[Yaoi] Dragoste incatusata

[Allison]

Chapter Nine
Sebastian’s POV

-Ti-am simtit lipsa aseara, am soptit eu inainte sa il musc de lobul urechii.
Se intoarse imediat cu fata spre mine, parand usor iritat, dar prea obosit sa faca ceva. Cu atat mai bine. Am ranjit, sorbindu-l din priviri. Era mai inalt si mai bine-facut decat Cameron si avea niste ochi atat de frumosi ca iti venea sa te holbezi la ei ore intregi. Ochii lui Cameron erau de un albastru cristalin, te calmau instantaneu si atunci cand se inchideau la culoare pe margini te lasau un pic agitat. Cel putin eu, care stiam prea bine ca atunci cand avea ochii mai inchisi la culoare, se petrecea ceva in sufletul blondului, observasem dintotdeauna amanuntul asta la Cameron.
Dar la Chris… era imposibil sa iti dai cu parerea despre ochii lui. Pareau ca se schimba pe zi ce trece iar atunci cand nu se schimbau ramaneau totusi greu de descifrat. Cuvantul "verde" era in sine o descriere simplista a ochilor baiatului astuia. Nu erau verzi. Daca te uitai cu atentie, erau de un verde-malos in jurul pupilei, cu cateva nuante de caprui si verde inchis, apoi se deschideau brusc la culoare in mijloc si ajungeau chiar la o nuanta de verde crud, amestecat cu o nuanta de maro-caramelizat. Nuantele se inchideau si deschideau la culoare in functie de starea lui, lumina din camera sau uneori, chiar fara vreun motiv anume. De fiecare data cand ma uitam in ochii lui observam cate un amanunt nou, nu erau niciodata complet neschimbati.
-Sunt sigur, facu el cu ironie in voce.
Trecu pe langa mine sa isi aseze cartea inapoi pe raft si rupse astfel contactul vizual, scotandu-ma din meditatia despre ochii lui. Am ras usor, dezmeticindu-ma.
Era ora de antrenament pentru corpul lui, dar a primit aprobarea sa se duca la biblioteca in timpul asta. Nu inteleg de ce ar fi vrut asa ceva, dar probabil ca eram mai contrariat de faptul ca nu aveam ocazia sa il vad ridicand greutati la bustul gol. Adevarul e ca nici nu a fost usor sa il gasesc. A trebuit sa intreb trei gardieni unde este inainte sa intru in biblioteca, si cand am ajuns aici mi-a luat 10 minute sa il caut printre rafturi si vrafuri intregi de carti, in ciuda dimensiunilor reduse ale bibliotecii. L-am gasit intr-un final in zona cu romane istorice, rasfoind o carte in timp ce statea rezemat cu umarul de rafturi, avand spatele la mine.
-Banuiesc ca ai aflat deja de Jennings, nu?
Se incrunta si mi-am dat seama imediat ca il enervam. Din pacate pentru el, exact asta ma distra
-Ai aflat toate amanuntele morbide sau doar varianta oficiala?
Isi lua alta carte si incepu sa ii analizeze coperta, verificand anul in care a fost publicata si recenziile de la vremea respectiva.
-Dar banuiesc ca nu e deloc greu sa iti imaginezi, insist eu. Nu e ca si cum ar fi secret. Toata lumea stie ca eu am fost, cred ca iti poti da seama si singur cam ce s-a intamplat aseara.
Chris pufni batjocoritor si de data asta fu randul meu sa ma enervez. Nu spuse nimic, in schimb incepu sa rasfoiasca prin cartea pe care tocmai a luat-o, ignorandu-ma cu desavarsire.
-Banuiesc ca de-acum o sa ii mai vedem fata doar peste cateva luni. Cine stie… patru? Cinci? Poate chiar sase. Dar cine se plange? ridic eu teatral din umeri, asteptand o reactie din partea satenului.
Nimic.
-E in carcera acum, stii, nu?
Chris isi ridica intr-un final capul si imi arunca un zambet amuzat inainte sa isi puna cartea sub brat si sa se indrepte spre biroul bibliotecarei, cu mine pe urmele lui.
-Nu iti pasa? E colegul tau de celula, la naiba!
Satenul incepu sa rada, dar nu se intoarse. M-am enervat si fara sa ma mai gandesc, l-am insfacat de brat si l-am intors nervos cu fata spre mine. Cartea a cazut cu un bufnet sec pe podea, dar el nu a reactionat in nici un fel. Nu era iritat, nu era surprins, nu era speriat. Era doar… plictisit. Neimpresionat.
-Tie chiar nu iti pasa, nu-i asa? intreb eu, mai mult pentru mine, nevenindu-mi sa cred.
Am avut de la bun inceput o imagine gresita despre el. Nu era prieten cu Ryan, nu avea legatura cu el. Erau colegi de celula, dar asta nu insemna nimic. Pana si Cameron se inselase. Ryan si Chris nu erau impreuna.
-Nu, raspunse el in cele din urma. Dar vad ca tie iti pasa mai mult decat ai vrea sa arati.
I-am dat drumul ca ars, iar el a zambit, s-a aplecat sa isi ridice cartea si mi-a intors din nou spatele, continuandu-si drumul ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Dar inainte sa dea coltul dupa un raft al bibliotecii s-a oprit si m-a privit compatimitor, adaugand peste umar:
-Inca nu e prea tarziu.

***

-Deci? am intrebat eu imediat ce l-am zarit pe Yuji in capatul holului, prea nerabdator sa il mai astept sa ajunga in dreptul meu.
Mi-am aruncat tigara pe jos si am facut cativa pasi inspre el, fara sa ma mai obosesc sa o sting. Yuji a ridicat amuzat dintr-o spranceana, dar nu a comentat si a trecut direct la „afaceri”.
-Am rezolvat. Dar ai grija, gardienii din zona aia a inchisorii nu te au la inima. Nu sunt usor de mituit si nici nu prea ai cu ce sa ii santajezi, asa ca trebuie sa te grabesti. Nu vrem sa ii calcam pe coada. Intri si iesi.
Am dat aprobator din cap.
-Cat timp?
-Zece minute. Maxim.
-Cand?
-Nu am reusit sa obtin nimic mai devreme de 1 noaptea. Nu au stat la negocieri.
-E bine si atunci. O sa fii si tu acolo?
-Daca pot… ezita Yuji, ferindu-si privirea de a mea.
Am oftat.
-Daca te grabesti, nici nu o sa ai nevoie de mine, incerca el sa ma asigure, dar era inutil. Simplul fapt ca nu putea sa fie acolo ma facea sa cred ca o sa am nevoie sa fie.
-Dar pentru orice eventualitate, mai zise el dupa cateva clipe, strangandu-mi fesele in palme, eu zic sa imi „multumesti” acum.
Nu a zis „cat mai poti”, dar se simteau in aer cuvintele.

***

-Blake? facu un gardian burtos cand am aparut in dreptul usilor ce duceau spre zona carcerelor. Era ceva mai scund ca mine, dar in mod clar mult mai solid si ceva imi spunea ca burta aia era mai mult un avantaj decat un dezavantaj pentru el. L-am masurat din cap pana in picioare cu o privire rece inainte sa dau scurt din cap.
-A sasea pe dreapta, fu tot ce a mai zis el inainte sa impinga usile.
Am luat-o imediat la fuga de-a lungul coridorului, stiind ca aveam 10 minute din clipa in care mi se deschideau usile. Din ce stiam, Yuji ramasese in spatele meu, dar nu am mai avut timp sa ma intorc sa verific.
Coridorul era lung si intesat cu usi de o parte si de alta. La fiecare 50 de m era cate un gardian, dar nu s-a intors niciunul dintre ei inspre mine, ceea ce era un semn bun. Cand am ajuns in dreptul camerei in care se afla Ryan totusi, cel mai apropiat gardian a venit sa imi descuie usa. Am tresarit cand l-am vazut miscandu-se si mi-am incordat tot corpul, asteptandu-ma sa sara la bataie, dar tipul m-a impins usor cu umarul sa ii fac loc si mi-a descuiat din doua miscari rapide usa carcerei, fara sa se uite nici macar o secunda in directia mea. De parca nici nu eram acolo.
„Intri si iesi.”
Am patruns repede inauntru si l-am auzit pe gardian incuind carcera dupa mine. Am tras adanc aer in piept, respirand usurat. Probabil ca trecusera vreo doua minute deja.
Carcerele nu seamana deloc cu celulele obisnuite. Sunt concepute special ca un sistem de tortura. Nu au rolul sa te tina pe tine inauntru, ca orice celula normala, ci sa tina tot restul lumii afara. Erau foarte mici, cat sa incapa o singura persoana inauntru si nu aveau nici un geam, ca sa nu intre pic de lumina. Nici becuri nu existau si, din experienta mea anterioara cu locurile astea, probabil ca nu exista nici macar un pat sau o chiuveta. Erau construite in asa fel incat sa nu auzi nimic din exterior, nici chiar daca s-ar petrece chiar in dreptul usii tale, iar singurul mod in care te faceai tu auzit dinauntru era un buton prafuit, pentru urgente. Mancarea se dadea printr-o trapa din josul usii si era un sfert din ce ar fi primit un detinut oarecare la cantina.
Carcerele erau forme de pedeapsa. Te izolau, te rupeau de lume. Daca crezi ca libertatea iti este luata in clipa in care intri in inchisoare, e nimic din ce vei simti cand esti adus aici. Numai cei mai problematici detinuti, care trebuie controlati sau tinuti sub observatie aveau „norocul” sa experimenteze asa ceva insa.
Se auzi un sfichiuit prelung in aer si am mai avut doua secunde pana la impact. Pumnul lui Ryan ma lovi in plin in stomac, facandu-ma sa imi pierd imediat echilibrul si sa cad in genunchi. Am injurat plin de ciuda, chircindu-ma de durere, incercand sa imi recapat suflul inainte sa imi mai dea vreo lovitura. Dar norocul meu era ca nu exista nici o sursa de lumina si Ryan trebuia intai de toate sa ma gaseasca. M-am ridicat incet pe picioare, sprijinindu-ma de perete cat se chinuia el sa se orienteze prin intuneric.
-Jennings, am incercat eu sa ii atrag atentia, dar aveam gura plina de sange si a durat ceva pana sa ma fac inteles.
-Blake? facu el surprins de indata ce imi recunoscu vocea.
-In persoana, am ras eu, intinzand mana dupa el pentru ca ma cauta in partea opusa a camerei.
-Ce naiba cauti aici? Nu ti-a ajuns ce mi-ai facut?! incepu el sa tipe.
Inca cinci minute.
-In loc sa imi multumesti ca vin sa te vizitez ! zic eu, prefacandu-ma ranit.
-Nu mai pot eu de vizitele tale.
-Cum? Nu te bucuri sa ma vezi?
-Tu m-ai bagat aici! se rasti el din nou, scandalizat.
-Eii… temporar…
-I-ai facut pe toti sa creada ca am incercat sa ma sinucid! Ca sunt instabil psihic!
Mi-am muscat buza sa nu rad. Era destul de ridicol, acum ca ma gandeam la asta, dar chiar si asa, ramanea un plan genial. Nu poate nega ca nu m-am descurcat de minune.
-Pai si nu esti? il iau eu peste picior.
-Blake! marai el, dand sa imi mai traga un pumn in coaste, dar de data asta era prea aproape sa nu il aud la timp si am putut sa ma feresc.
-La cata manie ai in tine, as zice ca ti-am facut o favoare! Ai timp sa te linistesti aici!
Se napusti pentru a treia oara asupra mea, insa de data asta nu m-am mai ferit. L-am prins de incheietura cu o mana si de umar cu cealalta si i-am intors bratul la spate, impingandu-l in perete. L-am auzit injurand printre dintii inclestati si am ras.
-E mare pacat ca esti atat de furios tot timpul. Daca erai mai calm, poate ca ai fi luptat mai bine de atat.
Incerca sa se smuceasca din stransoarea mea, dar nu l-am lasat. L-am prins ferm si de cealalta mana si l-am intors cu fata spre mine, strivindu-l in continuare de perete. Orice ar fi incercat acum, nu mai avea cum sa scape. Nu ii vedeam fata in intuneric, dar imi dadeam seama dupa cum respira ca incepea sa se linisteasca si sa renunte la a mai incerca sa se bata cu mine. Mancarea de carcera nici macar nu era intr-atat de buna incat sa il mentina puternic, chiar daca nu avusese parte de ea decat pentru o zi, ca sa nu mai spun de faptul ca nici bine hidratat nu era. Si cu noile rani de aseara, era clar ca nu avea nici o sansa in fata mea.
Doua minute.
-Ce vrei, Blake? De ce ai venit? Intreba el cateva secunde mai tarziu, cand reusi sa isi readuca bataile inimii la un ritm normal.
-Ti-am mai spus. Am venit in vizita.
-De ce?! tipa el, incepand sa se zvarcoleasca din nou. Ca sa ma mai umilesti putin?! Nu ti-a ajuns ce ai facut aseara?! Ce ai facut in astia doi ani?
-Ce pot sa spun? am oftat eu. Sunt un incapatanat. Mi-au trebuit doi ani sa realizez.
-Ce sa realizezi? Intreba Ryan dupa cateva clipe de tacere, usor confuz.
Am zambit, desi stiam ca nu ma putea vedea in intuneric si mi-am lipit trupul de al lui. Tresari usor, dar nu se opuse, asteptand in continuare un raspuns.
Un minut.
-Asta, am soptit eu intr-un final, fara sa ii mai las timp sa asimileze cuvantul pentru ca in secunda urmatoarele gura mea o acoperea pe a lui, iar mainile mele continuiau sa il tintuiasca de perete.
I-am simtit intreg corpul inghetand sub al meu, dar nu m-am oprit. I-am dat drumul la maini ca sa mi le asez pe perete de o parte si de alta a capului sau, impingandu-l doar cu bazinul in suprafata solida. Incepea sa isi revina incet-incet din soc si in loc sa imi traga un sut sub centura, cum ma asteptam, ma prinse de mijloc si ma trase spre el.
Buzele ni se miscau la unison intr-un sarut lacom, pe care il asteptam de ani de zile, iar acum rabufnea intr-un final din sufletul meu. Era mai pasional decat orice mi-as fi putut imagina inainte sa ma decid sa vin. Limbile noastre se gustau reciproc, duelandu-se sa domine, o imagine perfecta a relatiei mele cu Ryan, care era un joc continuu pentru suprematie. Daca am avut vreo clipa impresia ca pumnul ala ma lasase fara aer, asta era nimic in comparatie.
Degetele mi s-au incalcit in parul lui si mi-am dat capul usor pe spate, lasandu-l sa imi maxilarul si baza gatului.
O dara de lumina se vedea de undeva din dreapta mea si m-am incruntat derutat pentru o clipa, inainte sa realizez speriat ce se petrecea.
-A expirat timpul, rasuna o voce in incapere.