[Yaoi] Dragoste incatusata

[Allison]

Chapter Seven
Chris’ POV

-Buna, Christian. Cum te simti azi?
-Bine.
-Doar bine?
-Mai bine ca ieri.
-Asa... deci poti sa iti dai seama cand e mai bine. De ce e ziua de azi mai buna decat ziua de ieri? Ce te face sa crezi asta? continua psiholoaga, tot mai interesata de raspunsurile mele.
-Astazi e soarele mai puternic. Holurile sunt mai luminoase, am zis eu, absent.
-Iti place lumina?
-Nu tocmai.
Batrana stramba din nas, enervata. Cand sperase si ea sa primeasca ceva multumitor din partea mea, i-am dat peste nas. Era amuzant felul in care o puteam dirija dupa bunul plac, induce in eroare oricand.
-Hai sa trecem mai departe... Esti de ceva vreme aici, te-ai adaptat destul de bine. Remarcabil de repede, as putea adauga. Cum te intelegi cu colegul tau de celula? Ryan Jennings?
Am dat aprobator din cap, dar am stat o vreme sa ma gandesc inainte sa ii raspund. Lucrurile erau destul de tensionate in ultima vreme. Mai ales intre mine si Ryan. El avea impresia ca e de datoria lui sa ma apere, ca faceam parte din grupul lui, iar eu vroiam sa ma lase in pace si sa nu ma mai bage in mai multe incurcaturi. Nu facea decat sa puna paie pe foc raspunzand la provocarile lui Blake si luandu-si rolul de protector asupra mea. Nu i-a cerut nimeni ajutorul si daca ar realiza si el ca eu nu aveam nici o intentie de a ma imprieteni cu el sau cu orice alt detinut, ar fi grozav. Poate ca imparteam o celula si o masa la cantina, dar asta nu ne facea “cei mai buni prieteni”.
-Bine. E totul bine.
-Ai fost vazut destul de des si cu detinuti precum Malcom, uneori si Adler... Care e impresia ta despre ei?
-Brad si Cameron...?
-Brad Malcom si Cameron Adler, da. Luati pranzul impreuna. Inteleg ca fac parte din acelasi cerc pe care tu si Jennings il frecventati?
-Banuiesc... e in regula. Nu pot sa zic ca suntem prieteni, dar nici nu exista tensiuni intre noi.
Dar exista tensiuni. Chiar foarte mari. Orice razboi s-ar fi declansat intre Sebastian si Ryan, fiecare detinut isi alegea o tabara. Si nu era deloc de mirare ca tabara lui Ryan nu era compusa din prea multi oameni. Brad era sustinatorul cel mai fidel al lui Ryan, dar totodata prieten cu Cameron, care era, fie ca vroia sau nu, in tabara lui Blake. Deci Brad nu mai era atat de fidel lui Ryan cand era si Cameron implicat, si adevarul era ca nici Ryan nu era la fel de indarjit in fata lui Sebastian cu blondul prin preajma. Deci Cam ramanea “arma suprema” a lui Sebastian. Era o atmosfera destul de nebuneasca, la drept vorbind. Se crease un “camp de batalie” in cadrul inchisorii, iar batalia in sine nu era deloc departe.
Iar eu... eu ramaneam tinta principala a lui Blake (lucru pe care nu ezita niciodata sa il declare sus si tare in amenintarile si provocarile pe care i le arunca lui Ryan), si “invatacelul” lui Ryan. Ambele fara voia mea, desigur.
Nimeni nu intelegea ca tot ce vroiam era sa fiu lasat in pace, sa trec neobservat, asa cum sperasem de la bun inceput. Sa nu fiu nici “curtat”, nici “aparat”, nici nimic. Doar lasat in pace. Brad era nemultumit ca nu alegeam o tabara, Ryan era convins ca sunt in tabara lui, Cameron ma dispretuia pentru declansarea “razboiului”, dar tolera pentru ca l-am ajutat pe Sebastian, iar Sebastian... ei bine, Sebastian n-am habar ce naiba vrea de la mine.
Ceea ce imi aminteste ca nu a pomenit nici o clipa despre incidentul cu apa de zilele trecute…
-Asta e bine, foarte bine... Dupa cum spuneam, mi se pare ca te-ai adaptat repede la viata de aici. Ti se face vreodata dor de viata de dinainte de a veni aici? Ai regrete? Sau te simti comfortabil in inchisoare?
-Nu. E totul bine, repet eu pentru a mia oara.
Era singurul lucru pe care stiam sa i-l zic fara sa ma complic in vreun fel. Nu vroiam sa stau la povesti cu ea pentru ca oricum imi raceam gura de pomana, ea tot ce vrea ea intelege. Dar daca ii dau raspunsuri scurte si simple, poate vede intr-un final ca nu e nimic neinregula cu mine.
Femeia ofta si pentru prima data de cand am intrat in cabinet, puse jos pixul cu care isi nota reactiile mele in carnet. Gestul ei mi-a atras atentia si mi-am dat seama de indata ce i-am zarit privirea enervata si obosita ca ajunsese la marginea rabdarii cu mine. Avea sa fie interesant.
-Am observat ca repeti cuvantul “ bine “ de foarte multe ori in cadrul sedintelor noastre. O faci ca sa ma convingi pe mine ca e bine sau ca sa te convingi pe tine?
Fara sa imi dea vreun ragaz sa ii raspund, continua pe acelasi ton sec:
-Nu stiu pe cine incerci sa convingi aici, dragule, dar oricine ar fi persoana careia i te adresezi, e timpul sa o privesti in ochi si sa ii raspunzi sincer. Iar “ bine “ nu este un raspuns sincer pentru ca, sa fim seriosi, Christian, daca erai intr-adevar “ bine “ nu te mai aflai pe scaunul asta, in biroul asta, in inchisoarea asta. Nu esti bine, nu esti nici macar pe-aproape de a fi bine si daca incerci sa te minti singur sau sa ma minti pe mine de asta, nu iti iese.
Trase adanc aer in piept, isi lua din nou pixul in mana si, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, isi relua tonul interesat cu care isi adresase pana atunci fiecare intrebare din timpul sedintelor:
-Acum, as dori sa te mai intreb odata: Cum te simti astazi?
Am privit-o lung timp de cateva minute. Era prima data cand ma uitam spre ochelarii aceia imensi, cu rame negre si groase de bunica si cu lentile ingalbenite, si vedeam altceva decat o batrana obosita si lipsita de viata care trecea prin rutina unei munci nefericite. Ochii ei mari si caprui mi-au parut deodata mai intelepti si mai intelegatori decat pana atunci si mi-am zis ca poate avusese dreptate in tot acest timp. Eu chiar eram un nebun in negare.
Mi-am indreptat privirea spre fereastra cabinetului ce dadea inspre curtea de afara. Nu mai era la fel de insorit cum fusese dimineata, iar curtea avea un aspect mohorat, ca inainte de ploaie.
-Nu simt nimic, am raspuns eu in cele din urma, privind in gol pe geam. Nu ma simt in nici un fel, nu recunosc nici o schimbare si nu tin minte daca a fost asa dintotdeauna sau nu.
-Prin “dintotdeauna” vrei sa spui, de dinainte de inchisoare sau...? intreba ea, marindu-si ochii surprinsa pe masura ce anticipa raspunsul.
-Nu simt nimic, am repetat eu simplu, confirmandu-i temerile.

***

-Cum a fost sedinta? ma intreba Ryan de indata ce m-am asezat la masa noastra in cantina. Mesteca de zor la o bucata de friptura si nu parea foarte interesat de orice i-as fi raspuns. Incerca, probabil, sa faca conversatie.
Am ridicat pur si simplu din umeri, aplecandu-ma dupa o felie de paine.
-Uite, facu Ryan, impingand o bucatica neagra de hartie inspre mine.
Nu o observasem cand m-am asezat, dar acum ca ma uitam mai bine la ea, vedeam ca nici nu era o bucata de hartie, ci o bucata dintr-un tricou negru pe care ramasese inscriptionat “Guns” din “Guns N’ Roses”. Era si ceva scris pe el, dar abia putea fi citit pe materialul inchis la culoare.
-Ce e cu asta? intreb eu, neinteresat, incercand sa descifrez scrisul.
-E un tricou mai vechi de-al meu pe care il avea Cam.
M-am incruntat, nedumerit.
-Cam? Cum a ajuns tricoul tau la Cam?
-Eu i l-am dat. Nu ai fost primul meu coleg de celula, stii?
Deci asa au ajuns Ryan si Cameron sa fie prieteni... Cameron obisnuia sa fie colegul lui Ryan si acum e colegul lui Sebastian. Asta era o informatie chiar foarte interesanta. Deja puteam incepe sa imi compun o oarecare imagine a ceea ce s-a petrecut intre Ryan si Sebastian si mai ales motivul pentru care continua sa se intample si dupa 2 ani de zile. Dar tot nu ma lamurea care era treaba cu bucata asta amarata de tricou.
-Ai citit ce scrie? intreba Ryan.
-Nu imi dau seama ce scrie. Dar ce legatura are asta cu mine?
-Are legatura cu tine pentru ca mesajul de pe el este de la Blake. Vrea sa ne intalnim in noaptea asta in cantina si vrea sa imi aduc “ papuselul “. Asta ai fi tu.