09-07-2009, 08:00 PM
Am revenit! Desi nu credeam ca imi vor place vampirii........Sper sa va placa!
Capitolul 1
Daca nu iti place sangele, ai face bine sa nu citesti mai departe. Daca nu iti face placere sa te gandesti sau sa vezi acel lichid rosu care ne tine in viata, atunci nu mai citi. Sange. Mult sange. Niciodata nu credeam ca voi avea asa mare nevoie de sange. Aceasta este povestea mea. Povestea mea de viata.
Totul a inceput cand am murit. Da, asa e….am murit. Dar mai bine sa incepem cu inceputul.
M-am nascut in 1796, iar de atunci totul s-a schimbat. Am fost singurul copil al familie Hamilton, o familie bogata pe acele vremuri.
Imi amintesc ca stateam intr-o casa mare, era aproape ca un castel. Eram o familie de invidiat, aveam tot ce isi dorea vreo data un om. Tocmai de aceea Dumnezeu m-a dat familiei Hmilton, ca un blestem asupra lor, ca pedeapsa pentru egoismul lor.
Am fost cea mai mare dezamagire a lor. De ce? De ce e vina mea ca m-am nascut asa? M-am nascut cu o anomalie rara. O anomalie de care nu pot scapa nici acum. Sufar de albinism. Din cauza acestei anomali parul, pielea mea sunt albe. Am fost considerata o ciudata. O ciudata. Asa imi spunea toata lumea, chiar si …..parintii mei. De ce? De ce conteaza tot timpul cum arat? Dar totusi ochii mei ii fermeca pe toti. Erau de o culoare nemaipomenita. Albastrul ochilor mei era singurul lucru bun la mine.
-Hannah, fa curat in camera! Hannah ajuta-ma sa pregatesc masa! Hannah fi ascultatoare! Aceste lucruri le aud in fiecare zi. Orice as face nimic nu este de ajuns. Tot ce fac nu este bine.
Toata viata mea am fost o dezamagire pentru toti. Dar am invatat sa traiesc asa si nu imi imaginez viata mea fara aceste jigniri cu care sunt obisnuita.
Am 15 ani, iar eu am tot ce isi putea dori oricine. Am facut multe calatori in toata lumea, am primit multe cadouri, iar toate poftele mele au fost indeplinite. Aceste lucruri luxoase nu au fost bucurii pentru mine. As fi vrut sa am o familie care ma iubeste si o viata normala, iar cel mai important lucru, as fi vrut sa nu mai fiu o ciudata.
Craciunul. Sarbatoarea mea favorita. Intotdeauna mi-a placut aceasta sarbatoare. O sarbatoare in care familile sunt mai iubitoare ca niciodata, dar nu si a mea. Dar nu mai conteaza. Sunt obisnuita cu aceste lucruri, asa ca nu imi mai fac griji. Ca in fiecare an, parintii mei planuiesc o mare petrecere, la care vor fi invitati multi nobili si lorzi. Ca de obicei, eu tin un recital de pian. Parintii mei au vrut neaparat sa invat sa cant la pian. Ei mi-au pregatit un cantec pe masura, dar mie nu imi placea, era la fel ca si celelalte, vesele si vioaie. Nu imi facea placere sa cant astfel de cantece pe care trebuia sa le cant din suflet pentru ca eu niciodata nu am simtit cu adevarat mesajul melodiei.
Este ora 19:00, iar invitatii deja incep sa se adune in sufrageria noastra. Dupa ce a trebuit sa ma ocup de invitati si de primirea lor acasa la noi, a venit timpul meu. A venit timpul sa cant la pian. Ma asez frumos pe taburetul cu pernuta rosie si incep sa cant melodia impusa de parintii mei. Cantam, dar gandurile mele erau departe. Nu ma mai gandeam la nimic, eram pur si simplu dusa de val. Observ ,totusi, privirile celorlalti care erau imbatati de notele muzicale, dar in acelasi timp oripilati de mine, de o ciudata. Doar o privire imi atrase in mod special atentia, cea a nobilului William McLeod, un nobil tanar, blond cu ochii albastri ce era tot timpul indragit de toata lumea. Nu il mai vazuse niciodata, dar parca il stiam de o vesnicie. Privirea lui, nu era ca a celorlalti plina de dispret, era doar fascinat de melodie. Inchei cu succes recitalul, dar o voce din multime imi spune:
-Hannah canta ceva mai trist. O melodie si pentru cei care nu isi petrec Craciunul ca si noi.
Ma uit uimita prin multime si vad persoana ce a rostit acele cuvinte. Era William McLeod. Spusele lui imi umpleau inima de bucurie. In sfarsit a venit momentul sa fac si ce imi place. Incep sa cant melodia ce ma reprezenta. O melodie trista dar in acelasi timp plina de impliniri. Incep sa cant, dar ma apuca o stare profunda de tristete. In mijlocul recitatului rabufnesc in plans. Acum plang in hohote. Ma opresc si incep sa alerg. Alerg afara. Nu ma mai opresc. Ma opresc doar in curtea din spatele casei. Un loc splendid in care natura isi arata tot ce e mai frumos in lume. Ma asez pe banca de granit, de langa brazii desi. Plangeam. Dar de ce? De ce plangeam? Plangeam pentru ca sunt o ciudata sau pentru ca nimeni nu ma iubeste? Gandurile sunt schimbate brusc de altele si in minte se nasc ura fata de ceilalti dar si fata de mine. Cad in genunchi si plang, cand deodata gasesc o mica lama pe jos. O iau in mana si ma uit la taisul ei ce straluceste in razele lunii. Ma uit insistent la ea si iau o decizie ce urma sa imi schimbe viata pentru totdeauna.
O indrept spre incheietura mainii si imi zic in soapta „Oricum nimanui nu ii pasa!â€. In acel moment imi tai adanc pielea, dar si venele. Nu simt o durere prea mare, dar prin tot corpul trece un fior rece care ma inspaimanta. Eram slabita, nu puteam sa vorbesc bine si nu ma puteam misca. Eram intinsa pe jos, in timp ce sangele curgea din mana mea.
Deodata simt o atingere pe mana plina cu sange. Simt cum niste buze se lipesc de rana provocata de lama stralucitoare. Simt cum sange este sorbit cu lacomie din mine. Ma uit la ce se intampla si vad cum cineva imi suge sangele. Ma uit mai atent si il vad pe William McLeod.
-Ce esti tu? Il intreb cu o jumatate de gura.
-Eu? Eu sunt un vampir, scumpa mea. Zise el cu un zambet ciudat pe fata.
-Nu vreau sa mor! Nu ma lasa sa mor! Il implor eu pe el.
-Nu-ti fa griji, nu vei muri. Imi zise el pe un ton foarte bland, in timp se el isi taie venele cu aceasi lama pe care o folosisem eu.
Sangele curgea din mana lui, iar el imi picurase cateva picaturi pe buze. Imi ling usor buzele si simt sangele. Dupa acesta am avut un sentiment ciudat, ma facea sa mai vreau acel sange. Ma ridicam incet si ma indreptam spre mana nobilului. Incep sa absorb acel sange cu multa egoism, pana cand paralizez. Nu ma mai pot misca. O durere cumplita ma cuprinde. Parca o sabie trecea prin trupul meu fara mila.
-Ce se intampla cu mine? Zic eu foarte speriata.
-Linisteste-te! Iti moare corpul! Nu ii da atentie! In curand nu vei mai simti nimic. Imi zise el calm.
Acea durere se amplifica foarte mult. Simt cum inima imi bate cu putere. Dintr-o data totul se opreste. Inima se opresete si totul se intuneca in fata ochilor. Nu aud, nu vad si nu ma pot misca.
Soarele rasare, iar eu stau intinsa pe iarba, aproape moarta. Dintr-o data il aud pe William.
-Nuuuu!
Dupa acest strigat mi-am dat seama ca soarele se arata. Ma trezesc. Ma ridica obosita si ma uit in jur. Sunt singura. Soarele e pe cer, iar eu intru in casa linistita, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
Pasesc in casa si ii vad pe parintii mei ce adunau paharele de cristal de prin sufragerie. Ma privesc si ma intreaba nervosi:
-Unde ai fost?
Nu raspund. Urc scarile din marmura si ma indrept spre camera mea. Ma asez pe patul cu lenjerie din matase alba si adorm intr-o clipita.
Ma trezesc abia dupa ce soarele apune, iar in camera apare mama mea care ma intreaba:
-Nu mananci?
-Ba da. Spun eu, in timp ce ma duc spre bucatarie.
In fata mi se pune o farfurie plina cu bunatati. Iau o imbucatura si totul mi se pare ciudat. Nimic nu mai are gust si oricat de mult as fi mancat nu mi-ar fi potolit foamea pe care o aveam. Ies din casa fara sa spun nimanui nimic.
Ma plimb pe strazi, prin intunerica. Nefiind atenta am dat peste cineva.
-Ma scuzati! Nu eram atenta! Spun eu putin zapacita.
-Nu e nimic, Hannah! Zise acesta.
-William? Ce mi-ai facut? Ce se intampla cu mine?
Capitolul 1
Daca nu iti place sangele, ai face bine sa nu citesti mai departe. Daca nu iti face placere sa te gandesti sau sa vezi acel lichid rosu care ne tine in viata, atunci nu mai citi. Sange. Mult sange. Niciodata nu credeam ca voi avea asa mare nevoie de sange. Aceasta este povestea mea. Povestea mea de viata.
Totul a inceput cand am murit. Da, asa e….am murit. Dar mai bine sa incepem cu inceputul.
M-am nascut in 1796, iar de atunci totul s-a schimbat. Am fost singurul copil al familie Hamilton, o familie bogata pe acele vremuri.
Imi amintesc ca stateam intr-o casa mare, era aproape ca un castel. Eram o familie de invidiat, aveam tot ce isi dorea vreo data un om. Tocmai de aceea Dumnezeu m-a dat familiei Hmilton, ca un blestem asupra lor, ca pedeapsa pentru egoismul lor.
Am fost cea mai mare dezamagire a lor. De ce? De ce e vina mea ca m-am nascut asa? M-am nascut cu o anomalie rara. O anomalie de care nu pot scapa nici acum. Sufar de albinism. Din cauza acestei anomali parul, pielea mea sunt albe. Am fost considerata o ciudata. O ciudata. Asa imi spunea toata lumea, chiar si …..parintii mei. De ce? De ce conteaza tot timpul cum arat? Dar totusi ochii mei ii fermeca pe toti. Erau de o culoare nemaipomenita. Albastrul ochilor mei era singurul lucru bun la mine.
-Hannah, fa curat in camera! Hannah ajuta-ma sa pregatesc masa! Hannah fi ascultatoare! Aceste lucruri le aud in fiecare zi. Orice as face nimic nu este de ajuns. Tot ce fac nu este bine.
Toata viata mea am fost o dezamagire pentru toti. Dar am invatat sa traiesc asa si nu imi imaginez viata mea fara aceste jigniri cu care sunt obisnuita.
Am 15 ani, iar eu am tot ce isi putea dori oricine. Am facut multe calatori in toata lumea, am primit multe cadouri, iar toate poftele mele au fost indeplinite. Aceste lucruri luxoase nu au fost bucurii pentru mine. As fi vrut sa am o familie care ma iubeste si o viata normala, iar cel mai important lucru, as fi vrut sa nu mai fiu o ciudata.
Craciunul. Sarbatoarea mea favorita. Intotdeauna mi-a placut aceasta sarbatoare. O sarbatoare in care familile sunt mai iubitoare ca niciodata, dar nu si a mea. Dar nu mai conteaza. Sunt obisnuita cu aceste lucruri, asa ca nu imi mai fac griji. Ca in fiecare an, parintii mei planuiesc o mare petrecere, la care vor fi invitati multi nobili si lorzi. Ca de obicei, eu tin un recital de pian. Parintii mei au vrut neaparat sa invat sa cant la pian. Ei mi-au pregatit un cantec pe masura, dar mie nu imi placea, era la fel ca si celelalte, vesele si vioaie. Nu imi facea placere sa cant astfel de cantece pe care trebuia sa le cant din suflet pentru ca eu niciodata nu am simtit cu adevarat mesajul melodiei.
Este ora 19:00, iar invitatii deja incep sa se adune in sufrageria noastra. Dupa ce a trebuit sa ma ocup de invitati si de primirea lor acasa la noi, a venit timpul meu. A venit timpul sa cant la pian. Ma asez frumos pe taburetul cu pernuta rosie si incep sa cant melodia impusa de parintii mei. Cantam, dar gandurile mele erau departe. Nu ma mai gandeam la nimic, eram pur si simplu dusa de val. Observ ,totusi, privirile celorlalti care erau imbatati de notele muzicale, dar in acelasi timp oripilati de mine, de o ciudata. Doar o privire imi atrase in mod special atentia, cea a nobilului William McLeod, un nobil tanar, blond cu ochii albastri ce era tot timpul indragit de toata lumea. Nu il mai vazuse niciodata, dar parca il stiam de o vesnicie. Privirea lui, nu era ca a celorlalti plina de dispret, era doar fascinat de melodie. Inchei cu succes recitalul, dar o voce din multime imi spune:
-Hannah canta ceva mai trist. O melodie si pentru cei care nu isi petrec Craciunul ca si noi.
Ma uit uimita prin multime si vad persoana ce a rostit acele cuvinte. Era William McLeod. Spusele lui imi umpleau inima de bucurie. In sfarsit a venit momentul sa fac si ce imi place. Incep sa cant melodia ce ma reprezenta. O melodie trista dar in acelasi timp plina de impliniri. Incep sa cant, dar ma apuca o stare profunda de tristete. In mijlocul recitatului rabufnesc in plans. Acum plang in hohote. Ma opresc si incep sa alerg. Alerg afara. Nu ma mai opresc. Ma opresc doar in curtea din spatele casei. Un loc splendid in care natura isi arata tot ce e mai frumos in lume. Ma asez pe banca de granit, de langa brazii desi. Plangeam. Dar de ce? De ce plangeam? Plangeam pentru ca sunt o ciudata sau pentru ca nimeni nu ma iubeste? Gandurile sunt schimbate brusc de altele si in minte se nasc ura fata de ceilalti dar si fata de mine. Cad in genunchi si plang, cand deodata gasesc o mica lama pe jos. O iau in mana si ma uit la taisul ei ce straluceste in razele lunii. Ma uit insistent la ea si iau o decizie ce urma sa imi schimbe viata pentru totdeauna.
O indrept spre incheietura mainii si imi zic in soapta „Oricum nimanui nu ii pasa!â€. In acel moment imi tai adanc pielea, dar si venele. Nu simt o durere prea mare, dar prin tot corpul trece un fior rece care ma inspaimanta. Eram slabita, nu puteam sa vorbesc bine si nu ma puteam misca. Eram intinsa pe jos, in timp ce sangele curgea din mana mea.
Deodata simt o atingere pe mana plina cu sange. Simt cum niste buze se lipesc de rana provocata de lama stralucitoare. Simt cum sange este sorbit cu lacomie din mine. Ma uit la ce se intampla si vad cum cineva imi suge sangele. Ma uit mai atent si il vad pe William McLeod.
-Ce esti tu? Il intreb cu o jumatate de gura.
-Eu? Eu sunt un vampir, scumpa mea. Zise el cu un zambet ciudat pe fata.
-Nu vreau sa mor! Nu ma lasa sa mor! Il implor eu pe el.
-Nu-ti fa griji, nu vei muri. Imi zise el pe un ton foarte bland, in timp se el isi taie venele cu aceasi lama pe care o folosisem eu.
Sangele curgea din mana lui, iar el imi picurase cateva picaturi pe buze. Imi ling usor buzele si simt sangele. Dupa acesta am avut un sentiment ciudat, ma facea sa mai vreau acel sange. Ma ridicam incet si ma indreptam spre mana nobilului. Incep sa absorb acel sange cu multa egoism, pana cand paralizez. Nu ma mai pot misca. O durere cumplita ma cuprinde. Parca o sabie trecea prin trupul meu fara mila.
-Ce se intampla cu mine? Zic eu foarte speriata.
-Linisteste-te! Iti moare corpul! Nu ii da atentie! In curand nu vei mai simti nimic. Imi zise el calm.
Acea durere se amplifica foarte mult. Simt cum inima imi bate cu putere. Dintr-o data totul se opreste. Inima se opresete si totul se intuneca in fata ochilor. Nu aud, nu vad si nu ma pot misca.
Soarele rasare, iar eu stau intinsa pe iarba, aproape moarta. Dintr-o data il aud pe William.
-Nuuuu!
Dupa acest strigat mi-am dat seama ca soarele se arata. Ma trezesc. Ma ridica obosita si ma uit in jur. Sunt singura. Soarele e pe cer, iar eu intru in casa linistita, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
Pasesc in casa si ii vad pe parintii mei ce adunau paharele de cristal de prin sufragerie. Ma privesc si ma intreaba nervosi:
-Unde ai fost?
Nu raspund. Urc scarile din marmura si ma indrept spre camera mea. Ma asez pe patul cu lenjerie din matase alba si adorm intr-o clipita.
Ma trezesc abia dupa ce soarele apune, iar in camera apare mama mea care ma intreaba:
-Nu mananci?
-Ba da. Spun eu, in timp ce ma duc spre bucatarie.
In fata mi se pune o farfurie plina cu bunatati. Iau o imbucatura si totul mi se pare ciudat. Nimic nu mai are gust si oricat de mult as fi mancat nu mi-ar fi potolit foamea pe care o aveam. Ies din casa fara sa spun nimanui nimic.
Ma plimb pe strazi, prin intunerica. Nefiind atenta am dat peste cineva.
-Ma scuzati! Nu eram atenta! Spun eu putin zapacita.
-Nu e nimic, Hannah! Zise acesta.
-William? Ce mi-ai facut? Ce se intampla cu mine?