22-06-2011, 06:18 PM
Paaaai...vin si eu cu un ficulet pe aici si...sper sa va plac..so...
Capitolul 1:
- Nu stiu ce vrei tu de la mine si nici macar nu-mi pasa ! M-am saturat sa ma tratezi ca pe un nimic si sa ma lovesti de cate ori ai tu chef ! Da tu cine ma crezi ?
A dat sa raspunda, insa l-am oprit.
- Eu nu mai vreau sa stau aici ! Plec! Naiba stie unde dar plec...o sa gasesc eu un loc !
- Haide Kan, nu trebuie sa faci asta. Tu stii ca eu te iubesc si ca totul a fost ... doar un accident. Eram ...
- Nu ma intereseaza ce sau cum erai! Nu ma atinge! S-a terminat...totul ! Yamane eu chiar plec.
Fara nici o avertizare m-a lovit cu putere peste obrazul drept. Nu era ceva nou pentru mine. Defapt pot spune ca ma obisnuisem cu asta. Ma intrebam doar de ce am suportat atata timp umilintele si loviturile lui. La inceput a fost ceva...frumos intre noi. dar s-a dus precum fumul la aparitia vantului.
- Uite, Kan iubitule, eu cred ca trebuie sa te linistesti. Fa o plimbare si ai sa vezi ca atunci cand o sa te intorci totul o sa fie bine.
Nu i-am spus nimic. Tinandu-mi palma pe obrazul lovit ce ma durea ingrozitor am iesit din casa. Am hotarat sa nu ma mai intorc. Lanaga el nimic nu putea fi bine. Pacat ca am invatat asta mult prea tarziu...
Mergeam ca un nebun prin ploaie. Incercam sa uit totul dar nu puteam. Noaptea se lasase deja. Habar nu aveam cate ore trecusera. Nu aveam unde sa ma duc. Imi lasasem nenorocitul de telefon acasa asa ca nu puteam suna pe nimeni pentru a cere adapost pentru putin timp. In acel apartament nu puteam sa ma intorc. Probabil Yamane isi daduse seama ca plecasem asa ca daca ma intorceam riscam sa ma aleg cu o bataie pe care sa o tin minte toata viata.
M-am asezat pe treptele blocului in fata caruia ma aflam si am oftat. Picaturile de ploaie isi continuau neobosite drumul bicuindu-ma cu raceala lor. Un felinar imi lumina chipul ostenit. Mi-as fi dorit sa il fac bucati. Voiam sa stau in intuneric si sa astept ... apocalipsa.
Deodata o voce cunoscuta surprinsa si, totodata, ingrijorata mi-a intrerupt gandurile:
- Kanda? Tatsuki Kanda?
M-am intors pentru a il putea vedea pe cel caruia ii apartinea vocea. Era unul dintre colegii mei de facultate. Nu vorbisem decat de vreo doua ori cu el. Nici macar nu stiam cu exactitate cum il cheama. Fetele il strigau Tenshi, asa ca am dedus ca asta e numele lui de familie. Baietii nu vorbeau cu el... mai bine spus el nu voia sa vorbeasca cu nimeni fie ca era fata sau baiat. Necesitatea il indemnea insa sa comunice uneori.
- Tatsuki esti bine? Esti ud tot ! Haide cu mine sus, iti dau niste schimburi. Daca stai asa o sa racesti rau de tot.
Nu a stat sa astepte vre un raspuns, ci m-a luat de mana si m-a tarait pana il liftul imobilului unde a apasta pe butonul cu numarul zece. Se uita la mine ingrijorat. Probabil obrazul mi se invinetise. Avea niste ochi mari de culoarea verde smarald. Ma miram ca descoperisem asta deabia acum. Ochii aceia... puteau muta si muntii din loc. Pacat ca eram o papusa fara sentimente acum.
Apartamentul sau era...imens si mobilat cu bun gust. Am luat loc pe fotoliul pe care mi l-a indicat. Nici macar nu imi dadeam seama ce culoare are. Banuiam ca era bej... sau poate...
- Ce faceai aici pe ploaie? Si ce ai patit la ochi? m-a intrebat ingrijorat.
Nu as fi vrut sa ii spun ce mi s-a intampla. De mic urasem sa ma plang oamenilor, ma simteam o povara pentru ceilalti cand faceam asta. Totusi, mai mult in semn de multumire ca ma luase in casa, i-am raspuns:
- Am luat bataie inca o data de la iubitul meu, doar ca, de data asta, am fugit de acasa. Acum nu mai am unde sa ma intorc.
Sa spun asta a fost pentru mine un soc mai mare decat am crezut vreodata ca poate sa fie. Am inceput sa plang si sa tremur incontrolabil. Nu stiam de ce, insa nici nu ma puteam opri. Era ca si cum o entitate superioara mie pusese stapanire pe inteaga mea fiinta. Departe, departe de tot, se auzea o voce. Nu stiam cui ii apartinea. De fapt, nici macar nu mai stiam unde eram sau cum ajunsesem acolo. O mana a incercat sa ma atinga, insa am refuzt-o brutal:
- Lasa-ma in pace! Nu te atinge de mine! Nu te vreau! Mori, jigodia naibii!
Mana s-a retras speriata. Nu aveam nici cea mai mica idee cui ii apartineam. Habar nu aveam cui ii adresasem acele cuvinte dinainte: mainii, lui Yamane sau...altcuiva.
Nu stiu cat am stat asa, plangand si tremurand. Totusi, cand am iesit din acea stare eram obosit si izvorul lacrimilor imi secase deja. In fata mea statea Tenshi, daca asta era numele lui.
- Uite, multumesc ca m-ai adus aici dar chiar trebuie sa plec.
Unde sa plec? Habar nu aveam. Pe vreo strada sau printr-un depozit parasit. Acelea erou singurele locuri in care imi permiteam sa stau cu banii pe care ii aveam docandata.
- Stai aici cat vrei. Pentru mine nu e un mare deranj, ochii lui blanzi incercau parca sa priveasca in adancul sufletului meu. Pacat ca acolo nu mai era nimic: murise totul.
- Imi pare rau dar nu am ce sa iti dau. Bani n-am. Cat despre sentimente sau ceva de genul asta...mai usor obtin bani. in mine nu mai este nimic. Sunt gol pe dinauntru. Nu iubesc, insa nici nu urasc. Sa stai pe langa mine ar fi doar o risipa...
Ma pregateam sa deschid usa, cand vocea sa m-a oprit.
- Nu e nevoie.
Nu stiam ce voiam sa spuna. Voiam sa plec din acel loc, insa imi doream in egala masura sa raman acolo. Cu mana pe clata si cu spatele la el am asteptat sa continue. Mi-l imaginam stand in sezut, pe parchetul deschis la culoare, probabil din lemn de fag, insa ceva ma retinea sa-mi intorc capul si sa-l privesc.
Vazand ca nu am de gand sa ma misc a continuat.
- Daca nu poti sa-mi dai nimic... asta e. Eu nu te fortez. Faci exact ce vrei atunci cand vrei. Este viata ta, nu ti-o pot conduce. Daca hotarasti sa ramai aici, nu vei fi niciodata obligat sa faci sau sa simti ceva. Pentru mine e in regula sa locuiesc alaturi de un...vid.
Capitolul 1:
- Nu stiu ce vrei tu de la mine si nici macar nu-mi pasa ! M-am saturat sa ma tratezi ca pe un nimic si sa ma lovesti de cate ori ai tu chef ! Da tu cine ma crezi ?
A dat sa raspunda, insa l-am oprit.
- Eu nu mai vreau sa stau aici ! Plec! Naiba stie unde dar plec...o sa gasesc eu un loc !
- Haide Kan, nu trebuie sa faci asta. Tu stii ca eu te iubesc si ca totul a fost ... doar un accident. Eram ...
- Nu ma intereseaza ce sau cum erai! Nu ma atinge! S-a terminat...totul ! Yamane eu chiar plec.
Fara nici o avertizare m-a lovit cu putere peste obrazul drept. Nu era ceva nou pentru mine. Defapt pot spune ca ma obisnuisem cu asta. Ma intrebam doar de ce am suportat atata timp umilintele si loviturile lui. La inceput a fost ceva...frumos intre noi. dar s-a dus precum fumul la aparitia vantului.
- Uite, Kan iubitule, eu cred ca trebuie sa te linistesti. Fa o plimbare si ai sa vezi ca atunci cand o sa te intorci totul o sa fie bine.
Nu i-am spus nimic. Tinandu-mi palma pe obrazul lovit ce ma durea ingrozitor am iesit din casa. Am hotarat sa nu ma mai intorc. Lanaga el nimic nu putea fi bine. Pacat ca am invatat asta mult prea tarziu...
Mergeam ca un nebun prin ploaie. Incercam sa uit totul dar nu puteam. Noaptea se lasase deja. Habar nu aveam cate ore trecusera. Nu aveam unde sa ma duc. Imi lasasem nenorocitul de telefon acasa asa ca nu puteam suna pe nimeni pentru a cere adapost pentru putin timp. In acel apartament nu puteam sa ma intorc. Probabil Yamane isi daduse seama ca plecasem asa ca daca ma intorceam riscam sa ma aleg cu o bataie pe care sa o tin minte toata viata.
M-am asezat pe treptele blocului in fata caruia ma aflam si am oftat. Picaturile de ploaie isi continuau neobosite drumul bicuindu-ma cu raceala lor. Un felinar imi lumina chipul ostenit. Mi-as fi dorit sa il fac bucati. Voiam sa stau in intuneric si sa astept ... apocalipsa.
Deodata o voce cunoscuta surprinsa si, totodata, ingrijorata mi-a intrerupt gandurile:
- Kanda? Tatsuki Kanda?
M-am intors pentru a il putea vedea pe cel caruia ii apartinea vocea. Era unul dintre colegii mei de facultate. Nu vorbisem decat de vreo doua ori cu el. Nici macar nu stiam cu exactitate cum il cheama. Fetele il strigau Tenshi, asa ca am dedus ca asta e numele lui de familie. Baietii nu vorbeau cu el... mai bine spus el nu voia sa vorbeasca cu nimeni fie ca era fata sau baiat. Necesitatea il indemnea insa sa comunice uneori.
- Tatsuki esti bine? Esti ud tot ! Haide cu mine sus, iti dau niste schimburi. Daca stai asa o sa racesti rau de tot.
Nu a stat sa astepte vre un raspuns, ci m-a luat de mana si m-a tarait pana il liftul imobilului unde a apasta pe butonul cu numarul zece. Se uita la mine ingrijorat. Probabil obrazul mi se invinetise. Avea niste ochi mari de culoarea verde smarald. Ma miram ca descoperisem asta deabia acum. Ochii aceia... puteau muta si muntii din loc. Pacat ca eram o papusa fara sentimente acum.
Apartamentul sau era...imens si mobilat cu bun gust. Am luat loc pe fotoliul pe care mi l-a indicat. Nici macar nu imi dadeam seama ce culoare are. Banuiam ca era bej... sau poate...
- Ce faceai aici pe ploaie? Si ce ai patit la ochi? m-a intrebat ingrijorat.
Nu as fi vrut sa ii spun ce mi s-a intampla. De mic urasem sa ma plang oamenilor, ma simteam o povara pentru ceilalti cand faceam asta. Totusi, mai mult in semn de multumire ca ma luase in casa, i-am raspuns:
- Am luat bataie inca o data de la iubitul meu, doar ca, de data asta, am fugit de acasa. Acum nu mai am unde sa ma intorc.
Sa spun asta a fost pentru mine un soc mai mare decat am crezut vreodata ca poate sa fie. Am inceput sa plang si sa tremur incontrolabil. Nu stiam de ce, insa nici nu ma puteam opri. Era ca si cum o entitate superioara mie pusese stapanire pe inteaga mea fiinta. Departe, departe de tot, se auzea o voce. Nu stiam cui ii apartinea. De fapt, nici macar nu mai stiam unde eram sau cum ajunsesem acolo. O mana a incercat sa ma atinga, insa am refuzt-o brutal:
- Lasa-ma in pace! Nu te atinge de mine! Nu te vreau! Mori, jigodia naibii!
Mana s-a retras speriata. Nu aveam nici cea mai mica idee cui ii apartineam. Habar nu aveam cui ii adresasem acele cuvinte dinainte: mainii, lui Yamane sau...altcuiva.
Nu stiu cat am stat asa, plangand si tremurand. Totusi, cand am iesit din acea stare eram obosit si izvorul lacrimilor imi secase deja. In fata mea statea Tenshi, daca asta era numele lui.
- Uite, multumesc ca m-ai adus aici dar chiar trebuie sa plec.
Unde sa plec? Habar nu aveam. Pe vreo strada sau printr-un depozit parasit. Acelea erou singurele locuri in care imi permiteam sa stau cu banii pe care ii aveam docandata.
- Stai aici cat vrei. Pentru mine nu e un mare deranj, ochii lui blanzi incercau parca sa priveasca in adancul sufletului meu. Pacat ca acolo nu mai era nimic: murise totul.
- Imi pare rau dar nu am ce sa iti dau. Bani n-am. Cat despre sentimente sau ceva de genul asta...mai usor obtin bani. in mine nu mai este nimic. Sunt gol pe dinauntru. Nu iubesc, insa nici nu urasc. Sa stai pe langa mine ar fi doar o risipa...
Ma pregateam sa deschid usa, cand vocea sa m-a oprit.
- Nu e nevoie.
Nu stiam ce voiam sa spuna. Voiam sa plec din acel loc, insa imi doream in egala masura sa raman acolo. Cu mana pe clata si cu spatele la el am asteptat sa continue. Mi-l imaginam stand in sezut, pe parchetul deschis la culoare, probabil din lemn de fag, insa ceva ma retinea sa-mi intorc capul si sa-l privesc.
Vazand ca nu am de gand sa ma misc a continuat.
- Daca nu poti sa-mi dai nimic... asta e. Eu nu te fortez. Faci exact ce vrei atunci cand vrei. Este viata ta, nu ti-o pot conduce. Daca hotarasti sa ramai aici, nu vei fi niciodata obligat sa faci sau sa simti ceva. Pentru mine e in regula sa locuiesc alaturi de un...vid.
Tnx Nibbles
Stay by my side . I won\' t let you down . I\' ll never betray you . Call my name and I\' ll save you from the dark . You know I\'m never far .
I\' ll say it as many time as you need : I love you . You are my superstar <3
Nothing can\' t stop me from loving you