23-11-2009, 09:56 PM
Buna! ;;)...primul meu fic:d...sunt noua si fara experienta ;))...Ajutati-ma! :))
Capitolul 1
-Du-te! Du-te! Salveaza-te!
Mi-am amintit aceste cuvinte in timp ce alergam nebuneste prin padure, evitand obstacolele naturale si trecand cu usurinta peste terenul accidentat. Acestea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a spus. Stand in iarba ce i-a devenit mormant, asteptand sfarsitul ce nu mai venea , chinuindu-se. Aceasta este ultima amintire pe care o mai am de la ea. Mama mea. Si-a dat viata ca sa ma salveze. A facut tot ce a putu pentru a ma tine in viata. S-a luptat cu monstrii ce ma amenintau. Cu cei ce voiau sa imi curme scurta viata. Asta s-a intamplat cu 12 ani in urma. Cand ahrienii au fost descoperiti pentru prima oara pe taramul nostru.. Aveam doar 4 ani atunci. Mergeam singura prin padure, ascultamd trilurile pasarelelor si admirand minunatele floricele ce cresteau doar prin partile noastre. Urmaream un fluture. S-a dus pana in partea interisa. Mare, scris cu rosu, semnul pe care scria "Interzis" marca mandru despartirea teritoriilor, imi mai bantuie si acum visele. Nu mi-a pasat de asta atunci. Am continuat sa urmaresc fluturele si am intrat. Am remarcat de indata schibarea. Era mult mai intuneric si mai frig, iar eu nu eram imbracata decat intr-o rochita roza, scurta, cu niste bretele subtiri.. Insa am continuat. Aici nu mai erau flori. Doar buruieni si iarba uscata. Lianele lungi si verzi ce coborau din varfurile copacilor faceau admosfera si mai infricosatoare. Nu eram atenta la drum si m-am impiedicat de o creanga cazuta pe poteca. M-am rostogolit pana am intrat intr-un copac. Nu aveam decat cateva zgarieturi, insa nu asta era problema mea. Ma ratacisem. Nu stiam unde ma aflu si mi-era foarte frica. Sunetele ciudate ce se auzeau de dincolo de copac imi zbarleau pielea. Nu voiam sa vad despre ce e vorba. M-am asezat pe vine si am ramas laga copac, ascultand. Nu intelegeam limba. Nu intelegeam niciun cuvant. Doar urlete si zgomote fara noima. Am mai stat cateva secunde, apoi mi-am facut curaj si m-am uitat. Mi-as fi dorit sa nu o fac. o gramada de creaturi ciudate si mari se plimbau de colo-colo sau se bateau intre ele. Mergeau in patru labe, iar corpul le era acoperit de blana. Ochii negrii, mari si fiorosi priveau in toate partile, iar corpul lor facea miscari mult prea bruste. Nu ezitau niciodata sa isi arate coltii lungi ce pareau de otel. Ori de cate ori se simteau amenintati un marait puternic si infricosator scapa din gat, in scopul intimidarii. Am facut ochii marii si i-am privit pentru cateva clipe. Apoi, fara sa imi dau seama, ma facut un pas inainte. Mare greseala. Am calcat pe o crenguta, iar aceasta a scartatit sub greutatea mea. S-a facut liniste printre bestii si toti si-au intors capetele mari spre directia mea. M-am ascuns dupa copac, mi-am pus mana la gura si am asteptat. Am vazut cu coada ochiului cum unul dintre ei pasea prudent spre mine. Atunci mi-a scapat un tipat slab, inabusit. De atat aveau nevoie sa porneasca toti odata. Am luat-o la goana, incercad sa alerg cat pot de repede pe terenul accidentat. Nu le-a luat mult sa ma ajunga. Alergam speriata, tipand, cu lacrimile in ochi. In spatele meu, creaturile maraiau nebuneste. Stiam ca nu mai am nicio sansa. Apoi m-am simtit de parca zburam. Simteam viteza si mainile calde ce ma tineau ca pe un lucru pretios si firav. M-am uitat in sus si am vazut ochii calzi, de un verde fermecator, privindu-ma cu blandete. Pe buze i se forma un zambet plin de dragoste si mi-a fost greu sa nu-i raspund si eu. M-am agatat de gatul mamei, ascunzandu-ma sub parul ei de culoarea lamailor. Ma simteam in siguranta. Am ajuns la capatul padurii, pe aleea ce ducea spre sat. Mama m-a lasat jos, pe iarba moale si cruda. S-a intors cu fata spre padure si a luat o pozitie defensiva. Monstrii au atacat-o imediat, insa erau mult prea multi pentru ea. Nu a putut dobora decat doi sau trei prin miscari mult prea rapide pentru ochii mei, dar nu a durat mult pana ca ceilalti sa o atace din nou.
- Du-te! Du-te! Salveaza-te! a strigat cu greu la mine.
Nu am putut reactiona. Am ramas inmarmurita, privind cum mama mea era sfasiata de fiarele acelea. Prividu-i chipul schimonosit de durere si auzindu-i tipetele de agonie, incapabila sa o ajut. Insa ce putea sa faca un copil de nici cinci ani? Nimic. Am continuat sa vad cum bestiile se infuptau din femeia care mi-a dat viata. Nu realizam prea bine ce se intampla. Am cazut in genunchi, picioarle firave nemaiputand sa ma sustina. Ochii mi s-au inecat in lacrimi si am tipat. Am tipat atat de tare cum nu o mai facusem niciodata. Am dat afara toata durerea si groaza stranse in aceste cateva minute in cantitati uriase. Strigatul meu a fost destul de puternic in cat sa il auda garzile din jurul satului. Au venit intr-un suflet, auzindu-ma pe mine si zgomotul facut de monstrii, ingroziti prezenta lor. Nu s-au pierdut cu firea si au atacat imediat monstrii, reusind cu greu sa ii alunge din nou in padure, in intuneric, acolo unde le era locul. Inca imi strigam suferinta atunci cand am simtit mainile calde si fine infasurandu-se in jurul meu. M-am apucat de gatul celui ce ma luase in brate si apoi... m-am trezit acasa, inconjurata de familia mea.
Nu am putut povesti nimanui, niciodata exact ce s-a intamplat. Insa intamplarea mi-a intunecat sufletul si am pastrat inauntrul meu destula ura incat sa imi doresc sa devin si eu un cavaler la Curtea de Smarald, sa ma angajez in slujba binelui si in lupta contra ahrienilor.
Capitolul 1
-Du-te! Du-te! Salveaza-te!
Mi-am amintit aceste cuvinte in timp ce alergam nebuneste prin padure, evitand obstacolele naturale si trecand cu usurinta peste terenul accidentat. Acestea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a spus. Stand in iarba ce i-a devenit mormant, asteptand sfarsitul ce nu mai venea , chinuindu-se. Aceasta este ultima amintire pe care o mai am de la ea. Mama mea. Si-a dat viata ca sa ma salveze. A facut tot ce a putu pentru a ma tine in viata. S-a luptat cu monstrii ce ma amenintau. Cu cei ce voiau sa imi curme scurta viata. Asta s-a intamplat cu 12 ani in urma. Cand ahrienii au fost descoperiti pentru prima oara pe taramul nostru.. Aveam doar 4 ani atunci. Mergeam singura prin padure, ascultamd trilurile pasarelelor si admirand minunatele floricele ce cresteau doar prin partile noastre. Urmaream un fluture. S-a dus pana in partea interisa. Mare, scris cu rosu, semnul pe care scria "Interzis" marca mandru despartirea teritoriilor, imi mai bantuie si acum visele. Nu mi-a pasat de asta atunci. Am continuat sa urmaresc fluturele si am intrat. Am remarcat de indata schibarea. Era mult mai intuneric si mai frig, iar eu nu eram imbracata decat intr-o rochita roza, scurta, cu niste bretele subtiri.. Insa am continuat. Aici nu mai erau flori. Doar buruieni si iarba uscata. Lianele lungi si verzi ce coborau din varfurile copacilor faceau admosfera si mai infricosatoare. Nu eram atenta la drum si m-am impiedicat de o creanga cazuta pe poteca. M-am rostogolit pana am intrat intr-un copac. Nu aveam decat cateva zgarieturi, insa nu asta era problema mea. Ma ratacisem. Nu stiam unde ma aflu si mi-era foarte frica. Sunetele ciudate ce se auzeau de dincolo de copac imi zbarleau pielea. Nu voiam sa vad despre ce e vorba. M-am asezat pe vine si am ramas laga copac, ascultand. Nu intelegeam limba. Nu intelegeam niciun cuvant. Doar urlete si zgomote fara noima. Am mai stat cateva secunde, apoi mi-am facut curaj si m-am uitat. Mi-as fi dorit sa nu o fac. o gramada de creaturi ciudate si mari se plimbau de colo-colo sau se bateau intre ele. Mergeau in patru labe, iar corpul le era acoperit de blana. Ochii negrii, mari si fiorosi priveau in toate partile, iar corpul lor facea miscari mult prea bruste. Nu ezitau niciodata sa isi arate coltii lungi ce pareau de otel. Ori de cate ori se simteau amenintati un marait puternic si infricosator scapa din gat, in scopul intimidarii. Am facut ochii marii si i-am privit pentru cateva clipe. Apoi, fara sa imi dau seama, ma facut un pas inainte. Mare greseala. Am calcat pe o crenguta, iar aceasta a scartatit sub greutatea mea. S-a facut liniste printre bestii si toti si-au intors capetele mari spre directia mea. M-am ascuns dupa copac, mi-am pus mana la gura si am asteptat. Am vazut cu coada ochiului cum unul dintre ei pasea prudent spre mine. Atunci mi-a scapat un tipat slab, inabusit. De atat aveau nevoie sa porneasca toti odata. Am luat-o la goana, incercad sa alerg cat pot de repede pe terenul accidentat. Nu le-a luat mult sa ma ajunga. Alergam speriata, tipand, cu lacrimile in ochi. In spatele meu, creaturile maraiau nebuneste. Stiam ca nu mai am nicio sansa. Apoi m-am simtit de parca zburam. Simteam viteza si mainile calde ce ma tineau ca pe un lucru pretios si firav. M-am uitat in sus si am vazut ochii calzi, de un verde fermecator, privindu-ma cu blandete. Pe buze i se forma un zambet plin de dragoste si mi-a fost greu sa nu-i raspund si eu. M-am agatat de gatul mamei, ascunzandu-ma sub parul ei de culoarea lamailor. Ma simteam in siguranta. Am ajuns la capatul padurii, pe aleea ce ducea spre sat. Mama m-a lasat jos, pe iarba moale si cruda. S-a intors cu fata spre padure si a luat o pozitie defensiva. Monstrii au atacat-o imediat, insa erau mult prea multi pentru ea. Nu a putut dobora decat doi sau trei prin miscari mult prea rapide pentru ochii mei, dar nu a durat mult pana ca ceilalti sa o atace din nou.
- Du-te! Du-te! Salveaza-te! a strigat cu greu la mine.
Nu am putut reactiona. Am ramas inmarmurita, privind cum mama mea era sfasiata de fiarele acelea. Prividu-i chipul schimonosit de durere si auzindu-i tipetele de agonie, incapabila sa o ajut. Insa ce putea sa faca un copil de nici cinci ani? Nimic. Am continuat sa vad cum bestiile se infuptau din femeia care mi-a dat viata. Nu realizam prea bine ce se intampla. Am cazut in genunchi, picioarle firave nemaiputand sa ma sustina. Ochii mi s-au inecat in lacrimi si am tipat. Am tipat atat de tare cum nu o mai facusem niciodata. Am dat afara toata durerea si groaza stranse in aceste cateva minute in cantitati uriase. Strigatul meu a fost destul de puternic in cat sa il auda garzile din jurul satului. Au venit intr-un suflet, auzindu-ma pe mine si zgomotul facut de monstrii, ingroziti prezenta lor. Nu s-au pierdut cu firea si au atacat imediat monstrii, reusind cu greu sa ii alunge din nou in padure, in intuneric, acolo unde le era locul. Inca imi strigam suferinta atunci cand am simtit mainile calde si fine infasurandu-se in jurul meu. M-am apucat de gatul celui ce ma luase in brate si apoi... m-am trezit acasa, inconjurata de familia mea.
Nu am putut povesti nimanui, niciodata exact ce s-a intamplat. Insa intamplarea mi-a intunecat sufletul si am pastrat inauntrul meu destula ura incat sa imi doresc sa devin si eu un cavaler la Curtea de Smarald, sa ma angajez in slujba binelui si in lupta contra ahrienilor.