[Yaoi] Strigatul mut al terorii. Cod: CWI 137.

[Clau~]

Nywa: Sweety meu, stiu ca virgulle acelea ma detesta. E o chesti intre noi (SECRET) si de atunci nu ma suporta - nu ca eu le-as suporta pe ele -. Si afurisitele nu imi dau pace. Multumesc pentru comm si ca urmaresti ficul. Kiss-you. ^_^

And now, pentru toti cei care citesc ficul, multumesc din suflet pentru asta si sper sa va placa. Lectura placuta!

[center].:: Page number 12 ::.[/center]


Fara de motiv parea ca inocenta si felul atat de senzual in care se prezenta Carl nu il parasea sub nici o forma. Cand intra intr-o camera, zambetul staruindu-i pe rozele delicate si suave, intreg spiritul vulgar si brutal al incaperii se preschimba intr-o mare de liniste lirica. Parca ceva din el schimba lumea... Sa fi fost el unul din acei Adonisi ce cu perfectiunea lor, iconstienti, se joaca cu destinele unor oameni? De parca timpul nici nu ar fi trecut, aceeasi scaneteie din ochii lui vibra suav in timp ce vorbea si acelasi zambet neschimbat se strecura printre trasaturile blande ale fetei, dandu-i un farmec irezistibil. Multi altii, femei si barbati, il admirau, gaseau in el o sursa a vietii necontenite, o asa-zisa pofta vesnica a tineretii. Era pentru ei un model, un suflet sacru ce merita inclestat pe un piedestal gata sa primeasca toate poftele lumii si sa guste placerile vietii, fara ca sufletul sau sa fie degradat de vreun pacat din cele pe care propria fiinta le salasluieste.

Cu bratele sale plapande, lumina cerului intra in fragmente prafuite printre gratii, descoperind un chip angelic. Ochii negri priveau cu desfatare jocul luminii cu intunericul rece ce era prezent in camera. Isi duse mana la frunte, uitandu-se in propria reflexie ce oglinda i-o reda cu aceeasi exactitate imaculata, si se pierdu in adancimea imaginii ce piesa din sticla i-o prezenta. Zambi ca pentru el, investigandu-si chipul atent, si isi dadu pentru prima oara seama de frumusetea divina ce o poseda. Zeii il iubeau... Stia asta; un astfel de chip ca al lui nu trecea neobservat si oricui ii placea o persoana pe care sa o admire. Nu stia daca acea admiratie nu era de fapt un cuvant – invelis pentru ceea ce el numea "invidie", insa stia ca oamenii dintotdeauna au avut nevoie de un centru de interes asupra caruia sa dezbata parerile si sugestiile lor rautacioase. Asta facea si arta: il lasa pe om sa dea grai trairilor cele mai ascunse ale sufletului desi aceste impozante ganduri si adunaturi de speculatii nu erau decat o masca bine slefuita a opusului ce era in sufletul lui.
Paloarea chipului i se prezenta mai vie ca niciodata in mangaierea razelor sidefii ce ii desfatau obrajii cu o nuanta de-un argint auriu.

- Carl, sa mergem. E timpul! Spuse Leon, privind baiatul ce ii zambea copilaros. Ii sari in brate, intr-o incercare ciudata a-i arata toata fericirea, apoi, tinandu-se de mana, pasira grabit si silentios pe hol spre camera comandantului. O liniste funebra patrona intregul lagar pe cand, sub acesta, tunelul era plin de comandanti si prizonieri gata sa evadeze de sub teroarea locului ce mai bine de cateva luni ii inlantuisera cu cruzime si le inghtisera strigatele si camarazii. Au intrat amandoi in camera si Leon il lasa sa intre in tunel, baiatul brunet aruncand o ultima privire camerei ce pastra cu tainicie secretele sale si atatea vorbe, atatea ganduri si vise spuse sub clar de luna in bratele blondului sau. Isi zambira unul altuia melancolic, de parca isi citeau vorbele si isi sorbeau gandurile reciproc, apoi intrara in tunel, inaintand cu usurinta. Claustrati si tematori, se departau tot mai mult de lagar, portile acestuia fiind aproape, foarte aproape de ei. Carl isi aminti perfect momentul in care intrase in acel loc, isi amintea de viata lui de dinainte. Insa toate acestea aveau sa ramana in urma, lagarul urma sa fie distrus... Totul se va schimba! Acum nu mai era loc pentru astfel de ganduri. Era optimist gandindu-se la viitor, isi imagina din nou posibilul lui destin alaturi de iubitul lui Leon si deja incepea sa adulmece mirosul proaspat al primaverii in amurg. Vazu o lumina strabatand tunelul si dupa inca cativa pasi corpurile lor iesira prin gaura mare unde vazu ceilalti prizonieri plangand in hohote si profilnadu-se printre trupurile masive ale copacilor.
Un vant cald-rece sufla dinspre miaza-noapte aducand cu sine alte idealuri ce ii pareau atat de reale in acest moment. Era liber... O libertate nu neaparat a trupului ci mai degraba a spiritului. Mirosul de muschi ud si must de zapada ii inunda simturile olfactive, crestandu-i pe buze un zambet fericit, visator si fantezist. Isi lasa pleoapele grele sa cada asupra ochilor sclipitori si sa ii cuprinda in intunericul implacabil al unei noi izbande impotriva curentului vietii.

Lumina faurita in nuante de citrin se rasfira pintre armurile groase ale trunchiurilor batrane de artari. Pe cateva crengi muguri explodau intr-un verde crud, lasand frunzele lacuite si dintate ale copacului sa imprastie mirosul de seva bruta, dulce. Freamatul padurii se domolea pe masura ce astrul zilei isi pierdea domnia cerului dupa linia intrerupta a orizontului, lasand noaptea sa-si rezeme plansele negre si sumbre pe cerul brazdat de nori cenusii.
- Haide, spuse Leon tragandu-l de mana pe brunetul ce inca contempla cruditatea naturii si castitatea neatinsa a acesteia. Carl il urma un timp apoi se pierdu printre ceilalti prizonieri, urmandu-i spre o posibila iesire din padure. Din departare sunetul unei pusti se auzi ca un ecou pierdut iar mirosul prafului de pusca se imprastie cu tarie printre ei, imbinandu-se cu sentimentul permanent al fricii emanat de toti. Carl se uita suferind in urma, de parca ceva se schimba, de parca el insusi primise un glont direct in inima, apoi, atentionat de unul din camarazii lui, isi continua drumul. Trecura prin padure despartind cu bratele crengile de maces ce se agatau cu spinii abia rasariti uniformele lor si impleticindu-si picioarele dupa pietrele masive ce pareau a le impiedica inaintarea. Trecura peste paraie abia susurande, peste gramezi de zapada aproape inghetata si cand luna fu sus, pe tipsia intunecata a cerului, dadura de marginea unei sosele ce se parea ca ducea catre undeva. Carl se uita cu atentie la toti cei prezenti si observa lipsa mai multor persoane. Incepu sa umble printre cei prezenti in cautarea lui Leon, strigandu-l... Atat a fost; Carl si-a dat seama ce s-a intamplat, analizand totul, punand totul cap la cap. Se simtea parasit, tradat, insa nu... Nu avea sa lase sentimentele acelea sa ii intunece judecata. Stia bine ce e de facut! Planul trebuia sa se puna in miscare si chiar din ziua urmatoare intreaga lui soarta avea sa se preschimbe in ceva cu totul maret, cu totul... Personal.