Răspunsuri: 69
Subiecte: 4
Data înregistrării: Apr 2011
Reputație:
8
Zupi: 543 z
Puteti critica asa cum vreti, dar nu in bataie de joc.
Norisori
Ia-ma de mana si haide sa zburam pe norisorii de praf, ce apar din cauza masinilor si sa incercam sa plutim peste gropile din asfalt si nu conteaza daca ne topim de la caldura.
Inchide ochii si tine-ma strans, caci daca-mi dai drumul singur nu vei reusii sa mai treci prin aceasta jungla numita viata si o sa regreti. Si stii ca regretele iti fac inima trista si saraca incepe sa planga, iar lacrimile-i curg siroaie pe obraji si din cauza crizei n-are bani de batista.
Stii ca eu tin la tine si ti-as oferi stelele, dar sunt doar niste mingi de praf si gaze si n-ai avea ce face cu ele. Ti-as da luna, dar e prea mare si e rece, iar tu ai nevoie de caldura.
Mai bine mergem la magazinul din colt si-ti cumpar o ingheta de ciocolata de 1,5 lei si o sa-ti placa. O s-o mananci repede si iar o sa-ti ramana urme pe buze si obraz si eu o sa intind degetele si o sa te sterg usor.
Iar o sa-mi musc buza si o sa ma abtin sa nu te mangai, sa nu te ating sau sa te sarut. Lumea trece pe langa noi si chiar daca tu crezi ca nu se uita sunt atatea priviri si n-ai de unde sa sti care te sageteaza.
Parca ar sti ce vreau sa fac si din gurile inchise se aud cuvinte jicnitoare si ne fac in toate felurile, dar nu se uita la ei ca sunt niste taraturi si i-as stropii cu benzina si apoi le-as da foc.
Ma apropii si mai mult de tine si continui sa privesc oglinda lacului, dar eu te privesc pe tine. Apa iti reflecta chipul ce eu vreau sa-l mangai, ochii ce i-as privii mereu si mai ales acele buze de care nu ma mai satur.
Iti ating usor degetele ce se odihnesc relaxate pe lemnul bancii si apoi le asez pe ale mele peste si iti strang usor incheietura. O femeie in varsta se opreste in fata noastra si isi face cruce, dar nu ma intereseaza; o vad plecand si o injur in gand.
Imi intorc privirea catre tine si razele soarelui iti mangaie parul si ma face gelos. De ce el are voie si eu nu?
Peste cateva clipe trece un baietel alergand dupa o minge colorata; ce stie el? E asa micut si nu-si da seama cat de pacatosi suntem noi fata de el; dar are sa creasca si o sa ne urmeze, o sa guste pacatul, o sa-i placa si o sa mai ceara.
Ti-am cuprins umerii cu mana dreapta si ai tresarit usor, apoi mi-ai zambit timid. M-am aplecat si mi-am apropiat chipul de al tau si atunci a trecut o pereche de indragostiti, ce cand ne-au zarit s-au intors din drum.
Respiratiile noastre se combinau si cand ti-am atins buzele ai vrut sa ma impingi, dar ti-am prins mana si m-am lasat mai mult peste tine. Buzele tale aveau ceva ce ma faceau sa vreau mai mult si nu stiu ce-as fi facut fara tine.
Am intrerupt sarutul si mi-ai zambit cald ca de obicei; ti-ai rezemat capul pe umarul meu si am mai stat asa cateva minute apoi am plecat.
Incepuse sa bata vantul si parul tau arata asa de frumos ciufulit; ce mi-ar fi placut sa-mi trec degetele prin el.
Te iubesc!
De-ar sti ca-l iubesc!
Haide sa alergam dupa nori si sa-i rugam sa ne duca si pe noi,sa putem vedea orasul de sus si sa zambim fara ca toti sa ne vada.
Proza este scrisa prin 2010 si o sa le pun in ordinea in care au fost scrise. N-au toate aceeasi tema, deci nu vor fi doar yaoi. O sa mai pun atunci cand vor aparea comentarii, nu-mi plac deloc double posturile.
Răspunsuri: 69
Subiecte: 4
Data înregistrării: Apr 2011
Reputație:
8
Zupi: 543 z
Apreciez comentariile, dar nu va ingramaditi....
-Artiştii sunt extraordinari…
-……….
-Artiştii sunt minunaţi,ei sunt…
-nebuni !
Astfel de discuţii existau mereu între mine şi pãrinţii mei deoarece eu nu acceptam sã merg la o facultate aleasã de ei, sã devin medic şi sã câştig mulţi bani. Eu doream sã reuşesc sã tipãresc poeziile, sã le arãt tuturor lumea ce-o vãd eu. Dar ai mei nu mã susţineau.
Era ca şi cum mã luptam cu morile de vânt în fiecare zi şi poate din cauza sensibilitãţii mele sau poate pentru cã eram aşa cum mã descriau ei, ajunsesem sã nu mai ies afarã. Îmi petreceam timpul citind cãrţi legate de cele mai crude rãzboaie,orice poezie sau lucrare ce cuprindea şi transmitea acea stare de depresie dulce.
La început mama crezuse cã glumesc când ziceam cã aş da orice sã locuiesc într-o mansardã, înconjuratã de cãrţi, scriind toatã ziua, uitând sã mãnânc şi simţind frigul îngheţându-mi sângele.
Începuserã amândoi sã observe cã mã schimb treptat şi chiar dacã la facultate îmi dãdeam silinţa şi aveam cele mai bune note, în interior ştiam cã nu e ceea ce-mi doresc. Dupa ce-mi terminam temele evadam din lumea formulelor chimice şi a plantelor şi mã aruncam în vârtejul de versuri sumbre, vedeam imaginile pictate cu sânge pe pereţi şi diferite voci începeau sã-mi recite poeme superbe.
Nu puteam sã zic cã ajunsesem nebunã, dar simţeam cum mintea mi se degradeazã uşor şi nu mai am gândirea de dinainte. Acum totul mi se pãrea sec, pãrinţii îmi apãreau strãini, soarele nu mai rãsãrea pentru mine şi parcã trãiam într-o lume ce se afla în interiorul lumii deja existente.
Nopţile ajunseserã zile şi scriam fãrã sã mã gândesc cã orele trec şi eu nu mai dorm, cã acel nesomn îmi face rãu şi cã sãnãtatea mea începe sã şubrezeascã. Scriam poezii aproape fãrã sens şi mã simţeam atât de bine visând cu ochii deschişi la chestii iraţionale, dar care pãreau atât de speciale, de vii, de mirifice.
Imaginaţia ajunsese un drog şi pot sã zic cã plãteam destul de mult. Pentru câteva clipe în care mã puteam simţi bine ,ca şi cum aş fi mâncat cea mai bunã ciocolatã, mã simţeam apoi rãu câteva zile. Mama se obişnuise sã mã gãseascã dimineaţa dormind în tricou întinsã pe jos şi cu foi împrãştiate prin camerã sau tolãnitã pe pervaz,
Câte morale nu luam pentru cã nu eram ca ceilalţi şi cã o fãceam de râs, dar mie nu-mi pãsa. Consideram cã fac bine, cã prin acele poezii eu pot ajunge sus, cã pot strãlucii. Dar nu observam cã prin acel vis viaţa mea ajunsese o lumânare ce la orice adiere mai puternicã de vânt avea sã se stingã.
Pãşeam pe sârmã şi dedesubt se afla o prãpastie adâncã. Mergeam fãrã teamã, aproape cu zãmbetul pe buze, simţind cum ceva mã împinge sã continui,sã mã arunc în gol. Vântul îmi îngheţa spatele şi pãrul era fluturat în toate direcţiile. Paşii îmi erau siguri şi chiar dacã eram vrãjitã de lumea aceea fantasticã şi prinsã în mrejele halucinaţiilor,încã mai eram conştientã şi ştiam cã îmi pierd minţile.
Însã mereu apãrea ceva ce mã trãgea înapoi şi ore aca eu sã raman acolo, sã continui sã scriu acele deliruri pe foi şi sã le arunc lângã celelalte de lângã pat. Teancul creştea mereu şi speranţa mea de a mai fi o persoanã normalã scãdea.Ciudat era cã eram conştientã, simţeam cum înnebunesc treptat, dar nu aveam curaj sã lupt.
Pânã într-o zi când tata n-a mai înghiţit prostiile mele şi a venit în camera ;dormeam ca de obicei în blugi de-o culoare ştearsã, în vechiul tricou pãtat de cernealã şi întinsã pe parchet. Mi-a luat toate poeziile şi le-a ars, iar eu am primit un duş cu apã rece şi o moralã ce nu se mai termina.
Îl ascultam stând pe pat cu privirea plecatã, cu picãturi de apã curgându-mi din pãr şi el credea cã o sã-mi cer scuze, ca v-oi plânge pentru cã mi-e ruşine, însã eu doar doream sã plece şi sã mã lase. Ei deja nu mai contau pentru mine şi nu îi mai consideram parinţi.
S-a apropiat uşor de mine şi a vrut sã mã ia în braţe, însã i-am dat peste mânã şi m-am aşezat lângã perete. Mi-am ridicat ochii şi l-am privit fix ; lacrimile îmi curgeau pe obraji şi îl uram, el imi distrusese viaţa.
-Ieşi !Pleacã !am ţipat cât am putut.
Dupã ce uşa s-a închis mi-am strâns genunchii la piept şi pentru câteva clipe îmi pãrea rãu cã-mi distrug viaţa, cã le-o stric lor, dar o data cu venirea nopţii visele mele au reînceput.
Răspunsuri: 69
Subiecte: 4
Data înregistrării: Apr 2011
Reputație:
8
Zupi: 543 z
Ador comentariile voastre.
Realitate transparentă
Ţi-am spus vreodată că te urăsc şi te vreau mort?Cred că am uitat să-ţi zic asta,însă de fiecare dată când ne vedeam începeam să-ţi spun tot ce-am făcut şi să dau detalii mai mult decât necesare.
Stâteai şi mă priveai deşi niciodată nu reuşeam să desluşesc ceva în ochii tăi şi îmi zâmbeai.Mă obişnuisem cu zâmbetul tău fals şi măcar mă ascultai;dar şi tu erai la fel de fals ca ei,mult mai fals.
Am zâmbit vag şi am privit prin geamul aburit de răcoarea nopţii;stropii cădeau grei şi se loveau de asfaltul prăfuit.Puţini oameni mai treceau la acea oră pe stradă şi arătau aşa de caraghios cu degetele încleştate pe mănerul umbrelei.Ca şi cum se temeau că ar fi putut fi luaţi pe sus.În rest umbre slabe ale clădirilor se oglindesc în balţile cenuşii,iar stâlpii de iluminat par lumânări.
Mă depărtez de geam şi ochii mi se lovesc de chipul tău ce-a devenit alb;arată aşa de pur în toată această mare de întuneric.Încep să merg şi ecoul paşilor mei rasună stricând liniştea;parcă o şi văd.Ca o faptură firavă ce zace într-o baltă de sănge şi arată aşa de frumos.
Acelasi contrast perfect îl zăresc la tine;mă las în genunchi şi îţi dau câteva şuviţe la o parte atingănd fruntea ce acum e rece şi încă atât de caldă.Degetele mele sunt atinse de un lichid lipicios şi odata atins de buzele mele devine sărat.Nu-mi pot reţine un zâmbet;eşti atât de vulnerabil acum şi totuşi zâmbeşti.
Niciodată nu ţi-a fost teamă şi îmi spuneai că nimeni nu ar reuşi să te ucidă;nici măcar moartea.Dar eu,eu am făcut-o.Continui să-ţi mângâi faţa şi îmi place că încă pot să-mi zăresc chipul în irisul ochilor tăi;acel verde ce l-am urât atât de mult şi care mă făcea fericit.
Mereu ai ştiut să sfidezi.Îti plăcea să ai dreptate şi să-i calci în picioare pe toţi.Deşi ei se recunoşteau învinşi nu te opreai;ai fi dat orice să-i vezi suferind,să-i auzi ţipând de durere şi poate şi plecaţi la picioarele tale.Dar eu niciodată nu mi-am plecat fruntea şi n-ai reuşit să mă faci să tac şi am plătit.Mai mult decât ar crede unii şi totuşi atât de puţin.
Ceasul continuă să ticăie şi parcă acel sunet ritmic mă zgârie pe creieri;îmi pătrunde în minte şi distruge uşor legăturile dintre neuroni,apoi îi sfarmă şi pe ei.Oare câţi au mai rămas?De câteva minute,sau ore mă gândesc să plec şi să te las aici,dar n-ar fi frumos din partea mea.Totusi cine spune că eu mă port bine.
Mă ridic şi merg către micuţul cuier din lemn lăcuit;îmi iau paltonul şi mă încalţ.Apăs pe clanţă şi un clic cunoscut se aude;aştept câteva clipe şi deschid uşa.Nu îndrăznesc să plec;ceva mă reţine şi se pare că nici aşa nu pot să scap de tine.Oftez şi mă întorc închizând uşa şi lăsându-mi haina şi încălţămintea.
M-apropii de tine şi mă aşez;îţi mângâi obrazul cu degetele şi îmi muşc buza inferioară.Simt o căldură familiară şi o mână şi mai cunoscută ce-mi umblă prin păr.Închid ochii şi soarele puternic al dimineţii mă orbeşte pentru câteva clipe apoi îţi zăresc chipul somnoros pe jumătate afundat în perna.Iar am visat...
Zâmbesc şi mă mişc prin pat până ajung aproape de tine;deşi nu mai dormi ţi ochii închişi şi aştepţi ca eu să fac ceva.Oftez uşor şi îmi lipesc uşor fruntea de pieptul tău;inima îţi bate ritmic şi mi-era dor să o aud.Măcar până la noapte.
Răspunsuri: 69
Subiecte: 4
Data înregistrării: Apr 2011
Reputație:
8
Zupi: 543 z
Întrebări fără răspuns
Simţeam frigul prin materialul hainelor şi chiar mă lăsasem minţit de razele soarelui de februarie. Peisajul era unul parcă schiţat de un student în primul an la arte, culorile erau moarte, negru era prăfuit, albul prea galben, iar celelalte nuanţe de roşu, albastru şi verde erau prea strălucitoare.
Mă aflam iarăşi pe aceste străzi, după ce timp de patru ani, cutreierasem altele alături de persoane c-o altă cultură, c-un alt sange în vene, alt suflet. Plecasem copil cu mâna strânsă puternic de degetele mamei, cu părul căzând în cârlionţi pe frunte, cu ochii mici şi plini de vise şi acum mă întorsesem tânăr cu ele în buzunarele gecii prea subţiri pentru un astfel de anotimp, cu părul tuns scurt fluturat de vântul rece, cu privirea goală.
Totul părea vechi ,fad, prăfuit, vitrinele nu-mi mai făceau cu ochiul, dulciurile păreau parcă de plastic în culorile lor îmbietoare, jucăriile parcă veneau dintr-un alt timp. Îmi simţeam sufletul rece, mintea arzând şi ştiam că lipseşte ceva. Şi pentru acel ceva zburasem cu avionul înapoi în vechea mea ţară.
O amintire înceţoşată, niste cuvinte spuse într-o noapte în beţia somnului, un sarut fugar şi nişte vise total neortodoxe. Nici măcar nu ştiam dacă el s-a gândit vreodată la aşa ceva, dacă a fost un dram de adevăr în acele vorbe. Poate o să înceapă să râdă când eu o să încerc pe-un ton înecat să-i explic ce caut aici şi ce vreau.
Zâmbesc când îmi amintesc că noi niciodată nu ne răspundeam aşa cum făceau toţi ceilalţi şi singurul crâmpei din acele zile ce mi-a rămas e din acea noapte ploioasă.
-Când pleci ?mă întrebă răsfoind o revistă ce ve ape copertă o maşină.
-Îti va fi dor de mine ?întreb eu privindu-l.
-Dacă o să ai nevoie de ceva o să mă suni ?continua el.
-Vei găsi pe altcineva cu care să stai,aşa-i?
-După ce devii major vei veni să mă vezi?zise el ridicându-şi ochii şi privindu-mă.
-Şi-ţi aduc tort cu ciocolată?
-O să-mi zici „te iubesc�continuă el zâmbind.
-Şi mă vei crede,nu-i aşa?
Sunetul monezilor pe geamul tejghelei m-a trezit din scurta mea visare şi am luat zâmbind cutia de carton, împachetată frumos şi legată c-o fundă bleu. Am ieşit şi clopoţelul mi-a spus „La revedere !Mai poftiţi pe la noi.†Geamurile fumurii ale autobuzului, feţele zâmbitoare, triste, glumele, miresmele de scorţişoară, lemn, mere, hainele gri, tricourile cu imprimeuri, tufişurile galbene, blocurile cenuşii, m-au dus la destinaţie.
Scârţâitul uşii m-a condus până la etajul unu, apoi m-a lasat în compania ecoului treptelor şi până la etajul trei am fost îmbrăţişat de ultimele razele ale discului ce devenise albicios. Am ciocănit uşor şi în câteva clipe tot trecutul m-a lovit ca o boare caldă şi mirosul de cozonac, nuci,jocurile, glumele, zâmbetele mi-au invadat simţurile.
-Îmi zici „te iubesc !†?spuse el studiindu-mă.
-Ai să mă crezi ?am zis intrând şi am închis uşa.
Răspunsuri: 69
Subiecte: 4
Data înregistrării: Apr 2011
Reputație:
8
Zupi: 543 z
Iubire pura
Nu mai ştiu de când merg şi linia ferată nu se mai termină; copacii au început să devină săraci şi acum doar mici tufişuri uscate şi ierburi lungi şi slabe mă mai urmăresc. Vântul suflă ca un nebun şi nu-mi pasă că-mi trece prin pantalonii de pânză sau prin hanoracul pe sub care nu mai am decât un tricou de vară.
Păşesc în continuare şi nici măcar gânduri nu mai am; doar melodia ce e dată pe repet se mai aude din căştile mp3-ului şi mă mir cum mai am baterie. Sunetul chitării îmi inundă urechile şi de când o tot ascult am învăţat atât versurile cât şi notele..chiar dacă mi s-ar termina bateria eu tot aă continua s-o aud. E singurul lucru care îl mai am în minte în afara de o amintire pictată cu cărbune.
*
-Hai să ne oprim!ai zis pe un ton ce arăta o indiferenţă hotărâtă.
Am zâmbit trist în timp ce lacrimile strânse în colţurile ochilor au început să curgă pe obraji şi apoi să coboare pe gât udându-mi bluza subţire.
-Ştiu că pare o glumă ,dar te iubesc!
Ştiam asta..îmi zisesei aceste cuvinte de fiecare dată când ne prindea răsăritul pe acea stâncă spălată de valuri şi care ne era casă. Nu-mi mai amintesc de cât timp nu mai dădusem pe acolo cum nici atunci nu mai ştiam. Ţi-am cuprins degetele mâinii ce mângâiau iarba uscată şi le-am strâns uşor; erau lungi, reci şi albe aşa cum le ştiam. Nu aveam cum să nu le cunosc mai ales că urmele lor erau prin părul meu şi amintirile mi-erau pline de mângâierile tale care niciodată nu erau calde.
*
Se spune că cei care au mâinile reci sunt sinceri şi aşa erai şi tu; dădeai dovadă de o sinceritate atât de dulce când îmi spuneai că mă uraşti. Te întrebam de ce simţi asta pentru mine în loc de iubire şi îmi spuneai că amorul e doar pentru oameni normali. Noi nu eram şi mai ales tu.
Ştiu şi acum frunzele din parc ce dansau melancolic şi acel tânăr ce stătea şi cânta la chitară sub teiul ce stătea să cadă; se mai ţinea doar într-o jumătate de tulpină din cauza fulgerului ce lovise cu trei nopţi în urmă.
*M-am apropiat de tine şi te-am privit; erai exact ca toţi ceilalţi adolescenţi ce poartă părul făcut cu placa şi piercing în ureche. Purtai pantaloni strâmţi,bascheţi peste gleznă şi o bluză cu "The world is stupid!" ce-ţi venea peste şolduri.
-EÅŸti ciudat!
Nu m-ai privit ci doar ai continuat să mângâi coardele chitarei ce era atât de zgâriată şi mâzgălită cu zeci de culori încât mă întrebam cum mai funcţionează. Vântul adia lin şi liniştea era peste tot;doar acea melodie se auzea. Nu ştiu de ce am rămas acolo şi n-am plecat; era vina cântecului sau a ta?
*
Nu ştiam, dar nici n-am vrut să aflu. De atunci ne vedeam mereu sub teiul ce trebuia să cadă, dar nu cădea şi îmi cântai acea melodie fără să-ţi cer asta sau să mă întrebi. Ea vorbea pentru noi şi era de ajuns; tot prin notele ei dragostea noastră a apărut şi a crescut frumos ca un măr mângâiat de soare.
Tot pe notele ei a fost şi primul sărut; deşi chitara era pe iarbă şi nu în braţele tale melodia continua să se audă. Mintea mea era plină de ea şi nu ştiu dacă simţeam buzele tale sau sunetele; trupul mi-era cuprins de fiori şi mângâierile erau atât de reci încât ardeau.
Greşit gramatical ar fi să spun asta, dar aşa era; erau reci, dar mă ardeau. Iubeam răcoarea lor şi totuşi simţeam cum pielea se topeşte sub acţiunea lor.
Era un drog. Parcul pustiu în plină primăvară,teiul ce stătea ca o femeie cu formele la vedere, chitara ce n-o puteam vedea fără tine sau pe tine fără ea. Ştiam de cum ajungeam la intrarea în parc că tu eşti acolo şi totul e neschimbat; luam loc lânga tine cu capul pe iarbă şi închideam ochii. Dgetele tale mângâiau coardele şi melodia începea; mintea mea visa la plaje întinse ce erau sărutate de valuri şi parcă toată acea pasiune ce era între ele şi firele de nisip îmi trecea odată cu sângele prin vene.
Mereu plecam îngheţată de acolo şi cu hainele lipite de trup din cauza căldurii; care căldură nu ştiam. Era vina ta că mereu cântai acea melodie şi mintea mea avea nevoie de ea; un drog zilnic pe care numai tu puteai să mi-l dai.
*A venit toamna şi frunzele au fost măturate, iar teiul s-a înclinat şi mai mult. Acum arăta ca o tânără cu gâtul frânt şi atât de ispititor; ştiu că în acele zile te ţineam atât de strâns de talie încat abia reuşeai să-mi cânţi. Vroiam să te ţin atât de strâns încât să-ţi pătrundă degetele prin haine şi să-ţi ating pielea. Era un fel de foame bolnavă.
Ţi-am şi spus într-o zi acest gând pentru că pur şi simplu nu mai suportam să te vad atât de calm în timp ce eu fierbeam. Nu te-ai supărat ci chiar ai zâmbit; ai lăsat chitara să cadă în iarba ca o domnişoară ostennită şi mi-ai cuprins gura într-un sărut pe care îl mai vreau şi acum. A fost ca o doză puternică de narcotic şi parcă n-ar fi fost de ajuns, degetele tale au început să se plimbe nestingherite până nasturii micuţi s-au desfăcut.
Picături de ploaie cădeau din cer şi tu continuai să îmi iei şi ultimele fărâme de aer şi ceea ce unele fete numesc inocenţă.
*
Nu mi-a parut rău şi de atunci ai început să mă vizitezi în micuţa cameră în care stăteam şi care se afla deasupra unui bar. Lucram acolo ziua şi tu stăteai pe un scaun rezemat de perete şi cu chitara în mâini; toţi ascultau melodia ta pe care nu ştiu dacă o cântai conştient sau devenise un obicei incontrolabil.
Seara dupa ce curăţam mesele şi toate ajungeau la locurile lor, stingeam neoanele ce atârnau din tavan de nişte fire de sârmă şi urcam amândoi, unul în spatele celuilat. Învăţasem scenariul de la început până la sfarşit, dar mereu îl schimbai şi nu mă mai atrăgea să stiu ce se va întampla.
Luna se vedea prin perdelele ce abia se ţineau prinse în cinci cârlige şi lumina patul nefacut, pe care aşternuturile aşteptau reci. Îţi simţeam buzele fierbiniţi pe obraz, apoi mă sarutai fugar şi coborai pe gât..paşii se îndreptau spre pat şi atingerile deveneau mai calde şi degetele tale tot mai reci. Cum zăream cearceaful alb mintea mi se golea şi parcă ajungeam în transă. Dimineaţa când mă trezeam nu-mi mai aminteam ci doar te vedeam cu capul înfundat în pernă şi rătăcit în lumea viselor.
*Mergeam pe străzile acoperite de o pătură albă şi care erau atât de aglomerate în acea perioadă; părul îmi era plin de fulgi albi şi genele date cu rimel acum erau albe ca laptele. Obrajii îmi erau roşii, iar pantofii cu toc jos lăsau urme adânci în zăpadă. Aşteptasem să te zăresc în bar, din spatele perdelei stacojii,dar nu venisei şi nici în parc sub tei nu erai.
Acum teiul era doborât de tot şi pământul alb îi înghiţea trupul negricios şi crăpat. Acoperit de zăpadă proaspătă arată ca un mort învelit într-un cearceaf prea bine spălat şi care nu reuşea să-i acopere toată pielea din cauza lungimii. Era pustiu şi farmecul dispăruse,iar odată cu el şi tu; nici melodia nu se mai auzea, iar vântul nu reuşea s-o îngâne.
*
Am plecat de acolo cu lacrimi în ochi şi te-am căutat peste tot unde ai fi putut sta;nimeni nu te văzuse şi nu ştiau să-mi spună ceva care să mă ducă la tine. Mi-era teamă să nu te fi rătăcit printre străzile troienite, dar cunoşteai oraşul mai bine ca oricine şi nu ar fi putut să se întample. Trecând pe lângă podul ce ducea în oraşul vechi m-am gândit că ai fi putut merge acolo,dar nu cunoşteai pe nimeni şi spuneai mereu că nu e decât o relicvă ce trebuia ştearsă de pe hartă.
După ce-am colindat tot oraşul şi ajunsesem să-mi simt picioarele de plumb am auzit acea melodie inconfundabilă ce-mi aducea fericirea; am fugit în direcţia din care venea ,dar nu erai tu. Un tânăr blond şi slab o cânta pe o terasă; chitara era nouă şi melodia suna puţin prea clară. Degetele lui erau roşii de frig şi prea scurte, iar coardele prea lucioase şi întinse.
*
La o săptămână după ce zăpada a încetat să mai cadă m-am îmbrăcat cu o pereche de blugi şi un pulover crem pe gât; mi-am luat paltonul şi ghetele de lângă birou. Cheile mă aşteptau pe măsuţa de cafea lângă facturile ce trebuiau plătite.Am încuiat şi un sunet ca ceva zdrobit s-a auzit. Pesemne iar se stricase clanţa...am coborât scările şi după ce am salutat câteva persoane ce veniseră să-şi petreacă acea duminică la bar am ieşit. Clădirile erau triste şi la ferestre se puteau zări ghivece pline cu pământ negru semn că odată cu primavara vor răsări şi florile plantate din seminţe ieftine, dar care au un miros de câmp.
M-am urcat într-un taxi şi după o jumătate de oră am ajuns în faţa unei construcţii zugrăvite într-un gri ce parea o imbinare între alb şi maro. I-am plătit taximetristului şi intrând pe portiţa din lemn am traversat curtea. Poteca era străjuită de pietre aduse de la râu şi vopsite în culori de la roşu până la negricios.
M-a întâmpinat o doamnă simpatică atunci când am intrat în hol şi mi-am lăsat paltonul în cuier. M-a condus pe culoare şi scări întunecoase şi cu miros de mucegai şi aer închis. Am ajuns în dreptul unei uşi şi când am dat să intru femeia dispăruse.
Un alb imaculat mi-a lovit privirea şi uşa s-a închis cu un scârţâit scurt; te-am zărit într-un colţ cu chitara în braţe. Acum purtai o cămaşă albă şi pantaloni drepţi de aceeaşi culoare, iar părul îţi era tuns scurt. M-am apropiat de tine şi te-am mângâiat uşor îin timp ce mă aşezasem.
Sunetele au început să se audă mai întai timid şi melodia să se contureze; era aceeaşi ca atunci când am auzit-o prima dată. Un zâmbet mi-a apărut în colţul buzelor şi n-am putut să rostesc decât:
-Te urăsc la fel ca atunci!
*
Un piuit ascuţit se aude şi melodia se sfârşeşte;bateria s-a dus. Continui s-o fredonez şi să merg mai departe; te strâng şi mai tare de mână şi iti zâmbesc cald. Nu mai e mult..
Răspunsuri: 69
Subiecte: 4
Data înregistrării: Apr 2011
Reputație:
8
Zupi: 543 z
O proza scrisa azi.
Lanul cu maci
Privea pe geam şi încerca să se relaxeze puţin, începuse să-i amorţească spatele şi din cauza spaţiului strâmt dintre scaunul ei şi cel din faţă nu-şi mai simţea picioarele. Câmpii bicolore stăteau la soare, dezgolindu-şi pielea fără nicio jenă. Soarele îşi arunca razele pieziş şi câteva păsărele pluteau pe cer.
Îşi amintea şi acum clipa când primise scrisoarea şi parcă fusese ieri, de fapt se întâmplase exact după ce revenise din vacanţă. Plicul o aştepta cuminte pe măsuţa de cafea şi găsise ordine în apartament, semn că menajera trecuse pe acolo. Să nu uite s-o plătească la întoarcere. Îl deschisese şi observase că n-avea expeditor, doar adresa şi numele ei erau scrise cu litere de-o şchioapă, c-o cerneală aproape transparentă.
Aflase că o mătuşă din partea tatei îi lăsase moştenire o căsuţă în zona de nord a periferiei, cu o livadă micuţă şi o grădină. Vorbise cu o seară înainte să plece cu avocatul mătuşii şi îi dăduse adresa, trimiţându-i prin cineva cheile locuinţei.
Nu reuşise să adoarmă toată noaptea, căci corectase nişte articole ce trebuiau trimise la tipărit în acea dimineaţă şi nici măcar nu-si băuse cafeaua ca să nu piardă autobuzul.
Cu greu reuşi să-şi schimbe poziţia picioarelor şi nimerise mai prost decât înainte, le mişcă din nou şi simţi cum un fir de sârmă îi zgâriase pielea. Murmură ceva, muşcându-şi buza şi domnul de lângă ea îi aruncă o privire plictisită.
Oftă şi măcar nu-şi agăţase pantalonii, părul încă îi stătea bine şi puţinul rimel ce-l aplicase, pe fugă nu cursese. Însă îşi simţea bluza cu mânecă trei-sfert lipită de pielea spatelui şi era o senzaţie ce nu-i plăcea deloc. Abia aştepta să coboare şi să ia o gură mare de aer curat.
Ca să mai treacă timpul începu să răsfoiască o revistă de modă, privind la acele modele prea slabe ce zâmbeau fals. Însă hainele erau drăguţe şi mai ales pantofii cu toc înalt îi făceau cu ochiul, deşi rar purta. Văzu şi o bluziţă, albă cu buline mari negre, puţin strânsă pe talie, cu umerii goi. S-ar fi potrivit cu pantalonii ce-i avea acasă.
Reuşi în final să-şi strângă lucrurile şi să le îndese în rucsac, să apuce revista şi să-şi pună încălţările, apoi să coboare înainte ca şoferul să plece în trombă. Oare de ce toţi se grăbeau?
O luă încet pe drumul de ţară şi simţea soarele bătând-o direct în cap, razele i se strecurau pe sub pleoape şi creau o senzaţie de somnolenţă. Păşind pe pământul încins începu să i se facă destul de cald, aşa că în curând păşea cu balerinii în mână şi cu pantalonii ridicaţi până la genunchi. Nu mai părea deloc domnişoara C., care lucra la un ziar cu renume, perfecţionistă din fire şi care nu suporta praful.
Era doar o fată ce se ducea să vadă ce-i lăsase o mătuşă ce n-o cunoscuse şi poate să se plimbe puţin în mijlocul naturii. Nu vedea nimeni şi parcă şi casele se topeau sub atingerea soarelui, copacii îşi legănau lent crengile şi rar se auzea încet câte un câine din fundul vreunei curţi.
Ajunsese în final la casa numărul 18 şi deschise portiţa, păşind pe aleea din pietre de râu. Câteva rânduri de flori pe margine şi pământul era atât de crăpat, parcă erau bucăţi mari de ciocolată tăvălite prin ţărână. Îşi lăsă balerinii pe sală şi rucsacul pe un scaun împletit, pus la umbră şi descuind uşa, intră.
Căută prin dulapuri şi în final găşi o cană de fier, roşie cu buline albe, o umplu cu apă de la fântână şi udă florile. I se făcuse milă de ele şi nu putea pleca fără să le acorde atenţie, s-ar fi simţit prost.
Îşi continuă plimbarea mergând în livadă, simţind atingerea moale a ierbii, mirosul fructelor coapte şi până să ajungă la ultimul pom mâncase două mere mari şi dulci. Se şterse la colţurile gurii cu dosul palmei şi chicoti uşor amintindu-şi că aşa făcea şi când era mică.
Ochii îi sclipiră şi un zâmbet mare i se aşternu pe chip, mătuşa se pare că avea restul grădinii cultivată cu grâu şi acum prin pătura aurie apăruseră capete obraznice de maci. Auzise că macii miros frumos, însă niciodată nu simţise pe pielea ei. Se apropie şi începu să paşească prin lanul de grâu, culcând la pământ spice încărcate de rod, pământul îi ardea tălpile şi uneori mai atingea câte o piatră.
Se aşeză pe genunchi şi rupse un mac, aroma era uşor dulceagă, însă era ceva ce îi crea şi o stare de uşoara euforie. Deşi senzaţia era slabă într-o doză mai mare şi-ar fi pierdut minţile. Îşi prinse floarea în părul de culoarea castanelor şi se întinse pe spate, lăsând soarele să-i mângâie pielea.
Era aşa de plăcut să simţi vântul adiind şi spicele atingându-ţi obrajii. Secundele treceau mai greu şi poate ceasul adormise, poate nu observase nimeni că plecase şi dacă intra cineva poate n-avea să vadă micul rucsac sau perechea de balerini. Ar fi putut rămâne mult acolo, visând în lanul cu maci, mâncând mere, bând apă rece de la fântână şi odihnindu-se seara în scaunul confortabil.
Deschise uşor ochii şi printre razele orbitoare ale globului incandescent zări albastrul cerului, părea atât de lichid, ca şi cum s-ar fi uitat în apa unde stătuseră pensulele. Ar fi vrut să vadă ce-ar fi spus mama sa dacă i-ar fi spus că s-a trântit în lanul de grâu şi a umplut de praf bluza cea nouă. Ce-ar fi zis oare directorul ziarului dacă i-ar fi povestit boema ei escapadă, oare iubitul ei ar mai fi crezut-o cu capul pe umeri dacă îi spunea că umblase desculţă şi mâncase mere fără să le spele? Dar nu-i păsa, ei nu erau aici şi mai putea rămâne, macii o primeau.
Răspunsuri: 69
Subiecte: 4
Data înregistrării: Apr 2011
Reputație:
8
Zupi: 543 z
O proza facuta azi:)
Lasă-mă să văd prin ochii tăi
Simţea cum notele acelei melodii încep să-l zgârie pe creieri, însă nu îndrăznea să-i spună amicului său s-o oprească. Oftă şi se ridică de pe canapea aruncând teancul de partituri pe masă, însă în timp ce el se deplasă spre geam ele căzură şi se împrăştiară pe covor.
Deschise geamul şi zgomotul din stradă aşa pestriţ începu să-i cânte la ureche, bucurându-l şi parcă umplând acel gol. Auzea vorbele oamenilor, diversele voci, maşinile demarând şi gonind pe şosea, ciripitul păsărilor.
Cineva începuse să înjure în mijlocul pieţei din apropiere, însă pe el nu-l scârbeau acele vorbe, îi aduceau un zâmbet pe buze. Era ceva pur, frumos, în cea mai brută formă. Omul ăla transmitea atâtea sentimente pe care el şi le putea imagina auzindu-le.
-Tu nu vezi, ce câştigi dacă stai toată ziua şi caşti gura?!
Acele cuvinte deşi nu erau adresate lui ci veneau de undeva de afară, probabil o mamă îşi mustra copilul, îl făcură să-şi îngusteze privirea. Oamenii erau cele mai murdare şi nesimţite fiinţe. Niciodată nu apreciază ce au, ei nu ştiu cum se simte el. Nu-i văd ura din suflet, dorinţa ce-i arde în piept şi ar vrea să-i calce în picioare, să le arate cum e să fie în locul lui.
Auzi paşi venind spre el prietenul său se opri în faţa lui, probabil acum îl privea ca de obicei cu acel zâmbet în colţul gurii şi ochii sclipindu-i. Îşi ridică mâna şi îi mângâie uşor obrazul, acesta apropiindu-se şi mai mult de el şi cuprinzându-l în braţe.
Strângea din dinţi şi deşi era nervos nu vroia să-şi verse furia pe el, nu merita asta. Ar fi putut pleca oricând după accident, dar el rămăsese acolo având grijă de el şi ajutându-l să meargă la spectacole şi să-i îngrijească casa.
-Tot supărat eşti Victor?
Vocea lui suna blândă, calmă, însă putea simţi în esenţă o siguranţă şi parcă încă ceva. Prima dată când îl văzuse, de fapt îl auzise se oprise câteva clipe ca să vadă cui îi aparţine acea voce. Îşi amintea şi acum zâmbetul lui cald şi nonşalanţa cu care purta blugii ăia prăfuiţi şi tricou pe când toţi erau la costum şi scoşi ca din cutie.
-Nu vrei să vorbim?
Acum mai mult ca sigur îşi lăsase capul într-o parte şi-l studia din profil, îl văzuse nu de puţine ori stând aşa şi privindu-l, însă cu timpul observase că nu-l deranjează. Existase acea chimie între ei de la bun început şi în loc să se retragă cât totul devenise ciudat ei se apropiaseră şi mai mult. Se jucau cu focul, însă le plăcea, vroiau să vadă cum e să te arzi.
-Victor! îl auzi plângându-se. Niciodată nu mă bagi în seamă!
Zâmbi şi savură fiorul ce-i gâdila pielea. El nici nu ştia câte sentimente pusese în acele vorbe şi ce satisfacţie îi dădea. De când nu mai putuse să-l vadă, să-i ştie chipul scăldat în lacrimi îl manipula în aşa fel încât vorbele lui să capete acele sentimente şi trăiri încât să le poată simţi.
-Iarta-mă! rosti.
Îl cuprinse şi el în braţe şi îi atinse uşor fruntea cu buzele, simţindu-i căldura şi îl „vedea†confuz. În faţa ochilor îi dansau culori şi note muzicale, umbrele camerei şi mobilele. Fiecare obiect avea o notă muzicală sau o melodie, se învăţase să umble prin casă fără să mai aibă nevoie a vedea.
-Uite Victor, apune soarele! spuse iubitul său cu entuziasm.
Parcă era un copilaş ce are în faţa ochilor o acadea uriaşă şi colorată. Se întoarse cu faţa spre geam cuprinzându-i talia şi-l sărută uşor pe buze. Scena se repeta în fiecare seară, în fiecare săptămână, de doi ani încoace.
-Cum arată?
Câteva clipe fu linişte, apoi el începu să vorbească, la început nesigur şi timid, pe urma cuvintele începură să curgă. Îşi imagina şi el un apus cu nuanţe vii, roşul curgând peste clădiri ca sângele, auriul împletindu-se cu albastrul şi sărutându-se pătimaş, violetul îşi făcea şi el apariţia trufaş şi în acelaşi timp zâmbitor. Pentru el fiecare apus era altfel, avea alte nuanţe, mai vii, însă reci, căci ochii îi erau scăldaţi în beznă.
Răspunsuri: 314
Subiecte: 8
Data înregistrării: Jun 2010
Reputație:
28
Zupi: 1.052 z
ti-am citit numai ultimul oneshot pentru ca acuma nu am rabdarea sa le citesc pe toate, deci numai despre el o sa-mi dau cu parerea, nu ca prea as avea ce
titlul suna bine, si are intr-o oarecare masura legatura cu continutul, totusi cred ca puteai gasi unul mai adecvat, din anumite motive necunoscute mi se pare nepotrivit, nu stiu de ce, pur si simplu mi se pare, bine, asta e doar parerea mea
despre continut, mi-a placut mult, adica la inceput nu ma incantat in mod deosebit, credeam ca o sa fie putin sec
totusi, ai reusit sa ma surprinzi
"Pentru el fiecare apus era altfel, avea alte nuanţe, mai vii, însă reci, căci ochii îi erau scăldaţi în beznă." Sfarsitul a fost superb, totusi ai fi putut sa nu te opresti, sa descri mai mult sentimentul de a nu putea vedea
incearca as te pui mai mult in pielea personajului, mai ales ca sunt create de tine, incearca sa simti ceea ce simte el in situatia creata, pentru ca a fi orb ii ceva de-a dreptul ingrozitor si dureros
m-am lungit cam mult
sper ca nu te-am descurajat sau ceva caci imi place mult cum scrii, in plus nu te astepta la prea multe comentari la oneshot-uri, de obicei userii comenteaza doar fic-urile
mai ales la tine, nu prea este ce comenta, ma mir ca am reusit sa umplu atatea randuri
deci succes in continuare si tinete de treaba
bye bye
|