[Yaoi] Orasul Ruina

[MiraA]

Capitolul 4

Coborase in subteran.
Asta era ultimul lucru de care isi aduce aminte. Cat timp trecuse oare de atunci? De cand coborase scarile distruse pe alocuri pana cand se afundase in labirintul de sticla verde?
Cateva ore? O zi? Mai mult?
Nu-si mai aducea aminte, dar avea impresia ca era acolo de prea mult timp. Isi simtea muschii picioarelor anchilozati. Abia cand simti furnicaturile din piciorul stang isi dadu seama ca era cazut la pamant si ca piciorul stang fusese prins sub el. Se uita confuz in jur incercand sa-si dea seama unde se afla sau cum ajunsese acolo. Insa, nimic. Mintea lui era ca o foaie alba de hartie. Goala.
Isi cobori privire spre incheitura mainii drepte, incercand sa vada cadranul de phedonita a ceasului in intueric, nu pentru a-si da seama de cat timp era acolo. Stia ca ceasurile, chiar si cele ce phedonita acordata, nu functionau niciodata in subteran. Insa, phedonita din cadran l-ar fi putut ajuta. Era mult prea slabit ca sa-si dea seama unde se afla exact in cadrul labirintului. Simturile sale nu mai functionau asa cum ar fi trebuit. S-ar fi putut ridica si pleca de acolo, insa unde s-ar fi dus? Nu stia de unde venise, nici macar nu-si mai aducea aminte in ce parte ar fi trebuit sa se indrepte. Tot ce stia era ca trebuia sa iasa cat mai repede de acolo. Chiar si un om al ruinelor putea fi afectat daca ramanea prea mult in mediul acesta fara niciun fel de protectie.
Incercand sa vada ceva in intuneric, isi apropie mana drepta de fata si-si miji ochii. Insa, cadranul nu se lumina. Confuz, ii desena conturul cu degetele de la mana stanga, abia atunci dandu-si seama ce nu era in regula: cadranul se sparsese, probabil atunci cand cazuse.
I se puse un nod in gat.
-La dracu'!
Fara phedonita din ceas era ca si pierdut.
Stapanindu-si tremurul corpului, se prinse cu mainile de suprafata abraziva a peretelui de langa el si se ridica. Cu greu, dar o facu. Facu un pas inainte, apoi inca unul, tinandu-se inca cu mainile de perete. Nu avea curajul sa-si dea drumul. Nu era sigur ca picioarele l-ar fi sustinut.
Dupa cativa pasi, respiratul deveni o corvoada. Se lasa sa cada la pamant, isi ridica genunchii la piept si-si sprijinii capul pe ei.
Frica. Trecuse atat de mult timp de cand simtise ultima oara asa ceva. Insa, acum frica lui era atat de mare incat devenise aproape tangibila. Nu vroia sa moara asa. Nu acolo, in adancurile pamantului, unde nimeni si nimic nu-l va gasi. Daca ii era dat sa moara, prefera sa o faca la suprafata. Macar acolo l-ar fi putut gasi cineva. Ar avea parte de o mormantare decenta si de o piatra de mormant cu numele sau pe ea. Chiar daca nu avea pe nimeni care sa-si aduca aminte de el, care sa-i duca dorul, stia ca poate cineva va trece intr-un final pe langa piatra lui de mormant si se va intreba ce fel de om a fost oare acest Chris Henderson? Stia ca persoana isi va uita intrebarea imediat ce mormantul va ramane in urma ei, dar acea fractiune de secunda, acea curiozitate nevinovata a unui strain oarecare ii ajungea. Nimeni ca el nu putea sa ceara mai mult. Doar o fractiune de secunda si ar fi fost impacat cu sine.
Urletul inuman ce sparse tacerea din jur il facu sa-si ridice capul de pe genunchi. Rasunase atat de tare de-a lungul colidorului incat il dureau timpanele. Inima incepu sa-i bata mai tare. Respiratia ii deveni intretaiata. Se ridica in picioare.
-E cineva aici?
Vocea lui nu fusese decat o soapta. Trase aer in piept si incerca din nou.
-E cineva aici? urla cat il tinura plamanii, insa ecoul nu ii duse vocea mai departe.
Urletul se auzi din nou. Mai aproape. Mult prea aproape.
-E...cineva...?
-E...? rasuna vocea ce urlase mai devreme de undeva din spatelelui lui.
-Cine esti?
-E cineva...? se auzi din nou de data acesta din fata lui.
-Nu e amuzant! Isi ignora tremurul in voce. Nu vroia sa para slab, dar la dracu', ii era frica!
-E cineva aici? repeta vocea, insa acum se auzea din toate partile.
Chris se lipi cu spatele de perete si-si acoperi urechile cu palmele.
-Termina!
-Nu e nimeni aici. Doar tu si intunericul, ii sopti vocea la ureche, apoi ceva se avanta spre el si il dobori la pamant. Durerea ii exploda in toti porii. Cu o clipa inainte de a-si pierde cunostiinta, mintea i se limpezi indeajuns de mult incat sa-si aduca aminte. Expeditia, arheologul, capcana iluzorie. Inca era prins in capcana!
Intunericul se incolaci in jurul gantului sau, sufocandu-l. Urletul ii muri pe buze.

~oOo~

Chris tresari si se ridica in capul oaselor, aruncand patura cu care se acoperise cu o seara inainte pe jos. Incercand sa-si stapaneasca tremurul corpului si respiratia intretaiata, se uita dezorientat in jur. Buzz statea langa el si il privea cu ambele perechi de ochi. Daca nu ar fi fost un animal, Chris ar fi fost inclinat sa spuna ca parea ingrijorat. Iepurasul de praf marai, apoi se catara pe umarul sau si-si infipse labutele din fata in parul ce ii cadea dezordonat pe fata.
-Sunt bine, Buzz. Sunt bine. Chris ridica mana si il mangaie absent pe cap. Doar un cosmar. Nimic mai mult.
Buzz clipi de cateva ori, inainte de a-si inchide ochii de vanatoare. Se mai uita o data spre Chris, inclinandu-si capul intr-o parte ca si cand l-ar fi analizant, apoi sari de pe umarul sau si aluneca pe podea spre bucatarie.
Chris stia ce inseamna asta. Era vremea micului dejun.
Se ridica si el din pat, urmand iepurasul spre bucatarie. Deschise usa cuptorului cu microunde si scoase de acolo punga cu covrigei. O desfacu si ii oferi lui Buzz un pum intreg, inainte de a se indrepta spre frigider pentru a gasi ceva de mancare si pentru el. Cand isi dadu seamaca uitase cu o zi inainte sa-si faca cumparaturile, ofta si se intoarse din nou spre punga aproape plina. Buzz se opri din mancat si se ridica pe labutele din spate, crezand ca va mai primi inca o portie.
Chris surase.
-Scuze amince, dar in dimineata asta impartim micul dejun. Ii facu cu ochiul, inainte de a-si pune cativa covrigei pe o farfuriuta.
Buzz nu paru prea incantat insa isi vazu de propria lui mancare, intorcandu-i spatele lui chris
Chicotind, Chris lua farfuria dupa el in dormitor, gandindu-se ca pana isi va gasi ceva haine potrivite pentru ziua aia, va termina si de mancat. Nu vroia sa se gandeasca la cosmarul care il trezise. Nu avea niciun rost. Astazi urma sa fie o zi plina si, probabil o seara interesanta in compania lui Torch. Nu avea timp de cosmaruri.
Zicand-si asta, imediat dupa ce termina de mancat si cu hainele atarnandu-i pe o mana, intra in baie. Un dus rece il va inviora si-l va ajuta sa-si inceapa ziua. Trebuia sa creada asta. Trebuia!

Cateva ore mai tarziu inca incerca sa se convinga ca e bine. Insa, nu prea avea succes. Obosit, se lasa sa cada in scaunul de piele din spatele micutului sau birou. Isi inchise ochii si ofta. Spre deosebire de alte zile, nu muncise atat de mult, dar se simtea obosit. Vroia sa se lase pe spate in scaunul comod si sa-si ridice piciorele pe birou. Poate Jake avea dreptate, medita el intr-un final. Poate nu era tocmai imun la stres. Se intreba daca asta nu ar fi fost momentul ideal pentru a-si lua o mica vacanta.
Petrecu urmatoarele momente imaginandu-si plaje nesfarsite de nisip auriu scaldat in apele calzi ale oceanului, casutele de vacanta din statiunile de pe coasta de est si localurile de seara unde nimeni nu era niciodata singur. Dar, aproape imediat isi aduse aminte ca nu avea cu cine sa mearga in concediu, asa ca renunta imediat la idee.
Nu era amuzant sa mergi intr-o zona tropicala singur. Desigur, daca ar fi fost ca Jake, atunci nu ar fi trebuit sa-si faca griji, insa el nu era un Don Juan, cum spunea o veche poveste de pe Pamant. Nu avea nici sarmul, nici priceperea si nici rabdarea prietenului sau.
Chris ofta din nou si nerezistand tentatiei de a se intinde, isi propti intr-un final picioarele pe birou.
Nu arata rau. Era constient de asta. Si faptul ca era un om al ruinelor era un bonus. Multe femei l-au cautat de-a lungul anilor doar pentru acest mic detaliu. Legendele urbane conform carora oamenii ruinelor erau mai potenti decat alti barbati, ii transformasera pe toti ca el in adevarate tinte pentru domnisoarele care cautau aventuri de-o noapte. Cunostea destul de mult natura umana pentru a-si dea seama ca tentatia curiozitatii era uneori prea mare. Nu le purta pica. Ba din contra, ca adolescent se bucurase din plin de acest mic avantaj, insa acum...
Acum era cu totul si cu totul altceva.
In urma cu cativa ani nu ar fi ezitat nicio clipa sa arda phedonita in incercarea de a convoca o fantoma cu care sa impresioneze o domnisoara. Niciodata nu a incercat trucul cu un barbat, mai ales cu unul care nu avea acelasi pricepere ca el in manuirea undelor de energie psi. Barbatii nu erau impresionati de asa ceva. Ei, spre deosebire de domnisoarele mult prea doritoare, adesea se simteau amenintati de cineva ca el, cel putin in intimitatea dormitorului.
Chris stia ca era o porcarie, insa nu incercase niciodata sa explice pe indelete procesul cuiva. Nu avea niciun rost. Foarte putini ar fi reusit sa inteleaga cat de periculos era sa arzi phedonita si cat de vulnerabil ar ramane cel ce face asta. Nici el nu a inteles decat atunci cand a fost aproape prea tarziu si era sa plateasca cu viata. Si-a jurat sa se fereasca de situatiile care l-ar fi putut obliga sa-si arda phedonita.
Din instinct atinse cadranul ceasului pe care il purta la mana dreapta. Respira usuarat cand il simti incalzindu-se sub atingerea sa. In ultima vreme devenise un tic. De fiecare data cand se simte nelinistit, isi cauta ceasul, asigurandu-se ca inca mai avea phedonita. Dar, dupa mica sa aventura,se invatase minte. Acum purta cel putin trei phedonite acordate la el: una in ceas, medalionul lantului de la gat si una incrustata in catarama curelei de la pantaloni. Asa, in cazul unei situatii de urgenta, care l-ar obliga sa foloseasca prea multa energie psi si-si arda phedonita, ar avea inca doua de rezerva. Iar asta putea sa insemne diferenta dintre viata si moarte daca se afla in interiorul Orasului Ruina.

~oOo~

El alesese restaurantul cu ajutorul receptionerei de la hotel.
Fiind pentru prima oara acolo, nu cunostea atat de bine orasul Adiante, incat sa stie unde era cel mai potrivit loc pentru a iesi seara si a lua o cina placuta -chiar daca era in esenta o cina de afaceri- in compania unui om a ruinelor care obisnuise in trecut sa-si petreaca timpul in compania unor persoane stricte, cum sunt cadrele didactice din cadrul Universitatilor de Para-arheologie. Asa ca, atunci cand domnisoarei de la receptie i se facu mila de el si ii indicase un local dragut si linistit din inima Cartierului Vechi, cu o vedere spre Ruinele din parte de est a orasului, acceptase imediat ajutorul.
Parasindu-si hotelul si indreptandu-se spre masina ce era parcata undeva in josul strazii, se intreba inca o data de ce nu profitase de seara precedenta pentru a-si termina treaba. Ar fi putut sa-i spuna lui Handerson adevaratul motiv pentru care venise in Adiante. Poate l-ar fi ajutat. Poate nu. Acum nu mai avea de unde sa stie.
Insa, cand se trezi stand fata in fata cu el, mintea i se golise instantaneu si singurul lucru care ii iesise din gura sunase cam asa "eram prin zona." Era al naibii de sigur ca baiatul vazuse prin el, daca era sa ia in considerarea amuzamentul si iritarea pe care reusise sa le vada in privirea sa, inainte ca acestea sa fie acoperite de o politete calculata, poate chiar rece.
Jace intra in masina si o porni. Motorul Sliderului scoase un sunet ce se asemana fosrte mult cu maraitul lui Buzz de seara trecuta, gandi Toch amuzant, in timp ce-si facea drum prin circulatia lejera din acea parte a orasului.
Din fericire, biroul lui Chris Henderson nu era foarte departe. Imediat ce ajunse in dreptul cladirii, intra in parcarea micuta si ii lasa masina cat mai aproape de iesirea usor mascata de gardurile inalte de sarma. Ca preacautie. Avusese grija cand plecase de pe Phedonia 3, dar era mai mult ca sigur ca absenta lui fusese deja observata. Nu avea mult timp la dispozitie pentru a-si incheia afacerile de aici, inainte de a fi nevoit sa se intoarca inapoi. Vroia sa o faca in liniste, cat mai repede si fara riscuri inutile.
Intrand in cladire, lua primul lift si urca pana la etajul patru, unde, potrivit biletelului pe care il primise, era biroul lui Handerson.
Cand usile liftului se deschisera, inainta cu bagare de seama in holul ingust si prost iluminat pana ce ajunse in fata unei usi negre pe care era trecut numele pe care il cauta. Batu si astepta cateva momente rabdator, inainte de a mai bate o data.
Insa, cand nu primi niciun raspuns, incerca manerul. Usa nu era incuiata. Se deschise usor, fara sa faca niciun sunet.
Jace deschise usa larg si privi camera micuta si aproape goala -daca nu bagai in seama masuta si cele doua fotolii dintr-un colt, televizorul de pe peretele opus si cele cateva ghivece cu flori- ce era scaldata in semi-intuneric. Ducandu-si mana la brau si atingand pistolul pe care il tinea mereu acolo, Jace pasi cu grija inauntru.
Cerceta atent detaliile, insa neobservand nimic neobisnuit -inafara poate de usa neincuiata- se indrepta spre usa intrdeschisa de unde venea lumina. Ajungand in dreptul ei, o deschise la fel de incet ca si pe prima, asteptandu-se sa gaseasca orice, numai ceea ce vedea nu: Chris Handerson era lasat pe spate in scaunul ce parea sa-l inghita, cu picioarele putin departate si urcate pe birou. Claia de par saten ii acoperea jumatate din fata palida, ce parea mult mai obosita decat fusese cu o seara inainte.
Dar nu fata cu trasaturi fine sau genele lungi de o nuanta mai inchisa decat parul, ce se odihneau pe pometii inalti sau buzele frumos conturate ii atrasera atentia, ci mainile cu degete subtiri si palide pe care si le tinea nonsalant pe piept.
Jace zambi fara sa-si dea seama, insa buzele i se stransera intr-o linie subtire, ferma, imediat ce auzi sunetul distinct al unei descarcari de energie in partea lui dreapta. Din instinct isi stranse mana pe patul pistolului, pregatindu-se sa-l scoata din suportul de la brau, cand vocea usor amuzata a baiatului se facu auzita.
-Ti-as recomanda sa-ti lasi pistolul unde e. Gloantele nu sunt foarte eficiente impotriva fantomelor.
Jace inghiti in sec si-si intoarse privirea inapoi spre Handerson.
Chris isi deschise ochii si isi privi musafirul cu ferocitate. Avea lucruri mai bune de facut decat sa fie prada usoara pentru cineva ce nu avea bunul simt sa nu intre neinvitat in biroul sau. Insa, imediat ce ochii sai ii intalnira pe cei ciocolatii a lui Jace, fata ii devenise si mai alba.
-Torch? Ce naiba...?
Dintr-o clipire fantoma disparu, energia psi din camera disipandu-se aproape imediat.
Jace respira usurat.
-Daca asa iti intampini toti potentialii clienti, nu stiu cum de inca mai existi pe piata.
- N-ai nici cea mai vag idee, zise Chris, ridicandu-se din pozitia comoda si venind spre el. Jace ofta. Vroia sa-si termine afacerile repede si in liniste. Oare de ce avea impresia ca aceste doua cuvinte nu aveau ce cauta in aceeasi propozitie cu numele Chris Handerson?