Visand...

[Reveuse]

Fara alte introduceri:
Demiurg


Ai vrea să ştergi o lume-ntreagă,
Dar ea continuă să existe
Ca răzvrătirea-aceea vagă
A unei tinere artiste.

Vei risipi cu mâna norul,
Dar ceaţa lui va persista
Åži intrigat, vei umple golul
Cu-a ochilor sfioasă stea.

Cu buzele-Å£i vei sorbi luna,
Dar raza ei alb-argintie
Va lumina bolta, cununa
Cerului tău de pe hârtie.

Şi noaptea însăşi ţi se pare
Un giulgiu-al umbrelor păgâne.
Vei trage giulgiul jos, în mare,
Dar negura tot va rămâne.

Oh, cântecul duios de unde
ÃŽÅŸi umple inima de jale!
Îl vei opri; îţi va răspunde
Ecoul valurilor sale.

Te-mbie dulce,-armonioasă
Mireasma unui trandafir
O să îl smulgi, dar o să crească
Cu spini mai mari al doilea fir.

Ai vrea să ştergi întreg Pământul,
CenuÅŸa lui s-o foloseÅŸti
Căci nu vrei să o piardă vântul,
Nu, tu ai vrea să-l reclădeşti.



Mare


Slabe pete de culoare pe-o fotografie veche,
Razele ca nişte suliţi stau de veghe.
Risipită marea lină, e o lume răsărindă
Lumea mică şi pustie din oglindă.

Dar adâncurile vaste ascund trupuri osândite,
Buze reci pe care stau cuvinte-ncremenite.
Zeci şi sute de catarge ridicându-se se-nclină
Când Poseidon se-arată din lumină.

Numai el, stăpân pe mare poate apele să sece
Cu-o privire de-un albastru foarte rece...
Se închină înainte-i tot ce mişcă-n adâncime
Chiar şi morţii ies afară din întunecime.

Căci în noapea adormită el trezeşte o furtună
Şi talazurile sure mai c-ajung la lună.
Fulgerele se adună scânteind din slavă
Când din mare se înalţă o epavă.

Pânzele-i sunt sfâşiate şi catargul zace
Peste puntea răscolită care tace...
Tăind valuri spunegânde, ţărmul îl ţinteşte
Dar lovită de dezastru iar se prăbuşeşte.

Şi te-ntrebi: „Ce este marea? Este numai apă,
Rece fiinţă adormită şi atât de slabă...”
Doar că ea e mult mai vagă, pulsează de viaţă
Şi ascunde între valuri: deznădejde şi speranţă...



Satul fantomelor

Mergând pe o potecă ce duce undeva
Prin praful ce se-nalţă de pe stradă,
Vezi? Atârnaţi de-o grindă stau să cadă
Un mort şi-o moartă lângă cafenea.

Să te opreşti la margine de sat
S-admiri ce-a mai rămas din cimitir
Şi pe morminte să stropeşti cu mir
Să scrijeleşti pe lemnul crucii mat.

Să vii, să pleci mi se pare totuna.
Când vii să te opreşti din alergat
Ca să priveşti castelul îngheţat
Atunci când peste deal răsare luna.

Să vezi ruine de cetate veche
Åži cioburi de ferestre ÅŸi oglinzi,
Şi spânzuraţii atârnaţi de grinzi,
Fantomele dansând într-o pereche.

Åži-auzi un urlet din cavoul rece
Şi-o mână frântă bate în coşciug
Åži boii singuri au venit la plug
Voind să se înhame şi să plece.

Castelul de pe stâncă vrea să vii
La el singur într-o noapte cu lună
Să te arunce Stalin în fântână
Să uiţi tot ce ştiai sau vrei să ştii.

Şi-ar vrea să uiţi c-ai existat vreodată
Să fie totul negru, searbăd, gol,
Să te îndepărtezi uşor de sol
Când el nu va voi să te mai vadă.

Şi-ar vrea cristalul ochilor să-ţi fie
Plumb rece, amorţit şi greu de dus
Şi-atunci când vei ajunge şi mai sus
Acolo să rămâi o veşnicie.

Să ştii că n-o să-ţi ardă de amor
Nici de-aventură, nici de pribegie
Îţi vei găsi doar spaimele- o mie
ÃŽn satul negru al fantomelor.

Atat deocamdata. Daca voi observa interes, voi mai posta si altele. Mai am.