Visătorii

[Pequax]

Capitolul doi
Şi adevărul nu durea

- Cred că tata te'a iubit mai mult decât pe mama, Antoniette...
Auzeam vag un glas cunoscut, blând şi totuşi rece. Îmi inunda urechile, cuvintele se repetau de câteva ori în mintea mea până le înţelegeam cum trebuia şi apoi dispăreau acoperite de alte zgomote ce'mi furau atenţia. Nu puteam deschide ochii. De fapt, puteam, dar nu doream şi'mi simţeam ploapele grele, ca de plumb. Dar puteam vorbi. Şi pe lângă astea, îmi puteam simţi inima bătând, o auzeam cum se lovea de cutia toracică. Mi se părea, desigur. Eram beată.
- Christopher, nu doresc să vorbim despre subiectul ăsta, i'am spus băiatului, întorcându'mi capul într'o parte. Apoi, câteva şuviţe de păr mi'au căzut pe frunte.
- Dar a ales'o pe ea, a ales familia în locul femeii ce'l putea făcea fericit. De ce?
Am rămas cu buzele între-deschise, având intenţia să'i spun ceva, dar nu eram sigură pe vorbele mele, aşa că am ales tăcerea în locul cuvintelor greşite. Şi până la urmă, ce îi puteam spune? Că eu şi tatăl lui avusesem o idilă de scurtă durată, dar plină de dragoste pură, arzătoare, care'şi păstrase flacără chiar şi cu trecera timpului...
Nu, nu'i puteam zice un asemenea lucru. Şi'aşa mă iubea mai mult şi mă respecta pe mine decât pe doamna aceea blândă şi drăguţă, adică pe mama sa, pe care eu o invidiam. Iar pe lângă toate aceste lucruri, el ştia prea bine că eu nu aveam să spun ceva despre alegerilie lui Isaak şi că nu o puteam înlocui pe femeia care'i dăduse viaţă, căci nu eram demnă şi nici n'aveam calităţile necesare pentru a îndeplini acest rol.
- Şi totuşi, aţi continuaţi să vă vedeţi şi m'a adus să te văd mai tot timpul, s'a gândit la fericirea mea. Şi a surorii mele, poate că de asta a rămas cu Kath - a ezitat, l'am simţit şi l'am auzit oprindu'se, apoi a oftat - cu mama.
- Ce vrei de la mine ? am întrebat deodată, mişcându'mă uşor. Mă aflam într'un pat, poate acoperită cu un cearceaf sau ceva, căci nu'mi era frig deloc.
- Adevărul.

Şi în acel moment, am deschis ochii. Irişii verzi, irişii unei feline viclene, plină de eleganţă crudă şi mişcări seducătoare, o felină ce'ar putea fermeca pe oricine doar cu o fluturare a genelor. Jucăuşă sau misterioasă, nu conta aşa ceva. L'am văzut pe copilul de o dată transformat în adult, într'un tânăr matur şi frumos. Şaten închis, cu părul lung, cu ochii căprui şi inteligenţi şi pielea palidă. Cu nasul frumos construit, cu buze mari şi roşii. Am clipit de câteva ori , încercând să mă obişnuiesc cu lumina slabă din încăperea în care ne aflam, dormitorul lui poate.
- Îl ştii, am şoptit suav şi m'am ridicat în şezut, atingând cu tălpile podeaua rece, din lemn masiv.
- Tata a murit, Antoniette. Spune'mi , venea la tine când a dat maşina peste el?
I'am susţinut, totuşi privirea,dar fără a lăsa vreun sentiment să se observe. Christopher "m'a aprobat” printr'o simplă mişcare a capului, trăgând aer adânc în piept.
- Ai să vi la înmormântare? m'a întrebat după şi atunci am mărit ochii involuntar. Nici mălcar nu mă gândisem la asta.
- Ai vin? am încercat să schimb subiectul, ridicându'mă repede din patul cu baldachin, acoperit de cearceafuri de mătase neagră.
- Lângă pat e sticla...

N'am mai spus nimic, doar am luat sticla şi'am deschisă sub privirea tristă a tânărului. Rochia încă stătea bine pe trupul meu suplu, deşi era mişcată şi avea cute.
- Ai să vi, da? a continuat când eu luam o gură din vinul demi-sec, privindu'l printre firele de păr.
- Nu'ţi promit nimic, dragul meu voinic, i'am spus pe'un ton catifelat şi duios, lăsând sticla pe noptieră. Unde suntem? l'am întrebat apoi, simţind o dorinţă nebună de a ieşi din acest loc.
- Acasă la mine, adică la tata...Mama e în living, deci n'ai vreo scăpare, m'a urmărit cu privirea, în timp ce eu păşeam lent prin cameră, uitându'mă la şaten cu coada ochiului. Mă mişcam elegant, mergeam exact ca o pisică, îmi unduiam seducător şi involuntar şoldurile la fiecare pas.
La un moment dat, m'am oprit şi m'am întors spre el.
- Ne vedem la înmormântare, i'am şoptit şi dându'mă în grabă câţiva paşi în spate, am deschis uşa şi'am ieşit fugind. Nu mai făcusem aşa ceva în viaţa mea, nu alergasem ca să evadez şi nici nu încercasem să evadez din unele locuinţe. Dar ştiind că mă aflam cu soţia lui în casă, în casa lui de fapt, mă omora încetul cu încetul.

Am coborât treptele cu grijă, încât să nu fiu auzită şi n'am dat prea mare atenţie la lucrurile din jurul meu, ştiam doar că este întuneric beznă.
Am ajuns extrem de repede în living şi am văzut'o acolo, la pian şi cu spatele la mine pe ea, pe Katherine. Nu cânta, doar îşi plimba cu delicaţe degetele peste clape, privind lung şi cu ochii roşii un colier.
Am înghiţit în sec şi am început să păşesc foarte încet, nici eu nu'mi auzeam mişcările, dar ce să mai spun despre biata femeie îndurerată. Dar în toată grija mea faţă de mers şi zgomot, am uitat că mâinile pot atinge orice lucru. Şi chiar asta a fost greşeala mea...
Mâna mea a atins o vază, obiectul s'a mişcat şi a căzut, spărgându'se în zeci de cioburi.
Katherine a tresărit, ridicându'se încet de pe scaun. S'a uitat la mine suprinsă, ochii ei la fel de verzi şi vii ca ai mei strălucind parcă stins, iar părul brunet, foarte închis, fiindu'i uşor răvăşit şi buzele sângerii fiind subţiate într'o linie mică şi gingaşă. Acum înţelegeam de ce'o iubise Isaak atât de mult.

- Ce cauţi aici ? a întrebat pe'un glas tremurat, plin de durere şi melancolie, iar eu am paralizat, atât la propriu, cât şi la figurat.