Unsprezece ore

[Jelly]

Unsprezece ore

Prolog

Ne întâlnim, surâdem, și două mâini se-ndeamnă,
Gândindu-se că-n timpuri mergeam nedespărțiți,
Că sufletul nu-i veșnic și ”ieri” un ”mâine”-nseamnă

Coborâ din tramvai cu lene, fără chef de viaţă. Încă mai auzea vocea lui maică'sa , care'i spunea să se ducă „dracului o dată la piaţă” . Era vreo şapte-opt , de dimineaţă şi un frig de'ţi îngheţa şi sângele în vene. Maşinile, totuşi, ciruculau pe străzi liniştite . Ei, nici chiar aşa. Făceau un zgomot infernal , mai rău ca baba de la colţ , când nu'i dădeai un ban, doi.
O scârbeau milogii, oamenii care provocau accidente, bărbaţii cu burtă şi care mănâncă mâncare cu multă grăsime. Implicit, tăică'su biologic era pentru ea un motiv să vomite.
Se oprise la trecerea de pieton , gândindu'se la prea multe nimicuri. La facultate , la ce'o să facă în seara asta şi cum se va mai înţelege cu colegii. Se strâmbă , buzele ei se transformară într'o linie dreaptă . Ochii verzi, profunzi, adânci , se opriră pe semafor. Încă era roşu. Ei, haide o dată ! Se crispă şi o luă grăbită la pas.

Mergea fără a se uita în jurul ei , fără a observa şoferii ce urlau la ea , nu dorea s'o calce maşina . Dar totuşi , îi scăpă geanta din mână prin cine-ştie-ce minune. Înjură, îşi rupse tocul, se aplecă şi în secunda doi, văzu albastrul blând al cerului , apoi îşi simţi trupul izbit de asfaltul umed.
Dăduse cineva peste ea ?! Încercă să'şi mişte capul , dori să spună ceva , dar nu putea. Chipul îi era lipit de acel beton rece , nu vedea nimic , dar auzea un bărbat care'i spunea să se liniştească , „în curând va veni ambulanţa” . Şi începeau s'o doară toată, deja ura ziua asta. Dacă va muri cu studiile neîncheiate , fără cineva care să'i ducă dorul , cu maică'sa crizând că n'are bani să'i facă înmormântarea şi fratele mai mare jelind întruna după sora lui ce se va afla la zece metri sub pământ ?
În câteva minute , simţi o durere pornind de la ceafă în jos , către şira spinării. Ah, la dracu cu toate şi toţi şi sfinţii măsii de dimineaţă împuţită!
Nu voia să moară în halul ăsta, nu când avea doar douăzeci şi trei de ani , nu călcată de o maşină , nu într-o dimineaţă însorită , nu în văzul lumii!
Apoi , calvarul adevărat începu. Veni ambulanţa, o puseră pe'o targă, o urcară în automobil, un paramedic - o femeie în vârstă - îi vorbea blând şi calmă , întrebând'o cum o cheamă , de unde e şi îi cerea şi câteva date personale. O durea capul, dar îşi aducea aminte câte ceva. Totul se întâmpla prea repede, de fapt. Uitase , deja, cum ajunsese aici şi cum de avea o mână ruptă - aşa spusese unul dintre cei doi medici - şi două coaste făcute ca dracu' şi un picior luxat. Dar după ei, „totul era în regulă” .
- Antoniette DuBoais, douăzeci şi trei de ani, singură. Locuiesc în Paris...
Şi apoi, de parcă cineva ar fi bătut din palme , spectacolul luă sfârşit , iar o negură abisală se aşternu. Orbise ? Nu mai vedea, nu mai auzea nimic, dar totuşi simţea cum cade, cum se adânceşte într'un vid. Aşa murea un om? Gata ? Totul lua sfârşit ? Atât de simplu, durerea dispărea şi ea...pleca din societatea bolnavă, părăsea lumea asta plină de prejudecăţi ? Sinceră să fie, credea că proecesul ăsta va fi mai lung şi plictisitor. Se gândea că poate va intra într'un tunel , că va vedea pe cineva şi că va ajunge undeva , nu doar aşa. Pac-pac şi gata viaţa, ai trăit destul şi rău !

[Zummy]

[center]Hey !
am trecut si pe aici deoarece am vazut ca esti o buna scriitoare . de fapt ai stilul tau de a scrie . asta imi place cel mai mult . esti printre putinii scriitori care reusesc sa duca cititorul chiar in acea atmosfera creata in fic . de aici reiese motivul pentru care eu iti citesc scrierile . ai si tu ca fiecare mici greseli . am avut momente in care nu intelegeam de cine este vorba . te amestecai prin cuvinte si pierdeam esenta . deci fi mai atenta .

si atat >.<

Good Luck And See Later ! [/center]