[Yaoi] Strigatul mut al terorii. Cod: CWI 137.

[Clau~]

Nix: Heya, scumpa. Ca de obicei, multumesc mult de comm si ma bucur din suflet ca iti place. Legat de virgule, am cerut ajutorul ciuva priceput si m-a ajutat. So, my love, for you, Next.

Lectura placuta, dragi cititori. ^.^

[center].:: Page number 3 ::.[/center]



Noaptea aceea la subsol fusese pentru Carl o adevarata revelatie. Isi daduse seama, cat indura frigul si mirosul insuportabil, ca indiferent daca opuneai sau nu rezistenta tot sufereai. In plus, alegerea facuta de el i se parea corecta. Daca isi simtea corpul suferind si se vedea in agonie putea sa ramana inca la acea stare de stabilitate psihica si sa nu isi piarda orice motivatie de a gandi limpede. Acel loc te putea aduce usor in pragul senilitatii; toate acele suplicii, conditiile absolut infecte si acea brutalitate manifestata de oricine te facea sa te intrebi daca nu cumva asa sunt de fapt oamenii. Carl ajunsese la concluzia ca „da”. Pana la urma cu totii erau niste canibali nesatuli a caror macabritate inascuta era acoperita de un strat fin de educatie si acea mandrie a evolutiei. Cu toate ca nu erau decat niste primitivi in costume scumpe si pretentioase, se comportau de parca ar fi mai evoluati si mai plini de moralitate decat celelalte fiinte. Incepuse sa desconsidere oamenii si, desi facea parte din acelasi regn ca si ei, i se parea ca ce se intampla in acel loc este chiar si peste puterea omului de a face rau.

Insa nu a fost singurul lucru care l-a realizat Carl in acea seara. Pe la ora doua dimineata somnul lui Balz fu iar intrerupt de imaginea baiatului a carui nume ii revenea clar, cu impetuozitate in ganduri, rasunand ca un ecou puternic: CWI 137. Se ridica din pat si isi imbraca uniforma kaki a carui material mirosea a acel loc si era patata de noroiul deja uscat si imbibat in tesatura aceea veche si decolorata. Isi lua ghetele lungi, militaresti, fara nici un fel de luciu si iesi din camera lui, slab luminata si ingusta. Cand sa iasa isi lasa capul in jos, fiindca usa era scunda, la fel ca si tavanul camerei apoi merse in liniste, din cand in cand cate un sobolan trecand in fuga prin fata lui. Il enervau rozatoarele acelea tampite si, fiindca ii puteau da de gol prezenta, hotara sa calce pe unul din ei. Intestinele micii fiinte se imprastiara sub privirea lui Balz ce se defata cu zambetul pe buze la vederea actului lui criminal ce-l efectuase. Se simtea din nou acelasi asasin de temut ce era odata. In unele momente, se intreba daca venirea lui aici fusese o alegere buna insa, gandindu-se la faptul ca in loc de comandant ar fi putut fi prizonier, isi multumea singur pentru decizia luata. Lua o lampa de undeva dintr-un colt al holului si cobora la subsol pentru a-l vedea pe baiatul ce ii obseda acum mintea si ii imbolnavea sufletul cu o dependenta abstracta.
-CWI 137, esti aici? Spuse el, vocea lui fiind proeminenta si calma. Acum parea alt om fata de acea bestie ce-l lovea fara mila. Probabil ca comandantul insasi stia ca el nu e acea bruta fara nici un fel de limite ale sadismului insa asta ii era meseria si stia prea bine ca ar fi renuntat in orice clipa daca nu ar fi fost afurisitii aia de bani.

Carl nu raspunse. Era mult prea scarbit de imaginea barbatului acela ca sa mai poate macar sa-l priveasca. Isi tot repeta in minte ca nu avea sa-i raspunda si ca va pastra o distanta bine impusa de el, ca ii va spune in cele din urma sa se care daca nu il va lasa sa sufere in tacere. In schimb Balz, deloc deranjat de tacerea baiatului, il lua pe bratele sale si il duse, intr-o liniste chirurgicala, in camera lui. Carl il privi atent pe barbatul ce parea ca vrea sa-l ajute. Ce are de gand bruta asta?, isi spuse acesta in minte in timp ce ii scruta cu atetie trasaturile dure ale fetei. Avea ochi puternic reflectati spre rosu desi culoarea lor era de-un verde-maroniu destul de rar intalnit, iar parul lui, tuns destul de scurt pana la ceafa, avea nuanta blanda si dulce a ciocolatei amaruie. Era asa diferit de el, iar asta il facu sa il studieze in detaliu. Detinea, cu o vizibila inconstienta, o frumusete tare ciudata, ba chiar eleganta ar fi putut spune. Carl isi aduse aminte de Sir-ii de prin cartile lui cu Epoca Victoriana si isi dadu seama ca acel model masculin adus la o perfectiune aproape conjugata in virilitatea barbatului deprinsa de-a lungul secolelor era transpusa tabietliu in imaginea celui ce statea in fata lui si caruia, cu dezgust si stupefactie in gand, ii spunea simplu „bestie”. Acel echilibru ciudat intre suferinta si uimire il facu pe baiat sa simta o emotie necunoscuta lui. Balz il privi putin, admirandu-i frumusetea atat de fragila si inocenta. Pentru el, frumusetea adevarata era acea esenta a bucuriei, acea puritate ingenua, era ceea ce el nu fusese niciodata, iar CWI 137 intregea acele calitati aproape serafice. Il fermeca.

Scoase dintr-un dulapior scund din lemn de cires o cutie cu niste medicamente si pansamente. Se apropie de patul tare pe care statea CWI 137 si ii zambi ferm, sigur pe el, ca si cand ar fi vrut sa-i spuna ca poate avea incredere in el, ca tot spectacolul din curte, toata bataia aceea fusese doar ceva ce fusese obligat sa faca. Carl intelese sensul acelei arcuiri ale buzelor lui Balz si de indata ce se ridica isi dadu acea uniforma jos. Pe corpul lui mic si slab se vedeau inca urmele biciului si de asemenea, pe biciul aflat in coltul camerei se mai vedeau urmele sangelui si pielii lui Carl. Niciunul nu spunea nimic si, cu o indemanare de-a dreptul minutioasa, Balz incepu sa-i curete si sa ii bandajeze ranile. CWI 137 isi duse mana la gura, muscand din ea, moment in care comandantul rupse o bucata din cearsaful gri de pe pat si i-o inmana. Trebuiau sa fie tacuti daca voiau sa scape in viata. Camerele de supraveghere nu erau pornite pe timpul noptii si asta era bine, insa daca comandantii ce faceau rondul ar fi auzit sunete stranii mai mult ca sigur amandoi aveau sa-si gaseasca sfarsitul in cazanul acela de tabla. Dupa ce ranile au fost toate bandajate barbatul scoase o bucata de paine si i-o inmana lui Carl, zambind protectiv. Baiatul ezita putin insa cand vazu painea aceea aurie si pufoasa a carui miros ii imbata apetitul cu dulcea savoare, o lua si o manca sub privirea calda a comandantului.
-Mul-tumesc... spuse CWI 137 privindu-l temator pe barbat. Balz zambi si ii spuse cu o voce mieroasa, putin prea dulce decat ar fi vrut sa fie:
-Imi pare rau pentru raul provocat. Ar trebui sa dormi.

Baiatul dadu afirmativ din cap si se intinse cu greu pe suprafata tare a patului, inchizand ochii. Comandantul se ridica si stinse lampa, intunericul cuprinzand camera mica. Se aseza pe un scaun ce scartai puternic sub greutatea corpului lui si isi lasa capul pe spate pe spatarul tare al acestuia, adormind rapid. Se simtea multumit cu sine ca facuse acele lucruri si era sigur ca si CWI 137 il indragea acum. Simtea un fel de emotie straina fiind atat de aproape de cel ce ii rapise gandurile si fiecare parte din interes, facandu-l sa fie mai bun, mai calm, mai... Uman. Devenise din „bestie”, „comandant”.

P.S.: Scuzati-ma ca e scurt. Promit ca urmatoarea pagina va fi mai lunga. Kiss-you.