Mister!

[MisS.sAdiStic]

Oke, acesta e un alt one shot, ii este dedicat lui Sethy ~ care daca nu imi va fi supus de acum in colo retrag totul ~ cat si tuturor celor pasionati de supranaturar, de fenomene stranii.
Sper sa va placa, Lectura Placuta!

Mister

Intunericul, protectorul tuturor misterelor, tuturor fenomenelor stranii. Niciodata nu poti sti ce se ascunde intr-un loc in care doar razele lunii pot ajunge, sau in spatele unei umbre trecatoare. Cate suflete goale si cate priviri ratacite misuna fara ca noi sa realizam?
De acest lucru ma ocup eu, sa aflu ce exista in spatele acestor fenomene ce strapung cu sageti de foc temerile oamenilor. Ce naste prin toate colturile lumii mituri, povesti cu scopul de a ingrozi muritorii.
Povesti, legende, mituri sau simple barfe, toate trebuie sa aibe o samanta de adevar, un sambure ce provoaca cresterea si raspandirea acestora.
Seara de seara ma plimb pe strazile pustii ale Transilvaniei in cautarea raspunsurilor, in speranta ca incapatanarea si pasiunea mea pentru tot ce inseamna supranatural ma va conduce la insasi o astfel de fiinta. Am renuntat la familie, am renunta la prieteni si sunt pe cale sa renunt la propria viata, doar ca sa intalnesc o astfel de entitate. Nu-mi pasa daca as sfarsi in chinuri, satisfactia ca in sfarsit am inteles, ~sau poate ca inteles e prea mult spus ~ ca am putut privi un lucru cu calitatii infinite, ar ineca intreaga durere. Gandindu-te ca undeva, in acea obscuritate, cineva te pandeste, oare ce ar crede despre tine? El posedand puteri inimaginabile iar tu, ce-ti traiesti zilele care te conduc cu fiecare minut mai aproape de moarte, atat de fragil... Oare ar fi la fel cum privim noi furnicile? Probabil, dar nu-s in totalitate sigur.
De mic am simtit o atractie pentru lucrurile intitulate paranormale, ba chiar pretindeam ca pot vorbii cu fantomele. Ha, acum imi vine sa rad de naivitatea pe care o posedam si pe care ceilalti erau obligati sa o suporte. Cum nu incetam sa-mi ingrozesc vecinii transmitandu-le asa zise mesaje de la rudele lor moarte.
Parintii mei nu m-au sustinut niciodata, nu mi-au inteles niciodata aceasta pasiune, adresandu-mi tot mai des replici ce m-au marcat si inca le mai simt ca pe niste rani adanci ce nu vor sa se vindece. Totusi, acest lucru nu m-a schimbat, nu m-a putut impiedica sa-mi continui cercetarile.
Mi-am inceput viata nocturna de pe la varsta de 15 ani, desi pe atunci nu stiam ce inseamna cu adevarat acest lucru. La inceput mi-a fost greu sa ma adaptez acestui nou stil de viata, ziua odihnindu-ma iar seara cutreierand. Dar cu timpul a devenit suportabil, ba chiar acceptabil.
Acum, pentru mine, e un ritm de viata normal, desi uneori sunt obligat sa nu-l respect.
Cu varsta de 17 ani impliniti simt cum aripile mele sunt pregatite sa imbratiseze nemarginitul cer, dand uitare custii in care au fost inchise. Parintii au renuntat la ideea de a ma readuce la stagiul de copil normal, lasandu-ma sa fac ceea ce doresc, desi nu au mentionat niciodata ca sunt de acord cu drumul pe care am ales sa ma aventurez. Insa eu voi merge in continuare, nepasator la vorbele si gandurile altor persoane, inaltandu-ma pana voi reusi sa-mi ating telul.

***

Imi amintesc ziua cand am fost invitat la nunta unei rude de a mea. Nu voiam sa merg, dar replica tatalui meu a fost mult prea dura ca sa ma mai pot impotrivi. Cu toate astea, nu pot spune ca nu a fost o experienta memorabila.
Momentul cand ea a venit langa mine, cand mi-a soptit cu un glas ce m-a dus cu gandul la cele mai pure flori, stiam ca ea ma va intelege.
- Deci, esti medium? Ma intreaba ea delicat.
O chema Camelia, nume ce m-a dus cu gandul la trandafirul japonez. O planta decorativa foarte apreciata pentru frunzisul persistent, verde stralucitor si florile mari, colorate in diverse nuante de rosu, violet, roz si alb. Un nume desavarsit, ce i se potrivea perfect.
- Hmm, pot fi medium, pot fi vampir, sau pot doar sa fiu un spirit ce-ti impartaseste viata lui pe cand era doar un om.
- Dar atunci, cum se face ca te vad? Intreaba ea pe un ton vizibil naiv.
- Acesta este un mister. Ii raspund eu zambind.
Si-a ridicat capul, privind luna ce era din cand in cand ascunsa de nori. Parul ei negru, ii aluneca usor pe spatele delicat, pana la mijloc. Ochii, de un verde inchis ~ inca un lucru ce accentua numele ales perfect ~ sclipeau ca doua smaralde. Avea pielea rozalie, plina de viata si o finete ce te incanta.
Ah, imi doream sa o sarut, sa o tin in brate si sa nu-i mai dau drumul. Voiam sa descopar cu ea raspunsurile la intrebari ce nu aveau riposta.
- De ce crezi ca se numesc mistere? Ma intreba ea deodata, fara sa-si desprinda privirea de la cer.
Avea un mod placut de a rosti cuvintele, dadea fiecarei fraze o importanta si o atentie deosebita. Pastrand un glas delicat, avand acea stare de spirit destinsa.
- Probabil pentru ca nimeni nu le cunoaste componenta cu adevarat.
Chicoteste, apoi isi muta privirea inapoi la mine. Ma fixa, parca studiindu-ma.
- Eu cred ca este mai mult de atat. Cred ca lumea are nevoie de ele, oamenii au nevoie sa stie ca traiesc pentru ceva, ca exista ceva ce nu poate fi explicat, au nevoie sa creada.
Cuvintele ei erau asa senine, o raza de lumina intr-o camera tenebra. Desi, ceea ce spusese, imi parea nespus de gresit. Dar nu voiam sa o contrazic, nu voiam sa arat ca nu-i pretuiesc gandirea.
- Eu simt nevoia sa stiu ceea ce nimeni nu stie. De aceea nu voi renunta pana nu voi afla adevarul. I-am spus eu pe un ton serios.
Mi-a zambit, apoi a facut un gest cu mana si s-a indepartat. Nu am avut puterea sa o opresc, imi era prea draga pentru a o obliga sa faca ceva impotriva vointei ei. Am privit-o cum a intrat in cladire ca mai apoi sa-mi incep plimbarea de seara, stim ca ma va ajuta sa-i inteleg vorbele.

***

Sa fie oare adevarat, sa aibe oamenii nevoie de mistere? Nu! E absurd, oricine si-ar dori sa afle daca astfel de fiinte exista sau nu.
Plimbarile noaptea nu m-au condus nicaieri, nu mi-au dezvaluit nimic. Incercarile de a invoca spirite nu au avut nici un efect iar plimbarile prin cimitir la ore tarzii din noapte s-au dovedit inutile. Poate ca nu exista astfel de fiinte, probabil subconstientul meu si-a dorit atat de mult sa intalneasca o entitate a noptii incat si-a creat propria veridicitate, si acea ca astfel de fiinte exista dar trebuie descoperite. Ah, e inutil.
In drum spre casa am simtit ca ceva ma urmareste, cum doi ochii ma strapung cu o privire fixa. M-am intors, enervat. Dar nu era nimeni, desi acea prezenta nu disparu. Am ridicat plictisit din umeri si mi-am continuat drumul, dar acel cineva nu cuteza sa-mi dea pace. Am inceput sa aud sunete, fosnete mici, de data asta convingandu-ma ca e ceva in spatele meu. M-am intors pentru a doua oara, privind in acea directie, asteptand sa se arate. Minute in sir am privit drumul pe care eu mersesem, dar nu se afla nici macar un caine. Cand am vrut sa ma intorc am observat o silueta ce se indrepta cu pasi lenti spre mine. Cu cat inainta, cu atat imaginea ei devenea mai clara. S-a oprit la un metru de mine, lasandu-ma sa o analizez. Spre surprinderea mea era o fata, probabil de aceiasi varsta cu mine sau mai mare. Parul castaniu, ii statea valuri pana la umeri, dezvaluind o forma unica. Ochii cenusii ~ culoare ce m-a inspaimantat pentru cateva secunde ~ nu se dezlipeau de pe mine. Trupul ii era perfect, trasaturile fetei nu tradau nici o emotie. Statea nemiscata, iar pentru o fractiune de secunda mi-a parut de marmura. O statuie pierduta, ce tanjea dupa admiratia oamenilor.
Incerc sa-mi dau seama ce este cu ea, de ce afla aici si ce doreste. Nu apuc sa rostesc nici un cuvant ca o vad cum se apropie mai mult de mine. Zambeste, caninii ascutiti dezvaluindu-se amenintator. Realizez ca este un vampir, un nemuritor in carne si oase. Sunt prea uimit ca sa-mi fie teama, prea dornic de a o cunoaste ca sa fug. O privesc, incapabil de a face vreun gest. Imi pare o zeitate desavarsita.
Ma i-a in brate, lasandu-ma sa-i simt raceala si soliditatea corpului. Stiam ca ma poate ucide, eram constient de pericolul de langa mine, dar nu-mi pasa.
I-am simtit respiratia pe gat, acea rasuflarea ce semana cu o adiere de vara.
- Acum cunosti adevarul, inceteaza aceste cautari. Imi sopteste cu un glas plin de afectiune.
Apoi am cazut inconstient, despartit de tot ce-mi insemna viata, de tot ce-mi pasa.
M-am trezit acasa, cu o vaga impresie ca totul a fost doar un vis. Dar nu putea fi, am simtit-o, am atins-o, stiam ca a fost real. Imediat m-am dus sa-mi intreb parintii cum ajunsesem acasa, stiam ca de asta depindea totul. Acestia au spus ca m-au gasit in curtea casei, lesinat. Apoi, totul a luat o intorsatura brusca. Mi-am simtit slabiciunea, prostia ca am lasat o astfel de sansa sa-mi scape printre degete. M-am simteam inutil, alungat si respins de intreaga lume.
Din acea zi, am refuzat sa mai ies, am respins orice contat cu lumea. M-am inchis in camera fara sa-mi pese de nimic. Totul se sfarsise pentru mine.
Zi de zi ma gandeam la acel vampir, careia nu-i stiam nici numele. Voiam sa o cunosc, voiam sa-i vorbesc, dar ea deja nu mai exista.
Zgomotul provocat de usa camerei mele ma facu sa tresar. Era Mircea, un foarte bun prieten din copilarie. El fusese singurul care ma acceptase asa cum eram, ba uneori chiar ma ajuta.
Intra cu pasi repezi dar siguri in incapere, se indreapta spre fereastra, trage draperiile si deschise geamul.
Razele soarelui mi se arata ca o arma pregatita sa ucida, imediat trezindu-se simtul de aparare si ma arunc din pat in coltul camerei, acolo unde lumina nu era asa puternica.
- Trage draperiile inapoi. Strig eu ferindu-mi ochii.
- Nu! Imi raspunde el pe un ton serios.
Pare nervos, uitandu-se la mine de parca astepta sa-i ofer ceva. Mi-am dat seama ca dorea explicatii, dar eu nu aveam sa ce-i spun.
- Sorin, nu ai mai iesit din casa de doua saptamani, cu parintii tai nu vorbesti iar de mancare parca nici nu vrei sa auzi, ce se intampla cu tine? Ma intreba el trecand de la nervozitate la ingrijorare.
- M-ai crede daca ti-as spune ca am vazut…
- Asculta! Am acceptat cand mi-ai spus ca te incurc si ca ar fi mai bine sa-ti las spatiu, te-am lasat cand am vazut ca te distrugi singur, dar nu pot suporta sa vad cum te indepartezi de realitate, cum fugi de propria ta viata. Renunta!
Nu-l intelegeam. Pana acum ma asculta cand ii povesteam despre lucruri ce nu-si gaseau raspuns, despre lucruri care intreceau orice lege a naturii, dar acum respingea orice gest de ai face clara aceasta poveste. De a-i dezvalui ceea ce eu stiu si milioane de alti oameni nu stiu.
- Mircea, dar am vazut…
Imi arunca o privire furioasa, ceea ce ma impiedica sa continui. Se apropie de mine si ma apuca de umeri, apoi isi intoarse pentru cateva secunde capul. Incerca sa gaseasca cuvintele potrivite.
- Nu, nu ai vazut! Imi spuse el zgaltaindu-ma usor. Uite, misterele impletesc un fir ce inconjoara lumea, daca tu te prinzi de acel fir nu numai ca te distrugi pe tine, distrugi intreaga umanitate. Oamenii nu au nevoie sa descopere nimic, pentru ca acel fir, e legat de existenta lor. Lasa lucrurile asa cum sunt Sorin, renunta la toate astea.
Imi da drumul, asezandu-se pe pat si lasandu-ma sa ma indrept spre fereastra. Am simtit cum aripile mi se frang, cum dispar, cum sunt eliberat.
Un gand chinuitor, dar Mircea avea dreptate, trebuia sa las lucrurile asa cum sunt.
Raspunsurile nu mai exista, sau daca exista sunt doar niste inchipuiri desarte. Nevoie mea de cunoastere? Va trebui ignorata, dar nu voi renunta la speranta de a mai intalni inca o data acel vampir.

Cand tu ai inchis ochii, eu am inceput sa zambesc.

[Elina]

o erroare si uite cum mis e duce comm-ul..pfff... dar revin si iti spun din nou acelasi lucru oneshotul e genial si superb
imi place la nebunie stilul tau de a scrie si felul in care faci s a decurga actiunea ai u cva care te afce sa nu te dezlipesti de fic pana nu il termini
deci e superb...las mai citi odata dar nu azi ca abia am terminat:))...si mai am si la romana de facut cva:((...why me?
deci superbbbb...:X stic a mie lene sa rescriu commul care a disparut in mod misterios:))).... deci las atat momentan la commul asta...inca odata superb:X

[reNnNy]

Frumos, si mie imi place stilul tau de scris si sunt un fan al supranaturalului/paranormalului deci era evident ca mi-a placut! Fraza cu care ai incheiat a fost si ia geniala, dar totusi puteai sa folosesti alt nume decat Camelia, un nume urat :)) ( parerea mea, sorry pentru fetele care sunt camelii :)) ) Deci, descrierea ta, desi destul de lunga, nu ma plictisit ba din contra, ma "captivat".
Deci bRaVo, numai cuvinte de lauda ^^
Keep Going!