ea. Cum spuneam, era şi foarte inteligentă şi al naibii de atentă la detalii. Trecând peste toate aceste rânduri, peste viaţa mea şi prietenii mei, ajungem în prezent, unde realitatea nu era chiar cea mai superbă şi soarele nu strălucea în fiecare zi, că doar eram în luna octombrie.

***

Tipa din faţa mea, o curvă în adevăratul sens al cuvântului, nu înceta să se mai plângă că nu-i ofeream atenţie. Îmi venea să o plesnesc, să o fac dracului să tacă o dată, dar din fericire pentru ea, nu eram violent şi îi uram pe nenorociţii care răneau femeile.
- Cât îţi dau ? am întrebat-o brusc, privirea-mi verde, profundă şi rece căzându-mi asupra ochilor ei roşii, fiindcă plânsese cu lacrimi de crocodil.
- Trei sute, a răspus pe-un ton răguşit , ridicându-se de pe parchet. Era goală. Avea forme frumoase, ţin să recunosc, dar parcă aş mai fi adăugat ceva. Nu ştiam ce, din păcate.
- Să te îmbraci, da ? Nu vreau să te vadă cineva , i-am spus calm şi totuşi pe un ton inexpresiv, în timp ce mi-am trecut o mână prin părul brunet, şi-aşa ciufulit.
- Mi-ai spus „Sonia” când o făceam. Cine-i tipa ? am auzit-o, înainte de a pune mâna pe clanţă. I-am aruncat o privire ce trezea şi morţii.
- N-ai plecat ?
Atât a fost nevoie să fac şi să spun, că blonda a şi dispărut din raza mea vizuală, clar deranjată că mă purtam în halul ăsta cu ea.
M-am ridicat din fotoliul negru, din piele şi mi-am aranjat cămaşa în carouri ce-o purtam. După ce m-am încălţat repede, mi-am băgat telefonul în buzunarul blugilor şi am ieşit la rându-mi din dormitor, îndreptându-mă grăbit către uşă. Unde plecam şi de ce refuzam să mă mai gândesc la ceva ?
Ei bine, balul acela trebuia să înceapă şi eu nu doream să întârzii, căci pe lângă faptul că aveam să cânt acolo, eram şi partenerul Soniei. Şi refuzam să mă gândesc la ceva anume din cauza acelei prostituate, ce o adusese în discuţie pe gingaşa mea şatenă. Nu-mi venea să cred că-i pronunţasem numele !

În câteva minute, eram în faţa blocului ei. Vântul bătea nebuneşte, maşinile circulau pe stradă ca-n fiecare noapte, oamenii râdeau şi treceau pe lângă mine, iar semiluna strălucea pe cer, aruncându-şi razele timide spre pământ, câteva mângâindu-mi pielea albicioasă.
- Bau , Gabriel !
Un glas dulce, de copil parcă şi adorabil , mi-a inundat urechile. Eu am tresărit uşor când două mâini mi-au înconjurat gâtul, dar buzele-mi se arcuiseră într-un zâmbet fin, aproape invizibil.