Unhuman...

[Julliette .]

So, poveste. I really think i Kinda sux, but, anyway... Here it is:


„Ai potenţial...”

Profesoara bătu cu putere în banca mea. Am tresărit uşor, ridicându-mi privirea.
-Da, doamnă?
-Mamă dragă, aşa ne spunea ea, unde visai?
M-am abţinut cu greu de la un comentariu tăios. Era vară. Mă rog, ultima săptămână din mai şi profa asta mă ţinea aici. Da, vroiam să intru la liceu. Aşa şi? Eram aici de la opt dimineaţa. M-am uitat la ceas şi am oftat. Era unu şi jumătate. Am schiţat un zâmbet şi îi spun:
-Mă gândeam la compunere. spun. Vroiam să scriu despre dominaţiile romane.
Profesoara, o hoaşcă bătrână, dădu din cap doar. Avea trăsături fine, pierdute-n timp. Ochii negri te priveau adânc în inimă. Ştia ce gândeşti. Faţa îi era plină de riduri scurte, tăieturi ale vremii. Părul mai a vea o idee din vechea nuanţă de roşu aprins.
-Revenind, spuse ea blând, Michael, ce ştii despre războiul troian?
Se uită pătrunzător la un elev. Michael era cel mai silitor. Nu ca mine... Eu ştiam cu ce rămâneam din clasă şi pace bună! Ne auzim în iulie! Tânărul roşi uşor, ridicîndu-se. Am zâmbit către el. Parcă se simţea mai bine. Îşi drese glasul şi începu să pălăvrăgescă cu profesoara. Pe pupitru îmi apăru un mesaj.

CE-I CU TINE? IAR L?
DIANNE.

Mi-am întors capul spre fată. Era nepoata profesoarei. Aceiaşi privire, acelaşi păr... Era o fată subţirică, bine conturată, pe placul tuturor. Dianne îmi zâmbi larg, uitându-se, între timp, la bunica ei. Am dat din cap în semn de nu. L nu era de nasul meu, socoteam. Păr blond, ochii verzi. Eu eram un caz fericit de obişnuit. Păr castaniu-roşcat, ochii ciocolatii. Nimic nou. Tipul cu care se întâlnea era brunet, creţ, cu ochii albastru-cenuşiu. Am scâşnit din dinţi. Profesoara spuse un "La revedere!" fugar şi ieşi pe uşă. Am început să trimit lecţiile pe calculatorul de acasă. Terminând, m-am ridicat, mi-am luat geanta şi am zburat pe uşă. Ochii mi s-au unit cu cei ai profesoarei. Mă trase deoparte. Iar îmi ţinea teoria chibritului aprins. I-am spus bună ziua şi am plecat. Dianne mă aştepta sub salcie. Într-un fel, era salcia noastră. Acolo ne-am cunoscut. Veneam pentru prima dată la meditaţii. Aşteptam să mai vină cineva, stând cuminte aici. Mi a venit la mine şi mi-a spus că putem merge în sală. Să ne pregătim. Aşa ne-am cunoscut. Au trecut 3 ani de atunci. Am cotrobăit prin geantă şi am scos un trandafir alb. Erau preferaţii ei. Credeam că ştiu mai multe despre Deedee decât ştiam despre mine. I l-am întins. Fata îl luă, mirosindu-l. Surâse. O făcea frumos. Am zâmbit şi eu apoi am pornit spre casă.
-Uite-o! spuse scurt roÅŸcata.
Mi-am ridicat privirea din pavaj. L venea spre noi radiind. Şi mai era şi singură. Brusc, m-am hotărît că o vom lua prin Parcul Roţilor apoi prin Şanţul lui Abel.
-Den! spuse L venind spre mine, dând să mă îmbraţişeze.
M-am ferit agil, luând-o la stânga. L alunecă, Dianne chicoti. Am prins-o pe blondă de o mână, apoi am tras-o spre mine. Roşcata se uită la mine dezamăgită. Deobicei o lăsam să cadă. Azi nu. Ceva era diferit la ea... N-a venit să-mi ceară bani. Probabil se certase cu macho al ei şi a venit la mine.
-Da, eu. spun dând din umeri. Ce-i?
-Hai, nu mai fi aÅŸa rece! spuse L
Prea târziu! mi-am spus. Dianne îmi citi gândurile.
-Haide, măi! Ne aşteaptă mama! spuse.
L pufni spre noi. Ura să nu fie băgată în seamă. Am zîmbit spre ea şi a pornit în urma roşcatei. La o distanţă sigură spuse:
-De ce n-ai lăsat-o să pice?
Am ridicat din umeri.
-AÅŸa mi-a venit, de ce?
Deedeee ridică din umeri. Ştiam că o ura pe L din toţi rărunchii şi că, dacă o lăsam, o putea omorî cu sânge rece. Am privit afişele imense cu concertul Thunderbird din acea seară. Aveam 2 bilete. Nu vroiam să merg cu Mi. Ei nu-i plăceau. Aşadar mă voi duce cu Sosuke. Da, cu el. Dianne parcă îmi citea gândurile. O făcea des în ultima vreme. Mă irita tare de tot.
-Te duci la Thunderbird?
Am dat din cap. L-am lăsat pe o parte, apoi pe spate. Aşa am mers timp de zece minute. Am ajuns în Parcul Roţilor cu greu. În mod normal, nu făceam mai mult de zece minute. Acum am făcut aproape douăzeci. Nu l-am traversat grăbit, cum vroiam. Am mers încet, cu grijă. Pe la mijocul celei de-a doua roţi Deedee se opri. Roata Copiilor, cea de lemn, se învârtea încet şi meticulos, putrând copii mici în compartimentele de patru presoane. Am numărat cinsprezece copii. Şi eu mă dădeam în roată, dar rar, cînd mergea Big Mum. Era una făcută de germani, adusă la noi prin 2046. Era veche, şi funcţiona cu carburanţi, dar nu asta era problema, era prea grea ca să funcţioneze mereu. O porneau doar de Festivalul Florilor. Trebuia să fie o zi foarte specilală pentru doamna Ochiako dacă numai atunci o pornea. Am pornit lăsând-o în spate pe Dianne. Oricum era deja acasă! Trecusem de Şanţ de câteva minute când am început să fug. Ceva nu era bine acasă. Am trecut ca vântul pe lângă cofetăria Shiki, Colţul skateurilor şi am ajuns pe strada mea. Maşina tatei era aici. Tata! Au venit! Am început să fug şi mai repede. Am deschis uşa blocului cu o atingere la verificare. Poate mai aveam timp! Am început să urc scările sărind două-trei odată. Etajul cinci. Am ajuns. M-am sprijinit de balustradă apoi am început din nou să merg spre uşa apartamentului. Am apăsat cu grijă clanţa. S-a auzit ţâcâitul specific, apoi s-a deschis. Am traversat holul lung şi m-am oprit la uşa bucătăriei. Erau acolo!