[Yaoi] Strigatul mut al terorii. Cod: CWI 137.

[Clau~]

Dragi cititori, cum ideile nu ma lasa in pace si am inspiratie am inceput un nou fic, aducand in prim-plan o idee putin trasnita. Sper sa va placa si lecatura placuta!!

Varsta minima: Nespecificata
Gen: Yaoi, thriller, romance
Limba: Romana
Observatii cu privire la continut: -
Tipul de comentariu solicitat: Avansat

[center]Partea intai

.:: Page number 1 ::.[/center]



Corpurile indolente ale oamenilor treceau pe langa el ochii lui privind in gol, disperati dupa trecut. Se gandea la momentele in care o avusese pe ea, muza lui, inpiratia si dorinta de a trai si i se paru atat de imbratranita, de indepartata imaginea aceea a chipului angelic ce ii aparea sters in minte. Fusese ridicat cu forta de pe banca el privind inca speriat la ce se intampla in jurul lui. Alti tineri cam de aceeasi varsta cu el fusesera pusi in aceeasi duba albastra a carei usi se inchise imediat dupa urcarea lor in aceasta. Mersera vreo doua zile in acea duba deja resimtindu-se teroarea ce avea sa urmeze. Nu mancase in ziua in care fusese recrutat si nici unul din tovarasii lui de chin nu detinea vreun fel de mancare sau sursa de hrana. Se simtea puternic mirosul de transpiratie in aer si inghesuiala aia il sufoca tot mai mult, el inca neintelegand ce se intampla. Abia cand unul din acei barbati masivi ce-i ridicasera cu forta striga la ei sa iasa si vazu zidurile inalte, din beton ce era patat pe alocuri cu sange uscat si noroi si era imprejmuit de sarma ghimpata intelesese ca nu era a bine. In interiorul lui aparu un fel de teama ce de mult nu o mai simtise combinata in acelasi timp cu un fel de orgoliu tarfesc ce nu-l lasa sa decada in fata celor pe care ar fi trebuit sa-i numeasca comandanti.

Inaintara pe portile ce se deschisera cu un trosnait puternic si dupa ce parcursera curtea interioara au intrat in caldire. Inca se afla in stare de soc, la fel si ceilalti. Erau femei, barbati insa niciunul nu trecea de varsta de treizeci de ani si nu mai putin de douazeci de ani. Varsta nu permitea o diversificare prea mare a chipurilor iar pentru asta, inainte de a intra in cladirea masiva, cu geamuri cu zebrele ruginite si pereti grosi, mirosind a mucegai, niste „comandanti” investigau corpurile si varsta celor ce voiau cu disperare sa intre in acel loc. Acea dementa spre a fi in interiorul acelui lagar era indusa mai mult de faptul ca daca nu erai inchis urma sa fii omorat. In spatele zidurilor groase, in curtea din spate se afla un cazan imens umplut cu substante toxice gata sa dezintegreze pana si ultima particula dintr-un corp uman. Ajunsese in fata celor doi comandanti moment in care simti cum stomacul i se strange si ochii incep a-i lacrima. Pana atunci nu-i fusese teama de moarte ba chiar o lua in ras, insa aflandu-se in fata ei deja simtea ca regreta ca nu resimtise in trecut nici un fel de fior negativ privind adormirea vesnica. Cei doi il privisera si spusera ceva intr-o limba necunoscuta lui care ii aducea cu germana sau maghiara, insa se putea sa se insele. Nu mancase deloc si somnul ii era intrerupt de tusea unuia dintre barbatii cu care calatorise si de rasul nebun al unui alienat de acolo. Bietul senil, al carui nume sonor il retinuse rapid – Tomas Newman – inebunise de-a dreptul din cauza claustrofobiei, boala ce il bantuia inca din copilarie. Astfel ca, putea avea halucinatii si deja simtea cum e pe cale sa-si piarda mintile cand vazu undeva intr-un colt de curte un fel de cruce. Semana cu una insa destina altor lucruri cu siguranta. Era facuta din doua grinzi din lemn legate intre ele, reproducand intr-un fel forma crucii, una din ea fiind infipta bine in pamant. Era putin peste statura lui si avea pozitionata la capetele grinzilor niste curele. Posibil ca acela sa fi fost un loc de tortura pentru detinutii ce se razvrateau.

La inceput crezuse ca e o iluzie insa in scurt timp se vazu pe el, stand acolo, batut cu biciul sau chiar cu bastoanele ce comandantii le purtau tot timpul la ei. La inceput se intreba de ce el, de ce in acel moment insa negasind raspunsuri incepu sa dea vina pe viata, pe Dumnezeu, pe soarta. Adevarul era ca acolo te puteai insela de existenta divina, caci atrocitatile ce avea sa le simta pe pielea lui erau mai mult decat demonice. Asa ca... In ce avea sa se mai increda?
Unul din comandanti stramba nemultumit din nas cand ii vazu trupul nu prea bine facut si gandindu-se ca el are varsta exact de douazeci de ani avea sa-l condamne la „Cazan” asa cum i se spunea acelui loc unde mureau pe capete oameni.

Celalalt comandant insa il imbranci cu putere inauntru, tipand la el un cuvant total necunoscut lui. Acesta cazu dezechilibrandu-se din cauza imbranciturii puternice si auzi, in timp ce se ridica, hohotele de ras ale celor doi barbati ce il priveau satisfacuti, cu o usoara aroganta in privire. Era clar ce ii spuneau acele priviri; si anume ca tocmai fusese admis sa participe la cel mai feroce si nebun act psihologic efectuat vreodata.
Doctorul Franz Flitzer, neuroghirurg si psihoanalist isi incepuse studiile legate de om si de mintea umana cam de prin gimnaziu, ajungand sa aiba numeroase cercetari, descoperiri si carti scrise pe tema aceasta. Efectua un studiu in prealabil, pe baza experimentelor naziste din timpul celui de-al doilea razboi mondial si ca printr-o ironie voi sa reconstruiasca conditiile de atunci, in scopuri stiintifice. Gasise finantatori interesati de proiect insa cand sa semneze contractul cu acestia doctorul fu pus in situatia de a face un compromis; cei ce aveau sa sponsorizeze intreg experimentul voiau sa vada cu ochii lor cum decurge, ce se intampla, in fiecare minut al zilei astfel incat au montat camere de supraveghere. Contractul a fost semnat, proiectul a fost pus in miscare si toata acea imitare a lagarelor naziste incepuse, mai brutal decat ar fi trebuit. Doctorul angajase mai multi barbati, majoritatea fosti militari si care urmau un tipar bine definit: robust, bine facut din punct de vedere muscular, fara pic de mila, fara familii. Ei aveau rolul de comandanti si erau clasa celor puternici, in timp ce prizonierii adusi jucau rolul de victime sau „experimente unice”, cum avea obiceiul sa le spuna doctorul.

Toti cei care au fost adusi fusesera insemnati cu un cod format din trei litere si trei cifre, astfel incat documentele si actele de indentitate au fost arse. Niciodata nu li se spunea pe nume ci erau folosite codurile acelea.
- CWI 137! Striga unul din condamnati apoi il insemna pe baiat. Tipa scurt de durere cand acul facu contact cu pielea lui insa celalalt comandant ce se afla in camera intunecoasa ii dadu o palma, tipand la el:
- Daca vrei sa vezi ce inseamna durere, provoaca-ma!
De atunci el deveni CWI 137 si chiar incepuse sa isi spuna singur asa, astfel incat in scurt timp uitase si numele lui adevarat si motivul pentru care ajunsese acolo. Ceda lagarului.