[Yaoi] La curba destinelor

[Clau~]

Lexxu - Ths for your comm. Umm.. Eu incerc in general sa ma axez pe naratiune si descriere iar dialogul il folosesc doar pentru a dinamiza putin actiunea. Poate voi introduce mai mult, desi nu cred pentru ca nu-s obisnuita sa paginez mult dialog. Whenever, mersi mult pentru comentariu si pentru ca citesti. Kiss you!!

Nix - Oh, scumpi-puuu!! Mersi mult. :* Ma bucur ca iti place si da, stiu ca am o problema cu virgulele. Insa eu chiar nu inteleg cum naiba sa le pun. Of... O sa rog pe cineva sa ma ajute. Anyway, thx for your comm!!

[center]Chapter IV

::::::Destin obtuz::::::[/center]


Am simtit cum acele buze moi ma despart usor de somnul dulce, lasand in urma lor mecanismul automat de a ma trezi. Am deschis incet ochii, pleoapele grele lasandu-mi ochii negri sa straluceasca sters in lumina puternica si calda a soarelui. L-am privit putin, fiind imbatat de placerea de a ma trezi alaturi de el.
- 'Neata, imi spuse el sarutandu-mi usor buzele. Corpul meu meu s-a miscat cu usurinta, mainile mele apucandu-i cu putere gatul. L-am tras spre mine, avand grija sa-mi lipesc corpul cald de el lui. Acesta si-a pus usor capul pe pieptul meu si am stat asa ore intregi, pana cand ne-am dat seama ca trebuie sa ne trezim sa ajungem la scoala. Insa timpul a fost de partea noastra pentru ca portile scolii erau deja inchise la acea ora asa ca am hotarat sa ramanem acasa, pentru a ne staisface placerea de a fi aproape unul de altul.

Din acea zi orice faceam eram impreuna, nedespartiti, iar noptile... Noptile erau pasionale, pline de iubire, chiar daca nu o faceam. Nu eram a lui in fiecare seara insa el avea grija sa ma inece in saruturi tandre si atingeri lascive.Incepusem chiar sa ne tinem discret de mana pe strada, lucru ce pe mine ma deranja la inceput insa dupa aceea i-am inteles necesitatea de a ma avea cat mai aproape. Erau zile cand chiuleam de la scoala doar pentru a sta in parc, intinsi pe iarba si tinandu-ne de mana, ca doi copii ce descopera cat de albastru este cerul. Cu toate ca frigul ne facea sa dardaim serios, caldura o regaseam usor in bratele lui si eu ii incalzeam sufletul cu atingerile mele.

Dupa ceva timp, cam pe aproape de Craciun Charles isi gasi ceva de munca, la un bar de noapte. Cu toate ca ne vedeam extrem de rar, adica doar la scoala, unde tot ce puteam sa facem era sa ne sarutam de ramas bun, legatura noastra a ramas la fel. Ba poate chiar a crescut in intensitate, nevoia mea de a-l avea devenind uriasa. Ma trezeam des din somn cu gandul la el si il asteptam pe balcon, in frigul iernii, pana cand ii vedeam corpul miscandu-se obosit. Ii auzeam pasii puternici pe scari, auzeam cum cheia se rasuceste usor in yala si nu ma miscam pana cand nu simteam primul pas facut de el. Cum pasea in casa tresaream absurd si fugeam spre el prinzandu-l in brate. Cu toate ca era obosit, uneori ajungand la extenuare, el imi zambea cald si ma lua in brate, sarutandu-mi apasat buzele. Atunci chiar simteam ca voi muri fara el. Atunci stiam in adancul meu ca era tot ce am cautat.

Intr-o dimineata m-am ridicat usor din pat, asteptandu-ma ca Charles sa fie deja treaz, insa spre nenorocirea mea acesta tremura inert in pat. Corpul lui era transpirat, el fiind rosu. Cu toate acestea tremurul nu se oprea si el pronunta farame de cuvinte, printre care si numele meu. Cand l-am auzit pronundand clar si cu indarjire: „Mike”, am ramas blocat. Inima mea pur si simplu refuza sa se miste, iar ochii mi-au fost cuprinsi de un val de lacrimi. Imediat dupa aceea am apucat tremurand telefonul si am chemat o ambulanta.

Cauza starii lui era supra-expunerea si oboseala continua. Auzind cuvintele medicului am inceput sa plang. Pe de o parte era vina mea... Ma plansesem lui ca nu suport sa stau asa, intr-o lume plina de oameni care nu pot face nimic cu viata lor. Probabil ca el hotarase sa imi arate ca el poate fi ce vreau eu, ca el este tot ce imi doresc. De aceea isi luase acea slujba. Nu ii spusesem niciodata dar eram mai mult decat mandru de el, poate chiar putin invidios ca el avea puterea sa treaca peste toata durerea si oboseala asa repede, insa... Se pare ca nu era asa rezistent precum credeam.

Mi-am petrecut ziua stand acolo si abia dupa ce starea lui s-a imbunatatit, mai pe seara, am putut sa-l vizitez. Cand l-am vazut pe acel pat am stiut ca e vina mea. Ma simteam oribil si cu toate ca abia se putea misca, mi-a strans mana in a lui si a zambit, inchizand ochii. Am stat putin cu mana in a lui, strangandu-i-o putin, apoi capul meu s-a lasat pe suprafata saltelei albe, ochii mei varsand lacrimi. Eram cel ce il facea sa sufere si cu toate astea el zambea in continuare. Ma uimea puterea lui continua de a trece usor peste tot, pastrandu-si acel zambet clad si plin de dragoste. L-am tinut de mana pana cand am adormit cu capul pe saltea, alaturi de el.

A doua zi de dimineata a fost externat cu indrumari serioase de la doctor de a sta la pat, de a consuma cat mai multe lichide si sa doarma cat mai mult. Asta am si facut... Timp de cateva zile nu l-am lasat nici macar sa se duca la baie singur, fiind ajutat de mine chiar si cand manca. Nu era numai vina cea care ma apasa pe umeri ci si faptul ca stiam ca daca l-as pierde as muri in chinuri de durere. Astfel ca am avut parte de cele mai frumoase zile, stand tot timpul langa el, veghindu-i somnul, hranindu-l si avand grija ca nimeni si nimic sa nu-l atinga. Atunci am simtit ca ii apartin si ca as putea face orice ca el sa fie bine, sa fie fericit. Dupa cateva zile de repaus serios, s-a trezit intr-o dimineata, fiind inca slabit si s-a ridicat din pat tragand de mine caci adormisem pe canapea. Vazandu-ma cum stau, cu un picior pe jos si capul cazandu-mi aproape de pe marginea canapelei, a zambit scurt, moment in care m-am ridicat buimac si i-am spus cu un ton autoritar sa treaca la loc in pat. In loc sa ma asculte el s-a pus usor peste mine si m-a sarutat, apoi si-a asezat capul pe pieptul meu si mi-a spus cu o voce scazuta:
- Te iubesc...

Era prima data cand mi-o spunea. Cam greu de crezut insa in acel moment am inceput sa plang, strangandu-l la piept. Nu i-am raspuns la fel, doar am inceput sa plang, lasand ca lacrimile mele sa reprezinte un raspuns.

Carciunul se apropia si el se simtea din nou bine, ba chiar incepuse sa lucreze. Imi promisesem ca dupa sarbatori ma voi angaja si eu, pentru a nu-l mai obosi pe el atat. Zilele noastre erau cat se poate de monotone. Mancam impreuna dimineata, mergeam la scoala, la amiaza mancam la localul unde lucra el, urmand ca eu sa ma duc acasa si sa ma ocup de treburile casnice iar el sa ramana acolo sa lucreze. Inafara de asta, serile si noptile erau cele mai frumoase. Deseori stateam nopti intregi uitandu-ne la filme de comedie si actiune, band bere si bucurandu-ne unul de compania altuia. Avea un obicei ce ma inebunea, acela de a ma tine intre picioarele lui, cand ne uitam la film. Eu imi rezemam spatele de pieptul lui, in timp ce bratele lui imi inconjurau abdomenul. Eram dependent de acele momente. Ajunsesem sa stim ce vom face fiecare in fiece moment al zilei, asteptandu-ne unul pe altul cu o desavarsita nerabdare.

Mai era doar o saptamana pana la Craciun, iar el deja luase concediu. Am inceput sa intram in perioada sarbatorilor cand eu l-am intrebat daca vom face Craciunul cu familia. Desi raspunsul lui m-a lasat putin perplex am simtit totodata ca inima mi se umple de fericire:
-Avand in vedere ca tu esti familia mea, da. Il voi petrece cu tine, a fost raspunsul lui, urmandu-i un sarut lung, plin de intelsuri. Atunci am simtit ca sunt cu adevarat important pentru el.