Un figurant in viata reala - yaoi [18+]

[Reveuse]

Capitolul asta are o istorie...:)) O sa dau un edit ca sunt prea obosita. Capitolul, dovedindu-se prea vast, va fi impartit in 2 sau trei parti. Enjoy it!

Capitolul 3
Partea 1


Strada este foarte aglomerată, totuşi, prin mulţimea asta pestriţă, zăresc ca în ceaţă o himeră, o izluie sau...poate ceva real. Nu ştiu exact dacă am înnebunit, dar ca un nebun veritabil, mă iau după ea, urmărind-o la zece paşi distanţă. E înaltă şi are părul roşu, lung, despletit. Privesc silueta uşoară îmbrăcată în negru, care se mişcă, făcându-şi loc prin mulţime cu o lejeritate aproape hipnotizantă. Cât despre mine...eu sunt mai puţin înzestrat. I-am văzut chipul accidental, trăsăturile coincid: are nasul mic, ochii oblici, de un albastru intens, buze subţiri, pomeţi înguşti şi o slabă culoare în obraji.
Raţiunea îmi spune că nu e ea, că nu are cum, că buclele sale roşcate dovedesc asta, dar am recunoscut trăsăturile...nu mă pot debarasa de gândul că aş putea să-mi duc răzbunarea la bun sfârşit, că ar putea fi...nu! Fie şi numai pentru o clipă dacă aş aluneca în asemenea fantezii nu m-ar mai scoate nicio friptură de porc din ele. Ce foame îmi e! Nu am mai mâncat de trei zile, nu am niciun ban şi nici nu o să am prea curând. E într-adevăr încurajator pentru cineva care urmăreşte o necunoscută, dând coate în stânga şi în dreapta.
Un strigăt ascuţit îmi distrase atenţia de la ţinta mea şi, întorcând capul, ridicându-mă pe vârfuri pentru a putea vedea peste capetele celorlalţi, am văzut pe cineva fugind cu un copil în braţe lăsând în urma sa o femeie de vreo treizeci de ani care îngenunchease pe asfalt. În faţa lui oamenii se dau la o parte ca şi când le-ar fi frică să intervină. Omul se îndreaptă spre mine. Întorc capul: roşcata tocmai coteşte. Dacă nu mă dau la o parte aş putea să o pierd. Plimbând ochii de la unul la altul, am ales să stau în calea celui care răpise copilul. Oprindu-se în dreptul meu, m-a privit disperat câteva secunde, implorându-mă parcă să mă dau din faţa lui. Cu siguranţă dacă nu ar fi avut copilul în braţe m-aş fi ales cu ochiul umflat aşa că nu puteam decât să fiu recunoscător şi să rămân pe loc, blocându-i drumul. Întinse mâna spre buzunar, scoţând câteva bancnote şi mi le întinse. Nu puteam vedea, dar eram sigur că ochii mei se aprinseseră, că saliva începuse să curgă şi că mâna mea se întindea încet spre cele câteva bancnote. Vizualizam grătarul, vinul vechi, salata, desertul.
Nici nu am realizat altceva până nu m-am trezit pe marginea drumului, strângând posesiv banii şi privindu-l pe cel care fugea.
Am oftat şi mi-am îndreptat paşii spre primul restaurant.
***
Aş vrea să pot spune că sunt scârbit de mine, că îmi pare rău, că atitudinea mea a fost scandaloasă, dar sunt prea ocupat să fiu încântat de mâncare ca să pot fi scârbit de mine, nu îmi pare rău atunci când mai iau o lingură din supa asta, iar atitudinea mea a fost una de care sunt mândru momentan.
Am terminat imediat supa de tăiţei şi mi s-a adus o friptură de pui aromată, rumenită, caldă şi un „Rose D'anjou”. Îmi simţeam viaţa curgând din nou prin vene. Înfulecai la repezeală friptura –avea un gust delicios, deşi cred ca în halul în care eram orice mi s-ar fi părut delicios- şi băui vinul, comandând încă două sticle. Ospătarul părea să mă simpatizeze pentru că mă numi „domnule”. Ahhh! Ce cuvânt minunat şi de când nu-l mai auzisem! Fără a fi într-o stare prea prostă de la vin, am luat ca desert o tartă cu mere şi am continuat să beau până când buzunarul meu era din nou gol.
Împleticindu-mă şi încercând să nimeresc cât mai puţini pomi şi să rămân pe trotuar, am ajuns undeva unde era iarbă şi m-am întins, adormind instantaneu.
***
M-am trezit în acelaşi loc în care adormisem. Mă durea capul îngrozitor şi pentru o clipă am avut impresia că toţi oamenii care se holbau la mine erau doar o iluzie creeată de mintea mea amorţită. Deschizând ochii mai larg, ciupindu-mă de mână mi-am dat seama că era cât se poate de adevărat şi că nu am mânecă, ceea ce m-a făcut să constat că nu am nici cămaşă, lucru care m-a făcut să mă uit speriat la picioare pentru a constata lipsa pantalonilor. Cel puţin boxerii erau încă pe mine. Am simţit cum sângele mi se urcă în obraz şi cum mă înroşesc întocmai unui mac. Nu ştiam dacă motivul acestei reacţii era furia sau ruşinea. M-am uitat la oameni, cerându-mi scuze din priviri şi, în mulţime, am văzut-o! Ea! Roşcata care îmi scăpase ieri. Zâmbea răutăcios, dar nu ca un simplu spectator la o comedie, ci ca personaj, parizan al acesteia. Brusc, am realizat! O revelaţie mi-a deschis ochii: ea avea o legătură cu asta! Ea era de vină. Ştiuse că o urmăresc. De unde? De ce? Era cine bănuiam eu? Dar dacă nu era, ce voia de la mine? Şi...dacă nu era, ce voiam eu de la ea? Cufundat în cugetul meu, nu mi-am dat seama că o priveam insitent, că toţi oamenii îmi urmăriseră privirea şi acum se uitau şi ei întrebător la necunoscuta cu ochii albaştrii. Fata se îndepărtă puţin iritată, fără să scoată un cuvânt. Atunci am remarcat un alt chip cunoscut: bărbatul care mă plătise să îl las să treacă. M-am ridicat în picioare şi mulţimea s-a dat înapoi, lăsându-mă să ajung la el. Acum îi observam chipul frumos: pielea lui albă, ochii ciocolatii a căror lacrimă nu avea cum să fie altfel decât dulce, buzele puţin prea pline, nasul mic, cu nări dilatate, genele curbate şi lungi, părul şaten, ce-şi bucla vârfurile la baza gâtului. I-am pus mâna pe umăr şi, printr-un gest, l-am îndemnat să ne îndepărtăm de agitaţie.
-Cine eşti? l-am întrebat când urechile curioşilor erau suficient de departe.
-Mă numesc Ryan Simpson.
-Ştii că nu la asta mă refer. Spune-mi povestea ta.
-M-am născut...
-Sari peste copilărie şi adolescenţă! Treci la partea cea mai recentă.
-Copilul...Ai văzut-o desigur pe femeia care ţipa şi probabil ai ghicit că era mama lui, dar ceea ce nu cred că ştii este...-aici faţa lui se crispă- că tatăl sunt eu.
Am primit replica fără să mă clatin; ghicisem undeva, în subconştient. Disperarea din ochii lui, strânsoarea puternică, gesturile repezite, nervoase, toate acestea erau datorate paternităţii.
-Eu am douăzeci de ani, ea are treizeci şi unu. Ne-am despărţit şi nu m-a lăsat să o mai văd pe Amanda. A spus să merg şi să-mi trăiesc tinereţea, dar ceea ce nu înţelege ea e că tinereţea mea nu s-a încheiat în clipa în care am auzit că am o fiică, nu înţelege că tinereţea nu înseamnă numai distracţie, cluburi şi sex. Pentru mine, cel puţin, nu mai înseamnă...
-Åži copilul? Unde e Amanda?
-E la mine. Nu o să i-o dau înapoi până nu o să accepte că îmi aparţine şi mie...şi până nu o să îi spună adevărul soţului ei...
-Stai! Ce?! Care soţ? Nu ai pomenit nimic de asta.
Se uită la mine ca şi cum ar fi trebuit să fie evident că femeia cu care el are un copil este măritată.
-Soţul ei ştie că Amanda e fata lui. Am rugat-o să îi spună adevărul. Îl cunosc. Va fii dezamăgit, trist, poate că va divorţa, dar nu o să îi facă nimic.
Se lăsă o tăcere stânjenitoare. După câteva minute, privindu-mi „ţinuta”, Ryan mă invită să o cunosc pe Amanda şi să fac rost de nişte haine.
***
-Ştii cumva cine e femeia roşcată? L-am întrebat în drum spre casă, analizându-i atent fizionomia.
-Cea care ţi-a furat hainele?
Deci ea fusese!
-O cheamă Lynn. A venit aici cu un an în urmă, nu o cunosc prea bine. M-a căutat ieri speriată, cerându-mi ajutorul, dar am refuzat.
-În legătură cu ce?
-A bălmăjit ceva despre un om care ar fi venit după ea.
***
Este totul atât de confuz! Ce rol am eu în tragedia asta? Cine e? De ce mi-a furat hainele? De unde ştia că era urmărită? De ce seamănă atât de mult cu ea?...Poate fi ea? Lynn...poate şi-a schimbat numele! Nu e imposibil, dar de ce? Şi chiar sunt treaz? Este ea...soţia mea?
To be continued...