Prietenia

[Agrona]

Friendship is a tricky little fellow. Da, e minunat sa ai prieteni cu care sa vorbesti, sa te simti bine, care sa te ajute si pe care sa-i ajuti si tu la randul tau, mai ales atunci cand intre tine si prietenul tau/ prietena ta exista ceva care va leaga si care te face sa-ti spui ca ti-ar cadea cerul in cap daca s-ar intampla ceva care sa va afecteze prietenia. Nu cred ca e cine stie ce greutate sa legi o prietenie (atunci cand te incadrezi in randul persoanelor sociabile), ceea ce e nitel mai dificil e pastrarea ei. Intr-o astfel de relatie intre doi sau mai multi oameni, cel mai important factor e comunicarea. Daca nu comunicati, c'est la vie, relatiile se vor raci pana cand oamenii vor ajunge sa se indeparteze unul de celalalt.

Prieteniile nu dureaza o viata, nu neaparat. Anii trec, oamenii se schimba, pretentiile cresc si asa persoane care obisnuiau sa se considere best friends ajung straini. Nu totul e roz.

Grupul meu de prieteni este destul de restrans si e compus din persoane pe care le cunosc de ani buni. In general nu ma arunc cu capul inainte atunci cand vine vorba de prietenii noi si nu sunt genul de persoana care sa preia initiativa. Sunt persoane cu care discut, ca de exemplu colegii de scoala si nu am nicio problema cu asta pentru ca relatia noastra nu are o arie foarte larga de acoperire din moment ce nu trece de premisele scolii; desi, de doua dintre colegele mele sunt foarte apropiata, pe una o cunosc dinainte de a intra la liceu, iar de cealalta m-am atasat treptat si de vreun an ne intelegem nemaipomenit de bine. Imi place ca ne sincronizam mereu si pare ca ne citim una alteia gandurile.

Pe internet sunt mai sociabila, however. xD

[yaoi maniac]

oamenii nu sunt creati sa traiasca singuri, ci sa convietuiasca cu altii, fiindca altfel ar innebuni.
Eu tin la prieteni si sunt o fire sociabila, iar cand ajut oamenii o fac cu pasiune si din propia dorinta.
Nu imi las prietenii balta si chiar daca sunt nesimtita, stiu sa imi cer iertare. Cateodata prea tarziu, dar macar imi cer.
Am o prietena adevarata. Poate mai multe. Tot ce trebuie sa faci e sa iti deschizi ochii.
Eu si Dya ne cunoastem de 4 ani jumatate si mai mereu ne-am certat, dar aceste dispute doar ne-au adus mai aproape. Am bocit pe umarul ei de trei ori, iar eu i-am oferit umarul meu oricand o zi era mai rea pentru ea. Imi aduc aminte ca o fata i-a zis in clasa a 7-a ceva urat, iar toti copii au inceput sa rada de ea, pana si profesoara. O aratau cu degetul, si doar un prieten sau doi mai apropiati li s-au parut ce tot ce se intampla era ceva de prost gust. Oricum, cert este ca Dya a inceput sa planga, cu capul pe banca si lacrimile siroindu-i pe obraji. Nu am mai putut sa aud sau sa vad cum cei din jur o ranesc, asa ca intr-un impuls nervos m-am ridicat de pe scaun, mi-am trantit mainile pe banca si am tipat la ei sa inceteze. Si-au batut joc si de mine dupa aceea, dar eu eram ocupata sa o strang la piept pe Dya.
Iar acum, in liceu, prietenei mele foarte apropiate, Ecaterina, cea care ma inveseleste cand copiii ma fac sa cedez nervos, i s-a facut rau. M-am panicat, era in timpul orei, am dus-o la baie, i-am tinut parul, am deschis geamul etc. Cand m-am dus sa cer in clasa un servetel ca sa ii pun o compresa rece pe frunte, copii radeau si ma intrebau daca cumva a vomitat, razand si mai tare. Am cerut acel servetel, incercand sa raman calma ca sa nu sparg cateva scaune in capul lor, dar un idiot a inceput sa faca misto pentru ca prietena mea avea nevoie de servetel. M-am enervat si l-am amenintat cu pumnii, pregatindu-ma sa sar la bataie, doar ca cineva avea nevoie de mine. Si nu se simtea prea bine.
Asa s-a mai intamplat si in parc, cand o idioata s-a luat de noi si a impins-o pe Ecaterina. Am sarit si am impis-o. Toata lumea a zis ca am sarit la bataie, dar daca saream, atunci s-ar fi lasat cu sange.
Am realizat pe parcurs ca as face orice pentru prietenii mei. La orice ora.
Am avut parte si de prietenii mai negre, dar nu prea imi pasa, nu as schimba nimic din ceea ce am facut sau ceea ce mi s-a intamplat.
Acum am 3 prietene cele mai bune. Dya, cea care imi e ca o mama. Denisa, o persoana foarte adorabila si sadica, ca si mine, cu care sunt foarte lovely-dovey. Anca, care m-a ajutat sa trec peste atacurile mele de panica si a fost alaturi de mine la aproape fiecare pas, chiar daca doar la telefon sau prin mesaje. Pe ea si pe Anca le-am cunoscut pe Internet.
Celalalte trei prietene foarte bune sunt cu mine in clasa. Printre singurele persoane cu care ma inteleg. Ecaterina, care ma pune sa ascult "Welcome to my life" cand ceva nu merge bine si cu care cant melodia pana si in statia de tramvai. Simona, o persoana APROAPE la fel de perversa ca si mine, care e minunata si cu care vorbesc numai prostii. Viki, o prietena in gen clasic, cu care rad si ma prostesc si incepe sa se obisnuiasca cu declaratiile mele de dragoste spontane la adresa ei sau cererile mele de casatorie.
Toate sunt minunate..
In generala am avut parte de multi baieti de treaba, cu care ma intelegeam bine. Eram un grup; eu, Dya, Marius si Stefan. Dar singurul baiat pentru care am simtit ceva special si in care am incredere 100% e Titus.
M-a ascultat la telefon cum boceam, dupa ce bausem niste alcool gasit prin casa, si a incercat sa ma calmeze. Cel caruia ii ziceam orice si doar o singura data m-a criticat, pana cand... a inteles cum sunt: cam ciudata, dar cu un umor bine dezvoltat, vorbareata si foarte de gasca (cuvintele lui, nu ale mele). Gandurile sinucigase si tentativele sunt lasate de o parte, desi atunci cand eram bosumflata ca s-au nimerit cutitele sa fie neascutite, el a zis mai bine ca nu erau, fiindca stia ca sunt in stare sa imi iau viata sau cam asa ceva. Lasand chestiile astea deoparte, el chiar imi e ca un frate. Impartim mancarea si apa, sta sa ma astepte la intrare si invers, e intelegator si ma face mereu sa zambesc. Ma asculta cate 2-3 ore cum sporavoiesc si ii dau tot felul de recomandari cu anime-uri yaoi, chiar daca nu e adept al acestui gen.
Am avut norocul sa dau de oameni minunati. Dar... toti sunt diferiti. Dya e ateista (la fel si Matei, baiatul care are incredere in mine desi nu sunt inca sigura de ce), Simona si Denisa cred in reincarnare, Anca e o crestina adevarata, iar Titus e si el crestin, dar nu se omoara cu asta. Denisa e sadica si perversa, Simona e credincioasa si perversa, Viki e foarte de treaba si mereu cu cate un plan, Cati care incearca sa dea cu piciorul la amintiriile neplacute si care te face sa te simti in largul tau, Titus care e destul de tacut cateodata, desi daca ajungi sa il cunosti e si foarte vorbaret.
Toti suntem diferiti si cateodata ne leaga ceva. Iar alteori simtim o legatura puternica cu acea persoana sau pur si simplu, timpul ne apropie.
In liceu am avut parte si de prieteni falsi, una dintre ele jucandu-ne pe toti pe degete. Pana cand toata clasa, aproape, s-a intors impotriva ei.

Prietenii sunt necesari si oricat de mult am suferi alaturi de ei sau din cauza lor, trebuie sa le ramanem aproape. La bine, la greu. Si ei vor fi acolo pentru noi.
Am dat de multi alti prieteni, pe Internet sau in viata reala (aici mai putin) care m-au acceptat pentru ceea ce sunt (de obicei, cand cineva ajunge sa ma cunoasca, ma considera o ciudata), iar la randu-mi, i-am acceptat pentru ceea ce erau.

[Ali12]

[DeDal N.]

Prietenia, prietenia... acum incep sa inteleg cu ce sa mananca prietenia. Nu stiu daca e tarziu, nu stiu dupa ce standard masuram asta dar stiu ca acum gasesc ce am nevoie. Poate ca acum ceva vreme nu eram gata sa ofer din ce am mai bun in schimbul aceluiasi lucru, nu ma deranjam. Dar acum am gasit persoane ce merita numite prieteni. Nu cred ca prietenia tine cont de nimic altceva decat de ce gasim intr-o persoana. Aici ma refer la ochii lor. Eu cred cu tarie ca ochii nu mint. Chiar sunt oglinda sufletului si iti vorbesc fara incetare, trebuie doar sa fii destul de calm si rabdator incat sa ii auzi. Iti vorbesc atat de frumos si vezi totul. Citesti o persoana ca pe o carte deschisa la pagina potrivita. Asa ca nu ma sfiesc sa privesc de aproape oamenii si sa vad exact daca sunt sau nu prietenii mei.
Cred ca exista mai multe categorii de prieteni. Nu stiu cate dar ii pot imparti usor. Si chiar daca de multe ori te seaca de puteri, iti manaca nervii cu glumele lor tampite, cateodata simti, simti pur si simplu nevoia de a avea pe cineva langa tine. Nu intr-un mod romantic ci doar sa ii ai acolo, sa le simti prezenta. Nici nu trebuia sa conversati.
As avea multe de scris aici dar vreau sa vorbesc in mare. Prietenii exista si daca nu crezi asta trebuie doar sa mai cauti sau sa te lasi asaltat. Nu e niciodata prea tarziu sa gasesti un prieten.

[Romania]

Eu unul sunt de parere ca adevarata prietenie exista, insa este o floare destul de rara in opinia mea, chiar daca citind cateva posturi ale diversilor useri pe acest subiect deduc ca nu sunt putini cei care au fost binecuvantati cu un numar mic de persoane de incredere si care in opinia lor merita sa fie numite "prieten". Insa nu este mai putin adevarat ca marea parte din cei care au comentat aici sunt la varsta adoloscentei unde acest sentiment de comuniune este mai usor de manifestat decat la alte varste ulterioare.

Cand suntem mici si inocenti cu totii tanjim dupa un partener de joaca cu care sa ne petrecem timpul cat mai mult si sa impartasim aceleasi placeri ludice, prin urmare mergem cu parintii la groapa de nisip din parculetul invecinat si facem imediat 3-4 prieteni pitici care vor si ei sa ti se alature in stradania ta de a face cel mai mare morman de nisip vazut vreodata de acel parc ....este entuziasmul acela, inocenta specifica varstei care ne permite sa ne atasam foarte rapid si fara prea multe pretentii de noile noastre cunostinte.

Dupa vine pubertatea, nu mai esti chiar atat de naiv, ai cerinte deja de la un potential prieten, esti mai prudent cui ii oferi increderea ta pentru a nu mai fi ranit, deoarece se presupune ca deja ai suferit de pe urma unui fost amic care s-a ofticat ca nu voiai sa il lasi si pe el sa se joace cu noul tau robotel luat de parinti, dandu-ti o palma peste scafarlie . Acum vin marile schimbari, simti poate fiorul primei tale iubiri, vrei sa ai pe cineva aproape in afara de parinti caruia sa ii spui ce te framanta sau sa impartasesti opinii si sfaturi.....cauti sa fii inteles, acceptat pentru ceea ce ai devenit in acesta etapa importanta a vietii. Unii gasesc acele persoane, altii nu....depinde si de sansa, dar ideea este ca si in perioada asta suntem dependenti de a ne identifica cu un grup sau cu o persoana, sa nu ne consideram total singuri si neputinciosi in fata problemelor si tumultul vietii de adolescent.

Pe urma vinea maturitatea, varsta de +20 de ani, o parte din prietenii nostri o iau pe drumuri diferite, multi pleaca din tara in strainatate fara sa se mai intoarca, cativa isi intemeieaza o familie, relatiile nu mai sunt la fel si multi traiesc de pe urma nostalgiei anilor trecuti cand nimic nu ii desparteau. Simti ca vrei sa iti suni prietenul la 2 noaptea ca pe vreumuri, deoarece ai mare nevoie de cineva cu care sa vorbesti, dar stii ca are un copil mic de 1 an si poti sa il scoli, deci o lasi balta.....incerci sa-l scoti la o bere, el te refuza politicos, deoarece i-a promis sotiei ca merge la cumparaturi cu ea si tot felul de situatii de genul. Si uite asa ajungi in cele din urma sa iti dai seama ca prietenia s-a transformat in ceva mai formal decat iti aduceai tu aminte ca era si nu mai te simti atat de legat de aceasta, deoarece acum esti pe picioarele tale, stii ce vrei de la viata, te cunosti mai bine ca inainte si acum altele sunt prioritatile. Prietenia din trecut ramane oarecum aceeasi, insa evolueaza la un alt nivel devenind mai matura, dar totodata si mai solida, multi poate o sa interpreteaza acesta trecere ca o racire a relatiei, dar s-ar insela crezand asta, pur si simplu coordonatele care o conditioneaza devin altele. Un alt lucru pe care l-am remarcat este ca in aceasta etapa iti faci prieteni noi de nadejde si incredere foarte greu, de obicei relatiile cele mai stranse sunt cele formate pana in facultate, desigur mai sunt exceptii, dar in mare cam acesta este adevarul.

So, depinde acum ce intelegem fiecare prin prietenie adevarata si ce asteptam de la un "prieten", eu unul pot spune ca am amici cu care ma inteleg extrem de bine, dar din pacate nu pot sa ii consider in adevaratul sens prieteni, insa nici eu poate nu am fost unul exemplar pentru ei pentru a merita mai mult, prin urmare nu-i condamn, vorba aceea "Singura cale sa ai un prieten este sa fii unul".

[yzyy]

Aww... Uite un subiect delicat pentru mine! Spre deosebire de dragul de Ro,eu cand eram mica nu simteam deloc,nevoia de socializare! Cu alte cuvinte eram un copil ciudat care traia in propria lume si eram foarte multumita de chestia asta! Dar anii au trecut si incet,incet am cunoscut si sentimentul de prietenie! Si mi-a placut! Asa de mult,incat am trecut in extrema cealalta! Adica mi-am dorit sa fiu prietena cu toata lumea! Sa nu mai cunosc senzatia de singuratate,sa am cu cine discuta(nu neaparat chestii importante),sa am de la cine invata ceva,orice(nu neaparat chestii bune ),sa am posibilitatea de-a ma inspira de la cineva sau poate,sa am pe cine sa inspir(da,stiu..modestia,bat-o vina! ). Si am incercat asta! Nu stiu daca am reusit! Senzatia de singuratate nu a disparut si niciodata nu am reusit sa-mi pastrez oamenii importanti langa mine pentru mult timp! De ce? Nu stiu...din diverse motive,dar cel mai important,cred eu, e ca,probabil sunt prea acaparatoare,prea stresanta,prea alintata,prea....prea multi de prea!!
Da,prietenia este marfa rara si pretioasa,foarte greu de mentinut,foarte greu de pastrat,insa ofera satisfactii pe masura! Oamenii din viata noastra vin si pleaca pe rand,dar raman amintirile cu ei si eu cred ca asta e o chestie care conteaza foarte mult.Nostalgia momentelor petrecute alaturi de o persoana care tu ai numit-o prieten,te hraneste sufleteste,atunci cand tristetea iti da tarcoale,ca o fiara infometata.Si da,ar fi perfect ca toti prietenii sa ramana toata viata langa tine,dar asta nu se poate intampla in viata reala,din acest motiv consider eu,ca aroma amintirilor trebuie sa fie persistenta,asta nu ti-o poate lua nimeni si nimic nu te poate forta sa renunti la ea!
Concluzia este ca in ciuda senzatiei neplacuta,pe care o experimentaz,de fiecare data cand cunosc un potential nou prieten(din cauza faptului ca stiu ca-l voi pierde la un moment dat) nu ma pot abtine
si ma arunc cu toata forta in vartejul bucuriei,de-a avea un nou prieten.

P.S. Scuzati-mi limbajul metaforico-abuziv,dar tristetea de care vorbeam mai sus,isi arata coltii!