19-09-2009, 04:54 PM
Capitolul 4
In acea seara am mers la William. Nu stiam daca era bine ce faceam, dar parca nu imi pasa. Ma simteam ciudat de bine.
Am ajuns la casa lui. Nu era o casa foarte mare si foarte sofisticata, dar acea modestie cu care era proiectata casa, dadea un aer de eleganta si bun gust.
Dupa ce am intrat in casa lui, m-am simtit pentru prima oara ca acasa. Acum ma simteam in siguranta.
William m-a condus pana in fata unei usi din lemn masiv. Mi-a zis ca aceea va fi camera mea. Am deschis usa sfioasa si am intrat. Era o camera destul de mica. Era complet alba. Peretii, dulapurile, patul, totul era alb. Era impecabil. M-am asezat pe patul moale si priveam in jurul meu. Eram uimita.
-Culca-te! Vei avea nevoie de energie. Maine vom pleca! Zise el serios si foarte impunator.
-Unde?
-In Italia! Imi zice el in timp ce iese din camera.
„In Italia?†ma spuneam intruna. Eram foarte nedumerita.
M-am pus in pat si m-am invelit cu patura de culoarea alba. Am vrut sa adorm mai repede, sa vina ziua urmatoare, dar nu puteam face nimic. Am adormit cu greu.
Dimineata, William m-a trezit si mi-a zis pe un ton, oarecum, vesel:
-Hai sa mergem!
Nu am zis nimic. Era liniste. Ma uit la el si vreau sa inteleg de ce vrea sa plecam. Ma schimb repede si ies din camera care a fost a mea doar cateva ore. Dupa ce cobor scarile de marmura alba, ajung, in cele din urma, in fata usii principale. Nu stiam ce sa fac. Sa merg cu William? Nu stiam ce ma astepta, dar stiam ca William nu imi va face rau, asa cum parintii mei mi-au facut de cand m-am nascut. Am ezitat putin, dar, hotarata acum, am apasat pe clanţa usii si am iesit afara. In fata mea se afla o caleasca trasa de doi cai negri si puternici. William ma indemna sa urc si asa am facut.
Ieri invatam un nou cantec la pian, pe care parintii mei mi-l impuneau, iar azi ma aflu intr-o caleasca regeasca alaturi de William, de un necunoscut. William era un necunoscut. Dar niciodata nu l-am considerat asa. Desi il cunosteam de cateva zile, mi se parea ca il cunosc de o vesnicie. Il consideram ca un prieten, ca un frate, sentiment pe care nu il cunosteam daca ar fi fost acel Craciun, Craciunul ce mi-a schimbat viata, Craciunul in care am murit.
Ma uitam pe geamul calestii si priveam cum ne indepartam de tot ce cunosteam, de locul in care m-am nascut si in care am copilarit. Desi mi-era greu sa ma despart de el. De ce? De ce imi era greu sa ma despart de acel loc, de acel loc in care m-am simtit o straina…o ciudata? Acum stiu ca unde am sa merg nu ma voi m-ai simti asa. De ce? Pentru ca stiu ca William va fi langa mine, si daca nu va fi, am sa fac ce m-a invatat el, sa cred in mine.
In acea seara am mers la William. Nu stiam daca era bine ce faceam, dar parca nu imi pasa. Ma simteam ciudat de bine.
Am ajuns la casa lui. Nu era o casa foarte mare si foarte sofisticata, dar acea modestie cu care era proiectata casa, dadea un aer de eleganta si bun gust.
Dupa ce am intrat in casa lui, m-am simtit pentru prima oara ca acasa. Acum ma simteam in siguranta.
William m-a condus pana in fata unei usi din lemn masiv. Mi-a zis ca aceea va fi camera mea. Am deschis usa sfioasa si am intrat. Era o camera destul de mica. Era complet alba. Peretii, dulapurile, patul, totul era alb. Era impecabil. M-am asezat pe patul moale si priveam in jurul meu. Eram uimita.
-Culca-te! Vei avea nevoie de energie. Maine vom pleca! Zise el serios si foarte impunator.
-Unde?
-In Italia! Imi zice el in timp ce iese din camera.
„In Italia?†ma spuneam intruna. Eram foarte nedumerita.
M-am pus in pat si m-am invelit cu patura de culoarea alba. Am vrut sa adorm mai repede, sa vina ziua urmatoare, dar nu puteam face nimic. Am adormit cu greu.
Dimineata, William m-a trezit si mi-a zis pe un ton, oarecum, vesel:
-Hai sa mergem!
Nu am zis nimic. Era liniste. Ma uit la el si vreau sa inteleg de ce vrea sa plecam. Ma schimb repede si ies din camera care a fost a mea doar cateva ore. Dupa ce cobor scarile de marmura alba, ajung, in cele din urma, in fata usii principale. Nu stiam ce sa fac. Sa merg cu William? Nu stiam ce ma astepta, dar stiam ca William nu imi va face rau, asa cum parintii mei mi-au facut de cand m-am nascut. Am ezitat putin, dar, hotarata acum, am apasat pe clanţa usii si am iesit afara. In fata mea se afla o caleasca trasa de doi cai negri si puternici. William ma indemna sa urc si asa am facut.
Ieri invatam un nou cantec la pian, pe care parintii mei mi-l impuneau, iar azi ma aflu intr-o caleasca regeasca alaturi de William, de un necunoscut. William era un necunoscut. Dar niciodata nu l-am considerat asa. Desi il cunosteam de cateva zile, mi se parea ca il cunosc de o vesnicie. Il consideram ca un prieten, ca un frate, sentiment pe care nu il cunosteam daca ar fi fost acel Craciun, Craciunul ce mi-a schimbat viata, Craciunul in care am murit.
Ma uitam pe geamul calestii si priveam cum ne indepartam de tot ce cunosteam, de locul in care m-am nascut si in care am copilarit. Desi mi-era greu sa ma despart de el. De ce? De ce imi era greu sa ma despart de acel loc, de acel loc in care m-am simtit o straina…o ciudata? Acum stiu ca unde am sa merg nu ma voi m-ai simti asa. De ce? Pentru ca stiu ca William va fi langa mine, si daca nu va fi, am sa fac ce m-a invatat el, sa cred in mine.