10-06-2012, 09:36 PM
Capitolul 30
E intuneric...nu vad nimic. Unde naiba ma aflu de e asa de intuneric.
-Hey!! e cineva aici?
Tacere...
Ma aude cineva?...din nou tacere...
Am mers o vreme, dar nu stiu unde, caci nu era nimeni si nimic in jurul meu, doar intunericul, dar eu am continuat sa merg, convins ca intr-un final ma voi intalnii cu cineva care imi va spune unde eram.
Ciudat, dar nu imi aminteam absolut nimic...stiam ca trebuie sa fac ceva, ceva important, dar nu stiam exact ce. Ma simteam de parca as avea adevarul in fata ochilor si totusi nu eram capabil sa-l vad.
La un moment dat am auzit o voce...o voce extrem de placuta, dar nu-mi dadeam seama de unde vine. M-am uitat in toate partile, dar nu am vazut pe nimeni langa mine.
-Ti-a spus cineva ca esti extrem de incapatanat? zise vocea usor amuzata.
-Cred ca da, i-am raspus nesigur...unde esti? Nu te vad.
-Uitate mai atent, pustiule.
Vocea era inconfundabila, trezindu-mi amintiri de mult trecute...
-Tokan?! Tokan, esti aici?
In dreapta mea se materializa imediat un barbat un pic mai scund, cu par balai ce ii ajungea pana la umeri si cu ochi albastrii sclipitor. Imi zambea cu bunatate si ma privea resemnat.
-Ti-a luat ceva ca sa-ti dai seama...zise sarcastic. Copil incapatanat ce esti! mana sa a inceput sa-mi ciufuleasca parul. Chiar nu ai putut sa te tii deoparte, nu-i asa?
Nu prea intelegeam la ce se refera asa ca m-am incruntat, dorind sa-l intreb, dar el imi facu semn sa ma uit inainte, ceea ce am si facut si am ramas uimit. Ma vedeam pe mine, intins pe patul de spital cu o multime de doctori in jurul meu, care incercau sa ma reanimeze...
-Nu inteleg...am murit? l-am intrebat inghitind in sec.
-Nu inca. Ofta zgomotos si ma privii la fel cum un frate mai mare isi priveste fratiorul cand face vreo tampenie. Trebuie sa te intorci. Eu am venit doar sa-ti reamintesc...
-NU! l-am prins de mana, nelasandu-l sa se indeparteze. Vreau sa raman aici cu tine. Nu vreau sa plec inca.
-Nu crezi ca ai uitat ceva? Nu intelegam la ce se refera, dar, apoi l-am vazut pe Mike plangand langa patul meu si o durere surda imi cuprinse pieptul. MIke...nu vroiam sa-l pierd, nu asa. Ii spusesem ca totul va fi bine, ca eu voi fi bine.
Mi-am intors privirea catre Tokan si i-am zambit, iar el mi-a intors zambetul.
-Taki, eu sunt bine...nu te mai gandii la trecut. Traieste. Imi facu cu ochiul si incepu sa se indeparteze.
Am dat sa plec, sa ma intorc spre mine cel de pe pat, cand o noua voce imi capta atentia. Mi-am intros capul si nu mi-a venit sa cred ceea ce vedeam. Langa Tokan...era John?
-Du-te si mai insemneaza o masina, zise razand cu pofta. Vocea lui era melodioasa si chipul radios. Du-te, imi spuse din nou, pana ce nu face idiotul ala o tampenie, apoi disparu...dar i-am auzit ultima soapta ce-mi gadila auzul. Taki, multumesc...
Am zambit si mi-am continuat drumul. O caldura ciudata imi strabatu corpul, iar eu am stiu ca traiesc...
Cu greu am reusit sa-mi deschid ochii. Imi simteam corpul greu...cred ca ma dureau pana si firele de par din cap. Apoi i-am vazut chipul scaldat in lacrimi si zambetul victorios...buzele sale s-au atins usor de ale mele, dar pana sa le simt dulceata, le indeparta. Imi venea sa-i sar in brate si sa urlu de fericire, dar eram pironit de pat.
-Te iubesc, am incercat sa-i spun, dar niciun cuvant nu iesi de pe buzele mele. Totusi el pricepuse.
-Si eu te iubesc...mai mult decat iti poti imagina, imi sopti, sarutandu-mi de acesta data crestetul capului.
Vroiam sa-i spun atat de multe, dar nu aveam vlaga in mine, asa ca am inchis din nou ochii.
Cand m-am trezt, o lumina puternica ma deranja. Am clipit des, asteptandu-ma sa simt aceeasi durere, dar, ciudat, ma simteam un pic mai bine decat acum cateva minute...
-Se trezeste...Taki, ma auzi, scumpule. M-am uitat in directia de unde venea vocea si am vazut-o pe mama, iar langa ea pe tatal meu. Amandoi ma priveau usurati si cu lacrimi in ochi.
-Mama, tata..? Vocea mea era ragusita si nu se auzea prea bine. Gatul ma durea ingrozitor,dar am continuat sa ma chinui sa vorbesc. Imi era frica ca as putea sa ratez sansa asta. Ce s-a intamplat?
-Ai avut un accident, scumpule, imi zise mama mangaindu-ma pe obraz. Esti in spital de o saptamana.
O saptamana?! nu era posibil. Cursa fusese abia ieri...sau nu?
Iti aduci aminte? vocea ei era blanda si calda.
Am dat din cap in semn ca da.
-Mike...unde e Mike?
-E aici, Taki...Am urmat directia pe care mi-o arata cu privirea si l-am zarit pe brunet pe jumatate intins pe celalalt pat, dormind. Parea atat de obosit, incat nu m-a lasat inima sa-i cer sa-l trezeasca. Dar, parca simtise, ca-l privesc ca imediat isi deschise ochii somnoros si se uita la mine. Apoi sarii din pat si dintr-o miscare rapida fusese langa mine, imbratisandu-ma.
-Te-ai trezit, iubitule.
Bratele lui erau calde si mari in comparatie cu ale mele. Mi-am ridicat cu greutate o mana si i-am atins obrazul ce imediat fusese inundat de lacrimi.
-Imi pare rau, am soptit. Ti-am zis...ca voi fi bine...imi pare rau.
-Acum esti bine si esti aici cum mine. Nu am de gand sa-ti mai dau drumul. Se apleca si ma saruta, nebagandu-i in seama pe parintii mei care erau langa noi...
-Ar trebui sa mergi acasa sa dormi, i-am zis pentru a suta oara barbatului ce ma privea cu incapatanare. Trecusera inca 4 zile de cand eram in spital si ma simteam mult mai bine. Corpul inca ma durea, dar nici nu era de mirare avand in vedere cat de grav fusese accidentul. Trebuia sa tin minte ca am trei coaste rupte si un brat fracturat. Totusi nu mai aveam stare si cu cat ma gandeam mai mult ca maine voi fi externat, cu atat imi venea sa sar din pat.
-Ti-am zis ca nu plec niciunde. Raman aici cu tine. Mike ma privi cu incapatanare si se intinse pe patul de langa mine, punandu-si mainile sub cap.
-Esti aici de cand am avut accidentul. Ai nevoie de odihna.
-Si o sa am parte de odihna cand te voi vedea iesit de aici si stand infofolit in patul meu.
I-am scos limba, mormaind ca e imposibil, iar el imi zambii.
-Mike, l-am intrebat dupa o vreme, ezitand, ce s-a intamplat cu Chizuru? Nimeni nu a zis nimic si eu...
-Nu te va mai deranja, mi-a zis pe un ton dur ce ma facu sa tresar. Mi-am intors privirea spre el. Ce i-ai facut, Mike?
-Nimic, zise pe un ton plictisit. Eu nu i-am facut nimic. Si-a facut-o el cu mana lui. Se dadu jos din pat si veni langa minem apoi ma saruta apasat pe buze. Nu te mai gandi la el, iubitule...
Am tacut pentru o vreme, doar privindu-l cum sta cu ochii inchisi.
-Mike, am zis intr-un final...L-am vazut...
-Pe cine? vocea sa era somnoroasa.
-Pe Tokan...el mi-a zis sa ma intorc la tine.
Si-a deschis ochii, dar nu ma privii ca pe un nebun ci pur si simplu imi sopti:
-Stiu...mi-a zis ca vei fi bine. Nu am inteles la ce s-a referit, dar nu l-am mai intrebat.
-Mike, am zis din nou si cand mi-a raspuns cu un "Ihi", mi-am dat seama ca aproape adormise.
-L-am vazut si pe John...
-Si ce a zis zvapaiatul ala?
-Sa mai marcam niste masini...am mormait rusinandu-ma
Rasul sau umplu camera, facandu-mi inima sa-mi tresara de bucurie. Traiam...
E intuneric...nu vad nimic. Unde naiba ma aflu de e asa de intuneric.
-Hey!! e cineva aici?
Tacere...
Ma aude cineva?...din nou tacere...
Am mers o vreme, dar nu stiu unde, caci nu era nimeni si nimic in jurul meu, doar intunericul, dar eu am continuat sa merg, convins ca intr-un final ma voi intalnii cu cineva care imi va spune unde eram.
Ciudat, dar nu imi aminteam absolut nimic...stiam ca trebuie sa fac ceva, ceva important, dar nu stiam exact ce. Ma simteam de parca as avea adevarul in fata ochilor si totusi nu eram capabil sa-l vad.
La un moment dat am auzit o voce...o voce extrem de placuta, dar nu-mi dadeam seama de unde vine. M-am uitat in toate partile, dar nu am vazut pe nimeni langa mine.
-Ti-a spus cineva ca esti extrem de incapatanat? zise vocea usor amuzata.
-Cred ca da, i-am raspus nesigur...unde esti? Nu te vad.
-Uitate mai atent, pustiule.
Vocea era inconfundabila, trezindu-mi amintiri de mult trecute...
-Tokan?! Tokan, esti aici?
In dreapta mea se materializa imediat un barbat un pic mai scund, cu par balai ce ii ajungea pana la umeri si cu ochi albastrii sclipitor. Imi zambea cu bunatate si ma privea resemnat.
-Ti-a luat ceva ca sa-ti dai seama...zise sarcastic. Copil incapatanat ce esti! mana sa a inceput sa-mi ciufuleasca parul. Chiar nu ai putut sa te tii deoparte, nu-i asa?
Nu prea intelegeam la ce se refera asa ca m-am incruntat, dorind sa-l intreb, dar el imi facu semn sa ma uit inainte, ceea ce am si facut si am ramas uimit. Ma vedeam pe mine, intins pe patul de spital cu o multime de doctori in jurul meu, care incercau sa ma reanimeze...
-Nu inteleg...am murit? l-am intrebat inghitind in sec.
-Nu inca. Ofta zgomotos si ma privii la fel cum un frate mai mare isi priveste fratiorul cand face vreo tampenie. Trebuie sa te intorci. Eu am venit doar sa-ti reamintesc...
-NU! l-am prins de mana, nelasandu-l sa se indeparteze. Vreau sa raman aici cu tine. Nu vreau sa plec inca.
-Nu crezi ca ai uitat ceva? Nu intelegam la ce se refera, dar, apoi l-am vazut pe Mike plangand langa patul meu si o durere surda imi cuprinse pieptul. MIke...nu vroiam sa-l pierd, nu asa. Ii spusesem ca totul va fi bine, ca eu voi fi bine.
Mi-am intors privirea catre Tokan si i-am zambit, iar el mi-a intors zambetul.
-Taki, eu sunt bine...nu te mai gandii la trecut. Traieste. Imi facu cu ochiul si incepu sa se indeparteze.
Am dat sa plec, sa ma intorc spre mine cel de pe pat, cand o noua voce imi capta atentia. Mi-am intros capul si nu mi-a venit sa cred ceea ce vedeam. Langa Tokan...era John?
-Du-te si mai insemneaza o masina, zise razand cu pofta. Vocea lui era melodioasa si chipul radios. Du-te, imi spuse din nou, pana ce nu face idiotul ala o tampenie, apoi disparu...dar i-am auzit ultima soapta ce-mi gadila auzul. Taki, multumesc...
Am zambit si mi-am continuat drumul. O caldura ciudata imi strabatu corpul, iar eu am stiu ca traiesc...
Cu greu am reusit sa-mi deschid ochii. Imi simteam corpul greu...cred ca ma dureau pana si firele de par din cap. Apoi i-am vazut chipul scaldat in lacrimi si zambetul victorios...buzele sale s-au atins usor de ale mele, dar pana sa le simt dulceata, le indeparta. Imi venea sa-i sar in brate si sa urlu de fericire, dar eram pironit de pat.
-Te iubesc, am incercat sa-i spun, dar niciun cuvant nu iesi de pe buzele mele. Totusi el pricepuse.
-Si eu te iubesc...mai mult decat iti poti imagina, imi sopti, sarutandu-mi de acesta data crestetul capului.
Vroiam sa-i spun atat de multe, dar nu aveam vlaga in mine, asa ca am inchis din nou ochii.
Cand m-am trezt, o lumina puternica ma deranja. Am clipit des, asteptandu-ma sa simt aceeasi durere, dar, ciudat, ma simteam un pic mai bine decat acum cateva minute...
-Se trezeste...Taki, ma auzi, scumpule. M-am uitat in directia de unde venea vocea si am vazut-o pe mama, iar langa ea pe tatal meu. Amandoi ma priveau usurati si cu lacrimi in ochi.
-Mama, tata..? Vocea mea era ragusita si nu se auzea prea bine. Gatul ma durea ingrozitor,dar am continuat sa ma chinui sa vorbesc. Imi era frica ca as putea sa ratez sansa asta. Ce s-a intamplat?
-Ai avut un accident, scumpule, imi zise mama mangaindu-ma pe obraz. Esti in spital de o saptamana.
O saptamana?! nu era posibil. Cursa fusese abia ieri...sau nu?
Iti aduci aminte? vocea ei era blanda si calda.
Am dat din cap in semn ca da.
-Mike...unde e Mike?
-E aici, Taki...Am urmat directia pe care mi-o arata cu privirea si l-am zarit pe brunet pe jumatate intins pe celalalt pat, dormind. Parea atat de obosit, incat nu m-a lasat inima sa-i cer sa-l trezeasca. Dar, parca simtise, ca-l privesc ca imediat isi deschise ochii somnoros si se uita la mine. Apoi sarii din pat si dintr-o miscare rapida fusese langa mine, imbratisandu-ma.
-Te-ai trezit, iubitule.
Bratele lui erau calde si mari in comparatie cu ale mele. Mi-am ridicat cu greutate o mana si i-am atins obrazul ce imediat fusese inundat de lacrimi.
-Imi pare rau, am soptit. Ti-am zis...ca voi fi bine...imi pare rau.
-Acum esti bine si esti aici cum mine. Nu am de gand sa-ti mai dau drumul. Se apleca si ma saruta, nebagandu-i in seama pe parintii mei care erau langa noi...
-Ar trebui sa mergi acasa sa dormi, i-am zis pentru a suta oara barbatului ce ma privea cu incapatanare. Trecusera inca 4 zile de cand eram in spital si ma simteam mult mai bine. Corpul inca ma durea, dar nici nu era de mirare avand in vedere cat de grav fusese accidentul. Trebuia sa tin minte ca am trei coaste rupte si un brat fracturat. Totusi nu mai aveam stare si cu cat ma gandeam mai mult ca maine voi fi externat, cu atat imi venea sa sar din pat.
-Ti-am zis ca nu plec niciunde. Raman aici cu tine. Mike ma privi cu incapatanare si se intinse pe patul de langa mine, punandu-si mainile sub cap.
-Esti aici de cand am avut accidentul. Ai nevoie de odihna.
-Si o sa am parte de odihna cand te voi vedea iesit de aici si stand infofolit in patul meu.
I-am scos limba, mormaind ca e imposibil, iar el imi zambii.
-Mike, l-am intrebat dupa o vreme, ezitand, ce s-a intamplat cu Chizuru? Nimeni nu a zis nimic si eu...
-Nu te va mai deranja, mi-a zis pe un ton dur ce ma facu sa tresar. Mi-am intors privirea spre el. Ce i-ai facut, Mike?
-Nimic, zise pe un ton plictisit. Eu nu i-am facut nimic. Si-a facut-o el cu mana lui. Se dadu jos din pat si veni langa minem apoi ma saruta apasat pe buze. Nu te mai gandi la el, iubitule...
Am tacut pentru o vreme, doar privindu-l cum sta cu ochii inchisi.
-Mike, am zis intr-un final...L-am vazut...
-Pe cine? vocea sa era somnoroasa.
-Pe Tokan...el mi-a zis sa ma intorc la tine.
Si-a deschis ochii, dar nu ma privii ca pe un nebun ci pur si simplu imi sopti:
-Stiu...mi-a zis ca vei fi bine. Nu am inteles la ce s-a referit, dar nu l-am mai intrebat.
-Mike, am zis din nou si cand mi-a raspuns cu un "Ihi", mi-am dat seama ca aproape adormise.
-L-am vazut si pe John...
-Si ce a zis zvapaiatul ala?
-Sa mai marcam niste masini...am mormait rusinandu-ma
Rasul sau umplu camera, facandu-mi inima sa-mi tresara de bucurie. Traiam...
"Omul este cel mai putin el insusi,atunci cand vorbeste in propria persoana.Da-i o masca si el va spune adevarul."Oscar Wilde
, chibi-ul lui